Creditori si camatari

BOGDAN DIACONU

Probleme etice pe piata romaneasca

Banii sunt o marfa. Ca orice bun, ei se vand si se cumpara. Unii au nevoie de ei si cauta sa ii obtina cu im­­­prumut. Altii au multi si cauta sa ii sporeasca, depozi­tan­du-i, investindu-i ori dandu-i cu imprumut. Nevoia si ofer­ta pun in miscare banii dupa o regula simpla, asema­na­toa­re legilor fizicii. Surplusul tinde sa se distribuie catre lo­curile libere, asa cum vidul se doreste umplut de sur­plu­sul disponibil. De la creditor la solicitantul de credit, de la detinatorul de capital catre fondurile de investitii si de­pozitari, banii circula ca un fluid, pusi in miscare de do­rinta de a avea a celor care nu au si de dorinta de a avea mai mult a celor care au.

Nevoia de bani si cererea de credite justifica orice?

Intr-o piata libera, raportul dintre cerere si oferta va de­termina, indeobste, conditiile in care solicitantul de credit obtine banii de la creditor. Uneori, insa, contexte ne­fericite, interventii sau reglementari neinspirate ori dis­pro­portia mare dintre cerere si oferta viciaza aceste con­di­tii. Acest lucru devine vizibil in politici imorale, in prac­tici incorecte si in oferte iresponsabile pe piata creditelor. Pietele mature isi creeaza instrumente de aparare care protejeaza indivizii si echilibrul economic. Pietele ima­tu­re suporta lipsa de morala ca pe un cost al saraciei si sub­dezvoltarii. Insa pietele imature sunt tarile in curs de dez­voltare, tocmai cele care au nevoie mai mare de re­sur­se. In aceste conditii, ce este acceptabil si ce nu este jus­tificat pe piata creditelor?

Prea adesea, politicile de creditare, practicile in rela­tii­le cu solicitantii de credite si cu debitorii, precum si por­to­foliul propriu-zis de produse si servicii de creditare sunt imorale si iresponsabile. In proportie covarsitoare oc­cidentale, bancile si institutiile financiare nonbancare (IFN) din Romania adopta cu usurinta practici inaccep­ta­bi­le pe pietele vestice. Creditorii din Romania nu sunt des­chisi la nevoile de dezvoltare ale comunitatilor, nu par interesati nici de contextul social in care isi dezvolta afa­cerile si nici de impactul social al produselor si ser­vi­cii­lor lor. Nu investesc in viitor si in schimbare, nu fac din pro­gresul si dezvoltarea sustenabila a comunitatilor un obiec­tiv propriu.

Piata creditelor si democratia

Banii nu sunt doar o marfa. Ei alimenteaza economia, ofe­rindu-i combustibilul necesar pentru a functiona si pentru a se dezvolta. In mare masura, buna functionare a unei economii depinde de usurinta cu care circula re­sur­sele de capital. Tot astfel, gospodarirea si dezvol­ta­rea unei comunitati, precum si integrarea si functionarea in­divizilor in societate depind in mare grad de accesul la resurse. Creditul este, deci, mai mult decat un produs ori un serviciu vandut pe piata. Functionarea pietei credi­te­lor trebuie privita nu doar ca un rezultat natural al ra­por­tului dintre cerere si oferta, ci si din perspectiva im­pac­tului social generat. De fapt, industria creditelor este una dintre afacerile cu cel mai mare impact social. Acest gen de impact, alaturi de premisele care stau la baza rela­tiei dintre creditor si debitor, face din creditarea etica si responsabila social unul dintre indicatorii economiei de piata functionale si ai democratiei insasi. Simplu spus, sanatatea institutiei creditului este semnul unei de­mo­cratii si al unei economii de piata functionale.

Alaturi de dreptul de proprietate, dreptul la munca, li­ber­tatea contractului sau dreptul de a inregistra o firma si de a efectua tranzactii comerciale avand ca obiectiv pro­fitul, accesul egal la credit este unul dintre acele drep­turi moderne care permit unor principii frumoase sa co­boare din Constitutii si sa construiasca societati demo­cra­tice, cu indivizi liberi si autonomi. Conform Principiilor Cre­ditului Responsabil, formulate de European Coa­li­tion for Responsible Credit, creditul este esential pen­tru ca indivizii sa poata functiona pe deplin in societatea de azi. Toti indivizii trebuie sa poata beneficia de servicii de creditare corecte, transparente si accesibile.

Dimensiunea etica a creditarii

Pornind de la cele de mai sus, identific trei principii care dau dimensiunea etica a serviciilor de creditare: drep­tatea si echitatea, transparenta si responsabilitatea so­ciala. Conform primului, indivizii trebuie sa se bucure de libertatea contractului, ce presupune egalitatea par­tilor semnatare ale unui angajament de credit, adica un ra­port just, echilibrat intre drepturile debitorului si cele ale creditorului. Tot aici vorbim despre nediscriminare in acordarea creditelor.

Conform principiului transparentei, solicitantii de cre­dit si debitorii au dreptul de a fi informati corect cu privire la avantajele si dezavantajele serviciilor de creditare disponibile pe piata. Adevarul in publicitate si adevarul in promovarea creditelor sunt doua reguli importante in acest caz. Adesea, acestea sunt clar reglementate. Evi­dent, o piata a creditelor trebuie sa isi creeze institutii care sa educe indivizii cu privire la drepturile lor, care sa ur­mareasca respectarea acestor drepturi si sa sanc­tio­neze incalcarea lor.

Conform principiului responsabilitatii sociale, insti­tu­tiile creditoare trebuie sa identifice strategii de profit care sa minimizeze impactul negativ si sa maximizeze be­ne­fi­ciile generate de aceste servicii in comunitate. Acest lu­cru presupune: strategii responsabile de management al riscului si politici de evitare a creditelor neperformante si a supraindatorarii; incurajarea investitiilor si a dezvol­ta­rii pe termen lung, incurajarea creditelor pentru pro­iec­te de dezvoltare sustenabila si de protectie a mediului; politici de credite preferentiale pentru zonele defavo­ri­za­te, pentru IMM-uri, pentru proiecte antreprenoriale ino­va­ti­ve si cu impact social semnificativ; credite preferentiale pentru studii.

Avand reperul acestor 3 principii, se pot identifica 5 mari tipuri de probleme in industria romaneasca a cre­di­telor. Problema legitimitatii priveste inechitatile in rapor­tu­rile dintre debitori si creditori. Drepturile debitorilor sunt adesea incalcate la diferite nivele: la nivelul con­trac­telor de creditare, la nivelul asa-numitelor conditii ge­ne­ra­le de afaceri, care definesc cadrul de baza in care cre­di­torii incheie contractele de creditare, dar si la nivelul practicilor si al conduitei in relatiile directe cu functionarii institutiilor financiar-bancare.

Problema accesului la credit porneste de la cateva in­trebari esentiale in acest domeniu: cine are nevoie de cre­dite si cine primeste credite pe piata in general si de la un anumit creditor in particular? Care sunt nevoile reale ale oamenilor si ale comunitatilor si in ce masura banii creditorilor sunt plasati in credite care raspund aces­tor nevoi? Au creditorii din Romania politici de cre­di­te pre­­ferentiale responsabile social? Care este impactul social al creditelor preferentiale pentru dezvoltare lo­ca­la? Ini­tia­ti­vele crearii unor credite destinate dezvoltarii locale si an­treprenoriatului sunt mai degraba exceptii. Deo­cam­da­ta, efectele lor sunt greu de sesizat si de evaluat.

Problema marketingului vizeaza adevarul si trans­pa­renta in promovarea produselor si serviciilor de credi­tare. In conditiile in care piata actuala a creditelor adre­sate populatiei este infinit mai complicata decat odini­oa­ra, in conditiile in care avem de a face cu o oferta mult mai diversa, cu produse si servicii sofisticate, implicand mai multe parti, intre care se creeaza raporturi con­trac­tua­le si informale greu de inteles si de gestionat de catre solicitantul de credit, promovarea creditelor este cinica, nesincera si iresponsabila social.

Problema portofoliului de produse are in vedere cre­di­tele si serviciile propriu-zise de creditare oferite. In acest moment, pe piata romaneasca exista inca nume­roa­se astfel de produse inadecvate contextului social in care ne gasim, inadecvate saraciei indivizilor si nevoilor co­munitatilor, nevoilor de dezvoltare si de investitii pe ter­men lung. Printre produsele promovate in mod ires­pon­­sabil in Romania se numara creditele cu dobanda zero, creditele cu dobanda introductorie sau promotio­nala, creditele cu buletinul, cartea de credit si cardul de debit, creditul ipotecar pentru nevoi personale (altele de­cat cumpararea de locuinte sau de terenuri), creditul in monede exotice, creditele pe termen scurt. Prea ade­sea, aceste produse duc la supraindatorare, la incapa­ci­ta­te de plata, la nedreptati si drame.

In conditiile celor patru probleme de mai sus, cea de-a cincea, problema educatiei financiare a publicului larg si a pregatirii etice a functionarilor din institutiile de cre­dit, pare de-a dreptul futurista. Practic, in Romania nu exis­ta astfel de programe. In acest moment, niciuna dintre institutiile care au un rol sau altul in piata cre­di­te­lor, de la banci si IFN-uri pana la asociatii bancare si Banca Nationala, nu pare dispusa sa isi asume astfel de responsabilitati.

Industria romaneasca a creditelor, banci si IFN-uri pro­fita din plin si prospera prin toate practicile si ofertele de produse si servicii etichetate in Occident drept cre­di­ta­re pradalnica (predatory lending). In schimb, politici si concepte inovative, precum creditarea responsabila ori educatia financiara, experimentate si dovedite drept be­ne­fice si profitabile pe pietele mature, sunt notiuni inex­is­tente pentru bancile si functionarii din bancile romanesti. Aceste lucruri sunt cu atat mai culpabile in conditiile in care in cea mai mare parte dintre creditorii din Romania sunt institutii occidentale.

Deocamdata, creditorii ofera pietei romanesti orice fel de credite si in orice conditii. In conditiile in care mul­te practici discutabile sunt adoptate de creditori occi­den­tali reputati, este greu de spus cine sunt creditorii si cine sunt camatarii.

Creditorul-rege, debitorul-sclav

Interviu cu Alin Iacob, redactor-sef Conso.ro

Un diagnostic etic al pietei creditelor este mai mult decat necesar. Este momentul ca piata romaneasca a creditelor sa intre in Europa. Este momentul ca sistemul bancar - creditori, brokeri de credit, recuperatori de creante - sa isi asume minime standarde morale in relatiile cu debitorii.

D-le Alin Iacob, daca ar fi sa schi­tam un tablou al problemelor etice in piata romaneasca a creditelor adresate populatiei, cu ce ar trebui inceput?

Intai de toate, peste tot, in aceste re­la­tii remarcam, ca un laitmotiv, lipsa codu­ri­lor de conduita sau de etica, fapt inad­mi­si­bil pentru momentul in care ne aflam, iu­lie 2008, cand Romania e membra a Uniunii Europene din ianuarie 2007. Ast­fel de coduri exista in marea majoritate a ta­rilor UE, fie ca e vorba de coduri de con­dui­ta bancara, de coduri de conduita ale brokerilor, ale recuperatorilor de creante sau de coduri specifice anumitor tipuri de pro­duse. In 19 sau 20 din cele 27 de tari eu­ropene aceste coduri exista.

In Romania nu avem la dispozitie prea mul­te coduri de conduita, iar aceasta si­tua­tie nu este intamplatoare. Noi nu pu­nem etica si standardele de conduita pe primul plan in relatiile dintre actorii de pe piata si nici macar in relatiile dintre actori si clientii lor. Asta e o problema serioasa, pen­tru ca nu stim nici macar care sunt stan­dardele minimale pe care trebuie sa le urmam.

Sa luam pe rand fiecare dintre par­ti­le implicate in relatia creditor-debitor. Sa incepem cu debitorul restantier.

Restantierul este cel mai blamat. El e con­siderat a fi cel mai vinovat, de obicei. Restantierii sunt de mai multe categorii. Poti fi restantier pentru ca ti-ai falsificat ac­tele sau chiar identitatea. Acestea sunt lu­cruri de o gravitate extrema, ce trebuie sanc­tionate fara discutie. La fel de vino­vati precum cei din prima categorie sunt aceia care, odata ce isi obtin creditele, isi neglijeaza responsabilitatile in relatia cu ban­cile. Mai sunt cei care cauta sa pa­ca­leas­ca bancile luand in aceeasi zi credite de la mai multe banci pentru ca in felul aces­ta sa nu figureze ca debitori sau res­tan­tieri la Biroul de Credit. Adesea, aces­tia ajung, ca la un moment dat, sa nu isi mai poata plati creditele.

In sfarsit, merita vorbit despre ca­te­go­ria celor bine intentionati care, ne­reu­sind sa isi administreze bugetul, se su­praindatoreaza, ajungand in faza in­ca­pacitatii de plata.

Supraindatorarea rezulta, in principal, din consilierea data de finantatorul care ii "in­vata" pe solicitanti cum sa procedeze. Nu stiu in ce masura bancile sfatuiesc so­li­citantii sa nu se intinda mai mult decat le este plapuma. De asemenea, in momen­tul in care oamenii nu mai pot plati, in­ter­vi­ne si o problema de cultura, anume, fap­tul ca multi nu se adreseaza bancilor pen­tru a gasi o solutie. Acestia ajung astfel pe mana unor asa-zisi recuperatori de creante. Se stie de cazuri in care oamenii sunt sunati de acesti recuperatori de crean­­te, in moduri mai mult sau mai putin civi­li­zate.

Sa continuam cu creditorii: ce este dis­cutabil moral in politicile si in prac­ti­cile de creditare ale bancilor?

Dupa un an si jumatate de la inte­gra­rea in UE, noi avem comportamente de piata si modalitati de abordare a publi­cu­lui demne de cu totul alte regiuni, mult mai estice, ale Europei. In Romania, pes­te 90% din sistemul bancar este detinut de capital strain, in buna masura vestic si asta chiar dinainte de aderare. Cu toate as­­tea, practicile sunt mai degraba orientale.

Foarte des, de pilda, se constata ten­din­ta unor creditori de a-si insela clientii prin mesaje eliptice sau atat de compli­ca­te, incat esenta lor se pierde. In conditiile in care din 2005 avem un indicator privind costul creditului, dobanda anuala efectiva (DAE), era firesc ca toate reclamele si ofer­tele institutiilor financiare sa se con­cen­treze in jurul acestui element. Deoa­re­ce acest indicator ia in calcul toate infor­ma­tiile relevante despre un credit, clientul poate lua o decizie in cunostinta de cau­za, comparand ofertele de pe piata. Acum, legea ii obliga pe creditori, ca in me­sajele promotionale, sa mentioneze si DAE, insa in reclame aceasta informatie este prezentata in asa fel incat sa nu fie va­zuta. Aceasta este o tentativa certa de in­selare a oamenilor.

Exista doua incercari de a insela oa­me­nii: nespunandu-le care e costul real al creditului si anuntandu-le doar un ele­ment de cost care e mai avantajos sau, tactica des intalnita in strainatate, oferin­du-li-se clientilor foarte multe detalii astfel incat acestia sa se piarda si sa nu-si dea seama care e elementul care ii intere­sea­za. De aceea, cel mai corect este sa ne referim la un singur indicator general ac­ceptat, care nu poate fi altul decat DAE. Acesta trebuie, insa, calculat de toti creditorii la fel, lucru care nu se intampla in Romania. Aici, Banca Nationala tre­bu­ie sa ne spuna de ce a lasat atat de multa li­bertate in calcularea acestui indicator.

Acestea ar fi cateva dintre pro­blemele etice in marketingul creditelor. Sa ne re­ferim si la raporturile con­tractuale din­tre creditor si imprumutat.

Aici avem de-a face cu cele mai stu­foa­se contracte de credit. Un contract are, de multe ori, pana la 8 pagini, cu ter­meni cumplit de complicati, cu ingrozitor de multe clauze, adesea greu de inteles chiar si pentru un jurist. Dau ca exemplu un contract de credit utilizat in reteaua Altex, un text redactat marunt, pe 4 pagini, fara niciun rand liber si fara niciun aliniat de sus pana jos, scris intr-un dispret suveran fata de cetateanul care trebuie sa ia act de el si sa il respecte.

Mai mult, in spatele contractelor pro­priu-zise exista conditiile generale de creditare ale bancilor, un set de clau­ze care impun un raport dis­pro­por­tio­nat intre drepturile creditorului si cele ale clientului.

Sunt de parere ca foarte multe clauze sunt echivoce, iar unele dintre ele sunt abuzive. Respectivele documente nici ma­car nu sunt prezentate clientului. El sem­nea­za ca este de acord cu conditiile gene­ra­le, dar nu le cunoaste. Printre acestea, exista anumite clauze care ar trebui tre­cu­te direct in contract sau care nici nu ar tre­bui permise sub forma unor conditii gene­ra­le. Iata, ca exemplu, ce prevede o clau­­za din aceste conditii generale de credi­ta­re ale unei banci: "Banca este indrepta­ti­ta sa modifice nivelul dobanzilor, co­mi­sioanelor, spezelor, fara o instiintare prea­labila". Din aceasta prevedere rezul­­ta clar ca cel creditat semneaza si e de acord sa plateasca orice, oricat, oricum i se nazare unei banci intr-o anumita pe­ri­oa­da. E ca si un contract de sclavie intre cetateanul care se imprumuta si banca ce finanteaza, aceasta din urma avand drep­tul sa faca tot ce doreste.

Este vorba de o impunere a unor con­di­tii care duc riscul de afaceri aproape de zero in ceea ce priveste creditorul. Totusi, nu doar cetateanul e cel care ar trebui sa isi asume riscuri, ci si banca. Avem de a face aici cu clauze care ii dau finan­ta­to­ru­lui posibilitatea de a nu-si asuma niciun risc, chiar daca a lucrat prost sau nu a an­ti­cipat niste evolutii. Sa nu uitam lantul te­ribil de falimente bancare din anii ‘90, cand bancile nu au mai inapoiat oame­ni­lor banii depusi, iar acestia si-au pierdut, uneori, toate economiile. Sigur, unii dintre ei au fost despagubiti de Fondul de Ga­ran­tare a Depozitelor, institutie infiintata in 1996, dar altii au ramas fara bani. Ban­ci­le ce dau dovada de o proasta gestiune tre­buie sa piarda si ele, nu doar cetatenii.

Principiile pe care se bazeaza con­trac­te­le de afaceri spun ca partile implicate in­­tr-un raport contractual trebuie sa fie re­la­tiv egale. In cazul contractelor de credit, noi suntem departe de situatia asta. In ge­ne­ral, in cazul contractelor cu furnizori de ser­vicii, furnizorul e rege, iar beneficiarii sclavi.

4 iulie 2008

Cazul UniCredit Tiriac Bank

In septembrie 2006, UniCredit Group, unul dintre liderii pietei bancare din Europa Centrala si de Est, anunta inceperea fuziunii dintre UniCredit Romania si HVB Tiriac Bank, aceasta din urma, rezultata, la randu-i, prin fuziunea dintre HVB Bank Romania si Banca Tiriac, ce a avut loc in iunie 2005. Noua entitate, UniCredit Tiriac Bank, decide sa uniformizeze anumite prevederi din contractele de creditare ale clientilor preluati de la cele trei foste banci. Conform Conso.ro, portal de informatie si analiza financiar-bancara, in decembrie 2007 clientii UniCredit Tiriac sunt instiintati ca, din ianuarie 2008, banca va alinia comisioanele creditelor preluate, ceea ce presupunea "recalcularea ratei lunare a creditului si intocmirea unui nou grafic de rambursare".

Decizia este discutabila atat din punct de vedere legal, cat si din punct de vedere moral. In cazul unora dintre contracte, asa-numitele Conditii Generale de Afaceri permiteau bancii sa modifice diferite costuri sau comisioane percepute. Totusi, arata Conso.ro, unii clienti sustin ca prevederile contractuale initiale nu justifica introducerea de noi comisioane in timpul derularii creditului.

Valeriu Togan, caruia fuziunea i-a adus o rata lunara mai mare cu 30 de euro, declara pentru Conso.ro ca la momentul semnarii contractului nu i s-a atras atentia asupra conditiilor generale. Mai mult, arata el, conform contractului de credit, conditiile generale permit bancii sa modifice alte comisioane decat cele marite in cazul sau. In urma unei plangeri depuse de Valeriu Togan, Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor (ANPC) stabileste ca "majorarea comisionului de administrare de la 0,2% la 0,5%, in mod unilateral, constituie contraventie", astfel incat UniCredit Tiriac "a fost sanctionata cu amenda conform legislatiei pentru protectia consumatorilor".

Dincolo de disputa privitoare la legalitatea unor astfel de decizii, mai multe argumente pun sub semnul intrebarii moralitatea acestora: numarul mare al clientilor potential afectati, faptul ca sunt afectati bunii platnici ai bancii, practica invocarii unor conditii generale neaduse la cunostinta imprumutatilor si care favorizeaza bancile in dauna clientilor lor.

In lumea asta nu exista chilipiruri

Interviu cu Bogdan Baltazar, consultant financiar

Bancheri reputati admit ca exista inca practici iresponsabile pe piata romaneasca a creditelor. Bogdan Baltazar denunta metodele lipsite de scrupule folosite de unele banci pentru a-si promova creditele.

D-le Bogdan Baltazar, in tot mai ma­re masura, in spatiul public, se atrage atentia asupra unor practici discutabile in piata creditelor pentru populatie. Cum ati descrie, din aceasta per­spec­ti­va, raporturile dintre creditori si cli­enti?

Ne place sau nu, intre banci si clienti exista o relatie leonina. Bancile sunt en­ti­tati puternice, cu posibilitati de docu­men­ta­re foarte importante. Clientii sunt ato­mi­zati, in majoritatea cazurilor persoane fizi­ce, companii mici, IMM-uri. Relatia dintre cele doua parti este, deci, funciarmente leo­nina, o relatie de putere inegala. Sigur, aceasta inegalitate poate fi atenuata. Acest lucru se poate face prin buna cu­noas­tere a contractelor, a riscurilor la care se expun clientii individuali, nu nu­mai in ceea ce priveste banca, dar si in pri­vinta evolutiei cursului de schimb.

Se poate vorbi de banci multi­na­tio­na­le care adopta, in Romania, practici inacceptabile pe pietele occidentale?

Eu nu am cunostinta de asa ceva. In ca­drul BRD - Groupe Société Géné­rale, de pilda, in Romania nu se aplica ni­mic deosebit de politica grupului.

In urma crizelor aparute pe pietele fi­nanciar-bancare occidentale, se pro­mo­veaza tot mai mult conceptul de cre­di­tare responsabila. Cum credeti ca ar pu­tea fi adaptat acest concept pe piata ro­maneasca?

Creditare responsabila ar insemna, in pri­mul rand, sa ne asiguram ca debitorul in­­telege conditiile de creditare, de rambur­sa­re, analizand, in acelasi timp, datele lui previzibile de venit si refuzand acordarea cre­ditelor in alta valuta decat cea a veni­tu­ri­lor clientilor. Trebuie sa ne asiguram ca oa­menii stiu ce semneaza si ca au in per­spec­tiva capacitatea de a face fata dato­rii­lor lor.

Insa, in Romania, conditiile ge­ne­ra­le de creditare sunt cuprinse in ade­va­ra­te brosuri, uneori de 20-30 de pa­gini. De cele mai multe ori, ofiterii de credite nici macar nu mai fac efortul sa ex­plice solicitantilor de credit aceste con­ditii.

Nu e adevarat acest lucru. Aceste con­di­tii generale sunt documente validate de Banca Nationala. Nu avem cum sa fa­cem versiuni prescurtate. De asemenea, multe dintre conditiile generale de cre­di­ta­re au un caracter alambicat juridic, care nu are o incidenta foarte puternica asupra con­tractului.

Asadar, considerati ca bancile din Ro­­mania au un comportament res­pon­sa­bil din punctul acesta de vedere?

Ma refer la bancile mari, care sunt fi­lia­le ale unor banci mari si mijlocii din Uniu­nea Europeana. Sigur, nu pot sa o spun cu o probabilitate de 100%.

Am putea spune ca in zona in­sti­tu­tii­lor financiare nonbancare (IFN) exis­­ta mai multe probleme de acest gen?

Da, sigur ca exista mai multe pro­ble­me. Pana la urma, IFN-urile sunt cele care au practicat creditul cu buletinul, foar­te simplu, extrem de atragator, prin care o serie mare de obligatii erau escamotate. Da, este posibil, IFN-urile sunt mai greu de controlat, nu apartin unor structuri cor­po­rative europene.

In Occident se realizeaza campanii de educatie financiara, prin care oa­me­ni­lor li se atrage atentia asupra respon­sa­bilitatilor si drepturilor pe care le au ca debitori. Cine ar trebui sa initieze, in Romania, astfel de campanii?

Aceasta ar fi o indatorire morala a Aso­cia­tiei Romane a Bancilor (ARB).

Cunoasteti astfel de campanii ini­tia­te de ARB?

Nu mai sunt direct in sistemul bancar, nu sunt la curent cu cine stie ce. Nu. Un sin­gur lucru as vrea sa il recomand clien­ti­lor: de cate ori li se pare ca li se ofera un chi­lipir, sa fuga mancand pamantul. In lu­mea asta nu exista chilipiruri. Cand vad anun­turi precum "Dobanda promotionala in primul an, 2%" sau "Dobanda 0 un an", sa stie ca acestea sunt niste meca­nis­me fara scrupule de atragere a oameni­lor, care, ulterior, prinsi in contract, isi vad dobanzile majorate. In Occident exis­­ta legi foarte stricte privind adevarul in pu­bli­citate si adevarul in promovarea ser­vi­cii­lor de creditare. Aici ar merita sa existe niste reglementari foarte puternice care sa modereze imaginile false, chilipirurile.

Se poate vorbi, deci, in Romania, de practici iresponsabile in piata credi­telor.

Exista practici iresponsabile. Ma refer la bancile mici, disperate dupa cota de pia­ta.

10 iulie 2008

Cum sa ne respecte cineva un drept pe care nu il cerem?

Interviu cu Anca Bidian, presedinte al Asociatiei Romane a Brokerilor de Credite, CEO Kiwi Finance

Intr-o piata in plina dezvoltare, cu produse de creditare tot mai variate si sofisticate, consultantul sau brokerul de credite are un rol important. Nou infiintata Asociatie Romana a Brokerilor de Credite (ARBC) are misiunea de a defini si impune un set de standarde de bune practici pentru o profesie noua, dar indispensabila acum pietei romanesti a creditelor.

D-na Anca Bidian, care sunt, din per­spectiva consultantului de credite, principalele probleme in relatiile dintre banci si clienti in piata romaneasca a cre­ditelor pentru populatie?

O suferinta foarte mare e calitatea ser­vi­ciilor catre client, iar asta se traduce si in­­­tr-o lipsa de transparenta si intr-un trata­ment inadecvat al clientului in relatia lui cu banca.

Dincolo de practici, se poate vorbi si de politici controversate in aceasta re­latie? Ma refer, de pilda, la asimetria din­tre drepturile debitorului si cele ale bancii existenta la nivelul conditiilor ge­nerale de creditare.

Categoric. Asta a fost si este problema cu contractele cu multinationalele. Este pre­tul platit pentru o economie emer­gen­­ta. E vina noastra, pentru ca nu ne-am ase­­zat niciodata pe un loc egal cu cei din afa­ra. Ma refer aici si la banci. Daca eu ma asez la masa mic, cocosat si negru, cum sa ma astept ca partenerul meu sa ma trateze ca si cum as fi vertical? Cum sa ne respecte cineva un drept pe care nu il cerem?

Ce ar presupune, pentru solicitantul obisnuit de credit, servicii responsa­bi­le de creditare?

Sa fie informat clar, frumos si pe lim­ba­jul lui. Sa aiba o minima flexibilitate in ne­go­cierea conditiilor unilaterale dintr-un con­tract, inclusiv in cazul unei dificultati in a plati ratele, la rescadentare, la renego­cie­rea de contract. Toate bancile din lu­mea asta fac eforturi pentru a ajunge, im­­preu­­na cu clientul, la o intelegere, pentru ca acesta sa nu-si taie venele, sa poata sa le plateasca datoriile, iar ele sa-si recu­pe­reze banii, chiar daca, uneori, nu cu ace­lasi profit. Au loc negocieri pe durata cre­ditului, pe cost, pe dobanda, pe frec­ven­ta platii, in momentul in care i s-au schimbat clientului conditiile initiale de cre­ditare.

La noi, de pilda, inca mai exista acel co­mision de rambursare anticipata, con­si­de­rat abuziv de catre Comisia Europea­­na. Ei bine, din momentul in care s-a anun­tat ca din 2010 acest comision nu va mai putea fi mai mare de 1% din valoarea cre­ditului, creditorii l-au crescut foarte mult. E un exemplu de clauza unilaterala, pe care clientul nu are cum sa o nego­cie­ze.

Care este acum media acestui co­mi­sion?

Intre 3 si 7%. Faptul ca bancile au cres­­cut acest comision, in conditiile in care in­­cepand cu 2010 Romania va trebui sa tina cont de reglementarea Comisiei Eu­ro­­pene, nu sugereaza o atitudine respon­sa­bila. Fara sa stie toate conditiile con­trac­­tului, la un an dupa ce a luat un credit, clientul afla ca dobanda este cu n puncte procentuale mai mare. Dobanda este ma­ri­ta discretionar. Clientul are dreptul sa se mute la o alta banca, insa i se percepe co­mi­sionul de rambursare anticipata.

In general, se spune, pur si simplu, ca e responsabilitatea clientului de a-si plati ratele. Dar creditarea responsabila este un lucru foarte important. Astazi, piata de cre­­dit este o normalitate. Din 2002-2003, cand creditele au fost accesibile la marea masa de oameni, ele au fost privite ca un rau necesar. Trebuie sa ne obisnuim cu aces­te necesitati si cu aceasta forma de bu­nastare. Nu stim daca e cea mai buna, dar aceasta este singura cunoscuta in eco­­nomiile dezvoltate, in societatile avan­sa­te. Ne place sau nu, aceasta este singu­ra cale de progres.

8 iulie 2008

Educatia financiara este responsabilitatea tuturor institutiilor de pe piata creditelor

Interviu cu Raluca Dobre, analist financiar, IpoteciDirect

Analistii recunosc disproportia dintre ritmul lent cu care sistemul bancar adopta minime standarde de bune practici si ritmul alert cu care se dezvolta piata creditelor.

Domnisoara Raluca Dobre, sis­te­mul bancar este recunoscut prin opa­ci­ta­tea sa. Credeti ca bancile din Roma­nia sunt pregatite sa isi asume un grad mai mare de transparenta in relatiile cu clientii?

Intr-adevar, pana acum un an, un an si jumatate, bancile nu comunicau. Pe de-o parte era vina bancilor, dar pe de alta parte era si vina populatiei, care nu so­licita informatii. Bancile nu aveau o mo­ti­vatie pentru a oferi informatii. In mo­men­tul in care au inceput sa primeasca astfel de solicitari, cand oamenii au inceput sa-si puna intrebari si sa critice, bancile si-au dat seama ca nu pot continua asa, ca tre­bu­ie sa iasa in public, sa sustina anumite idei, sa iasa cu produsele la vedere. Ca ata­re, astazi website-urile bancilor nu mai sunt simple pagini cu informatii de con­tact. Acum produsele financiare sunt fru­mos expuse, exista calculatoare de credit si alte instrumente de consultanta online. Este o evolutie, si asta numai intr-un an, un an si jumatate.

Gradul de transparenta si in­stru­men­tele de comunicare sunt un indi­ca­tor al nivelului bunelor practici in re­la­tii­le dintre banci si clientii lor.

Aici e de cautat nivelul de etica in re­la­tia client-banca: bancile isi etaleaza pro­du­sele gradual, doar in conditiile in care anumite informatii sunt solicitate. Oamenii incep sa puna intrebari: "Puneti in vitrina aceasta dobanda, insa ce se intampla cu comisioanele?". Dupa o perioada de cri­tici de genul acesta, bancile au inceput sa isi expuna si comisioanele. Apoi s-a pus problema asigurarilor: creditele care au nevoie de asigurare mai sunt incar­ca­te si cu acest cost, iar bancile au omis sa le aminteasca. Acum, in momentul in care isi prezinta acele produse care ne­ce­si­ta garantie, bancile ne spun: "Solicitam asigurare de viata-asigurare imobil", iar unele chiar ofera asigurari mai bune de­cat ale altor asiguratori. Apoi, s-au gandit sa profite la maximum de aceasta infor­ma­tie si au venit cu promotii: "Va oferim acest credit, in conditiile in care noi su­portam costurile asigurarilor". Asadar, ban­cile nu vin sa iti ofere pe tava toate aceste informatii, ci pur si simplu la ce­re­re.

Daca avem in vedere aceasta spo­ri­re graduala a transparentei, putem spu­ne ca bancile nu sunt niciodata pro­active in relatia cu clientii.

Nu, cel putin nu pana acum.

Este nevoie ca presa, opinia pu­bli­ca sa faca presiuni. Abia in mo­men­tul acela bancile devin mai trans­pa­ren­te.

Transparentizarea bancilor s-a facut in urma acestor presiuni ale opiniei publice, ale presei.

Data fiind aceasta inertie, cine si de ce si-ar asuma responsabilitatea edu­ca­ti­ei financiare in Romania?

Cred ca toate institutiile implicate in piata creditelor ar trebui sa isi asume res­pon­sabilitatea educatiei financiar-banca­re. Pentru ca, in final, cu totii avem de cas­tigat. Ar trebui sa fie implicata BNR, care ar avea de administrat ulterior active de o calitate mai buna. Ar trebui sa fie im­pli­cate bancile, care ar avea mai multi clienti ce ar rula bani cu un risc mult mai sca­zut de incapacitate de plata.

Astazi, nivelul de trai al romanilor tin­de sa creasca. In consecinta, oamenii isi per­mit sa ia un numar mai mare de cre­di­te. Asta nu inseamna ca si stiu ceea ce fac, nu inseamna ca sunt si responsabili de aceste contracte pe care le incheie cu ban­cile. De aceea, bancile ar trebui sa fie in­teresate de calitatea clientilor lor. Nu pot sa pretinda o calitate a clientilor atata vre­me cat nu sunt implicate in programe de educare in scoli, in licee sau facultati. Este pacat, pentru ca deja, in sistemul ban­car, majoritatea institutiilor a acumulat su­ficienta experienta si know-how, incat sa stie sa prezinte astfel de informatii, pe care publicul sa le perceapa in mod co­rect.

1 iulie 2008

Practici imorale in piata romaneasca a creditelor

Interviu cu Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului

Bancii Nationale a Romaniei

Sunt tot mai numeroase, tot mai lipsite de echivoc, declaratiile oficiale cu privire la practicile imorale si la comportamentele iresponsabile de pe piata romaneasca a creditelor. Mentalitatea de stapani ai banilor, a unora dintre functionarii bancilor, nu mai are viata lunga, spera oficialii Bancii Nationale.

D-le consilier, sa incepem prin a de­li­mita granita dintre etica si lege in pia­ta creditelor.

Etica nu-si prea afla loc in prim-planul afa­cerilor financiar-bancare. Intreaga acti­vi­tate de imprumuturi bancare este orga­ni­zata pe baza unor reglementari care nu iau in calcul etica in procesul de creditare. Desi, recunosc, etica este foarte impor­tan­ta in relatia client-banca. La fel ca in orice alta afacere. Ne place sa spunem ca, in economia de piata, contractul ideal ar putea fi suplinit de o simpla strangere de mana. Din nefericire, insa, nicaieri in lu­mea de azi aceasta expresie frumoasa, etica in esenta, nu este si aplicabila. Pen­tru ca lumea s-a inrait. Si cand afirm asta am in vedere o realitate pe care o intal­nim din America si pana in Japonia, pe toata planeta noastra. In conditiile in care mass-media sunt pline de "scandaluri" fi­nan­ciare, fiindca in afaceri tot mai multi in­­cearca sa insele, sa pacaleasca, nu te mai poti lasa leganat de iluzia ca cel mai bun contract, in economia de piata, este o strangere de mana. Lumea afacerilor a de­venit suspicioasa. Asa s-a ajuns la con­trac­te stufoase, care merg pana la ama­nun­te. Iar tot mai multe voci cer si regle­men­tari amanuntite pentru pietele finan­ciare.

Care sunt cele mai raspandite ten­ta­ti­ve de inselaciune in relatia dintre banci si clienti?

Incercari sunt si de o parte, si de alta. De­bitorul, bunaoara, vrea sa isi cumpere o casa, si interesul lui este sa obtina un im­­prumut. Creditorul, care e o banca, are bani, si interesul lui este sa isi plaseze acesti bani, astfel ca este binevenita cere­rea debitorului care vrea sa isi cumpere o casa si care vine la el sa ceara bani. Niciunul nu este, insa, manat de impulsuri ge­neroase.

Intr-un discurs public, guvernatorul Ban­cii Nationale spunea ca s-a ajuns la o situatie exasperanta, in care foarte multi solicitanti de credite, in nevoia de a ob­ti­ne cu orice pret imprumutul dorit, recurg la tot felul de tertipuri, inclusiv la inse­la­to­rii pe baza de adeverinte; vin cu adeve­rinte prin care isi confectioneaza bonitati iluzorii.

Bonitatea exprima capacitatea unei persoane de a-si plati o datorie. Exista multi solicitanti de credite ce-si confectio­nea­za bonitati prin inselatorie, prin com­pli­citatea functionarilor si a sefilor din com­­paniile lor. Se practica deseori sistemul: pun un salariu mare pe 3 luni, eu platesc diferenta, ma duc cu adeverinta la banca, arat ca am 4.000 de lei (noi) salariu, desi am numai 1.000, si iau un credit "pro­band" ca pot sa il platesc dintr-un venit care e de patru ori mai mare decat venitul real.

Intr-o astfel de situatie, ce putem spune despre creditori?

Imoralitatea este si a celui care da cre­ditul. El are bani si vrea sa-i dea cu impru­mut. La urma urmei, e o chestiune de per­for­manta pentru un functionar sa dea cat mai multe credite. Desi, pentru a da cat mai multe credite, el trebuie sa respecte cu strictete normele de creditare ce exista la fiecare banca. Iar aceste norme spun ca atunci cand ai de-a face cu o cerere de credit, trebuie sa te uiti ce venit net are per­soana in cauza, un venit cert si per­ma­nent, din care sa scazi facturile la tele­foa­ne, la intretinerea locuintei, la chirie, plus alte datorii pe care le mai are. Inclusiv sub­zistenta. Abia de la suma rezultata in­­cepe discutia despre ce credit poate primi res­pectiva persoana.

Deseori, functionarii de la banca au ex­pe­rienta in evaluarea clientelei, pentru ca de ani de zile "cantaresc" oameni; ei stiu din­tr-o privire ca cel care intinde o ade­ve­rin­ta nu are 5.000 sau 10.000 de lei pe luna, cat scrie in adeverinta respectiva. Dar se prefac ca il cred, pentru ca ei pun hartia la dosar si si-au indeplinit astfel o "norma". Performanta lor este asigurata, au dat credite, mai iau o prima, ii lauda sefii, sefii sunt si ei linistiti ca banii bancii sunt plasati.

Dar daca imprumutatul intra in in­­ce­ta­re de plati, vine banca si-i ia casa?

Aici incepe o alta poveste. Pentru ca se ajunge sub incidenta unei notiuni la care, in zilele noastre, tine foarte mult Co­mi­sia Europeana: riscul. Comisia Euro­pea­na vede cazand o ploaie de riscuri pes­te sistemul bancar, riscul de creditare fiind dintre cele mai grave. Exista mai multe tipuri de astfel de risc, dar o sa ma refer doar la unul, la care Comisia Eu­ro­pea­na se raporteaza cu foarte multa insis­ten­ta: riscul de supraindatorare. Este foar­te periculos. Iar daca ia proportii, se poa­te transforma intr-o bomba sociala. Nu trebuie sa ne punem prea mult imaginatia la lucru pentru a ne da seama ce inseam­­na asta. Daca mutam cadrul in Statele Unite ale Americii, vom vedea ce se in­­tam­pla acolo. Si bancile lor au dat credite cu ochii inchisi. In momentul de fata, in Ame­rica, un milion si jumatate de case sunt deja puse in executie. Mai sunt insa aproximativ douazeci de milioane de case cu sabia lui Damocles deasupra, pen­­tru ca cei care au luat credite si au cum­parat casele respective nu mai au bo­ni­tati.

Ati putea oferi cateva recomandari simple unui solicitant de credit? Ce tre­bu­ie sa aiba el in vedere in momentul in care decide sa se imprumute?

Intai de toate, oamenii trebuie sa isi iden­tifice nevoile. Sa luam exemplul unui tanar: vrea o familie, are nevoie de o ca­sa. Pentru a-si stabili nevoile, trebuie sa gandeasca altfel decat ar gandi parintii lui. La romani a existat ideea "pornim de la lingura" si ajungeam, pe la sfarsitul vietii, sa ne facem si casa. Ei bine, acum poti porni de la casa, vine banca si iti face casa.

Al doilea pas: ce trebuie sa faca acest tanar ca sa determine banca sa-i dea bani pentru casa? Daca speranta lui este sin­dicatul, care merge sa se lupte pentru o diferenta de salariu, atunci e pierdut pentru aceasta dorinta de a avea o casa. Ca­pitalismul s-a dezvoltat promovand va­lori individuale. Echipa e un lucru foarte im­­portant, de la echipa de conducere pana la echipa de executie, dar initiativa in­­dividuala este fundamentala. Tanarul in cauza trebuie sa vada cum isi poate or­do­na viata in asa fel incat sa obtina casa de care are nevoie. Daca nu dispune de o dota substantiala din partea parintilor, apa­­re in lumea lui de realitati banca. Dar ban­­ca vine cu pretentiile ei, iar tanarul tre­bu­ie sa vada cum poate determina ban­ca sa ii acorde imprumutul pentru casa.

In al treilea rand, obtinand bonitatile ne­cesare, trebuie sa se tina cu dintii de ide­ea de a le inmulti, nu de a le pierde. In sfar­sit, dupa ce a facut lista de prioritati, el trebuie sa afle cum le poate sustine, cu ce venituri, prin colaborari sau slujbe. Tre­buie sa-si stabileasca si un termen rezo­na­bil pentru ceea ce si-a propus: in cat timp poate ajunge la ceea ce si-a propus? Sigur, grabind timpul si facandu-l sa lu­cre­ze mai repede pentru el.

Pentru a sistematiza discutia noas­tra, v-as ruga sa identificati exact cele mai rele practici pe piata romaneasca a creditelor.

As incepe, totusi, cu cel care se im­­pru­mu­ta. Si revin la pornirea lui, in unele cazuri, de a insela banca in privinta sol­va­bi­litatii. E vorba de responsabilitatea per­soa­nei in imprumutul la care se anga­jeaza. Daca nu il poate duce la bun sfar­sit, daca ia creditul fara sa stie exact cum il va plati, ar putea suferi cumplit. Si nu doar el, ci si familia lui. Acelasi rau si-l poa­te provoca singur daca isi face un cos de consum personal ce ii depaseste pute­ri­le, intinzandu-se dincolo de venitul cu care poate sustine acest cos. In ceea ce priveste creditorul, as incepe cu inchi­de­rea ochilor cand solicitantul vrea sa il in­­sele, punand pur si simplu la dosar actul adus de acesta, stiind foarte bine ca nu este real. Apoi, voi spune ca a ascunde con­­ditii in contracte incifrate, pe care sa nu le priceapa clientii, cu intentia de a-i in­­sela, este o mare injustitie. Nu in ultimul rand, amintesc diversificarea impovararii clien­tului prin dublarea dobanzilor de co­mi­sioane ce fac foarte mare costul cre­di­tu­lui. As mai adauga aici necunoasterea unei reguli matematice demonstrata in toa­­ta lumea bancara - daca inseli un client, pierzi trei.

Eu as spune, insa, ca practica cea mai rea pleaca de la o mentalitate: dezvol­ta­rea sistemului bancar din Romania a fost atat de lenta incat in mintea functio­na­rului bancar s-a creat ideea ca omul vine la ghi­seu sa ceara un imprumut si el este sta­pa­nul banilor, el ii da acesti bani dupa bunul sau plac, ii face contractul cum vrea el, ii ascunde un comision, ii mai pune un co­mi­sion in plus pentru admi­nis­trare sau ges­tionare. Aceasta idee a murit, treptat-trep­tat starea reala se schim­­ba, iar de aici si mentalitatea se va schim­ba. Daca as­tazi inca omul vine la ghiseu si bancile au solutii foarte multe pentru a-si plasa banii, concurenta nefiind inca atat de apriga in Romania, in anii viitori nu va mai fi la fel. Deja suntem in tranzitie in aceasta pri­vin­ta. Banca este acum cea care telefo­nea­za oamenilor, invitandu-i sa isi ia cre­di­te, pentru masina, pentru casa, pentru con­sum. Bancile vor incepe sa caute ele oamenii cu bonitati si sa ii atraga. Acesta este si motivul pentru care unii functionari bancari se bucura cand li se aduce o adeverinta falsa, doar ca sa iti dea credit, pentru ca au un interes, dar in menta­li­ta­tea lor inca nu s-a sters total ideea ca sunt suverani. Aceasta idee nu mai are in­­­sa viata lunga.

E doar o problema a functionarului ban­car, a ofiterului de credite sau e vor­ba si de politici ale bancilor, care vand sau promoveaza in mod irespon­sa­bil creditele?

Nu as spune ca e vorba de politici, ci de o meteahna. Actionariatul unei banci ve­de adeseori banca asemeni unei prava­lii, iar pe functionar ca pe un vanzator, pe care il indeamna sa vanda. Banca Na­tio­na­la, prin noile reglementari, vrea sa de­ter­mine bancile sa puna in planul intai pru­den­ta si abia in planul doi castigarea cote­lor de piata.

Am putea spune ca exista, acum, in Ro­mania, banci, din cele vizibile, care au practici imorale in ceea ce priveste cre­ditele?

Da, raspunsul este categoric afirmativ, eu insa nu am niciun drept sa fac clasi­fi­cari.

Dar ele exista.

Da, exista.

3 iulie 2008

Interviuri realizate de Mihaela Moga si Bogdan Diaconu