Cum a început Securitatea să vândă oameni (II)

Madalin Hodor | 30.09.2014

Pe aceeași temă

Securitatea aranjase cu un afacerist englez pe nume Henry Jakober o tranzacţie prin care câtorva cetăţeni români li se permitea să plece din ţară, în schimbul aducerii unor animale de rasă. În fond, schimbul în produse era inima comerţului socialist. Liderii de la Bucureşti mai aveau un motiv să îmbrăţişeze oferta lui Jakober şi acesta era dat de natura produselor solicitate: cetăţenii români pentru care se ofereau animalele erau etnici evrei.

Oameni de vânzare. Povestea unei afa­ceri de 210.000.000 de dolari. Articolul jurnaliştilor americani Arthur şi Norma Woodstone, apărut în anul 1962, pre­zenta lumii civilizate o ştire şocantă: în spatele Cortinei de Fier exista o reţea bi­ne or­ga­nizată care se ocupa cu traficul de vize de ieşire din România. Rezidenţa din SUA a DIE fotocopiază articolul şi îl ex­pe­diază urgent spre studiu în „Centrală“. Cea mai secretă şi profitabilă afacere a Se­curităţii tocmai fusese expusă lumii în­tregi şi nu se putea estima care dintre con­secinţe era cea mai rea: lovitura pro­pa­gan­distică pe care au dat-o imperialiştii, ex­punând co­rupţia şi ipocrizia regimului de la Bu­cu­reşti, sau faptul că publicitatea ne­dorită seca o sursă atât de importantă de valută. Tocmai când totul mergea aşa de bine...

 

Articolul jurnaliştilor americani Arthur şi Norma Woodstone, Oameni de vânzare. Povestea unei afaceri de 210.000.000 de dolari, apărut în anul 1962 (foto: CNSAS)

 

 

Prietenii incomozi. Varianta românească

Cu doi ani în urmă, în aprilie 1960, Se­cu­ritatea aranjase cu un afacerist englez pe nume Henry Jakober o tranzacţie prin ca­re câtorva cetăţeni români li se per­mi­tea să plece din ţară, în schimbul aducerii unor animale de rasă. Ideea de barter le pă­ruse şe­filor Securităţii şi conducătorilor Par­ti­du­lui o modalitate perfectă de abor­dare. În fond, schimbul în produse era ini­ma co­merţului socialist. Liderii de la Bu­cu­reşti mai aveau un motiv să îmbrăţişeze ofer­ta lui Jakober şi acesta era dat de na­tu­ra pro­du­selor solicitate: cetăţenii ro­mâni pentru ca­re se ofereau animalele erau et­nici evrei.

În ciuda suferinţelor îndurate de-a lungul timpului, în România încă exista o co­mu­nitate evreiască puternică - 375.000 la sfâr­şitul războiului, după estimările lui Ra­du Ioanid1 - a doua ca număr după cea din URSS. Deşi clama egalitatea şi rolul mi­no­rităţilor în dezvoltarea societăţii, regimul co­munist român, prin liderii săi na­ţio­na­lişti, a fost şi a rămas, până la sfârşitul său, xenofob. Prezenţa evreilor în struc­tu­rile de conducere ale Partidului, Se­cu­ri­tăţii şi altor instituţii importante ale re­gi­mului a fost puternic detestată de fac­ţiu­nea naţionalistă. Văzuţi ca o inserţie ne­ce­sară etapei de instalare a regimului, da­to­rită abilităţilor intelectuale şi orga­ni­za­to­ri­ce şi, mai ales, legăturilor cu Moscova, ei s-au transformat treptat într-un obstacol în calea acaparării puterii absolute. Gheor­ghiu-Dej, ca şi Nicolae Ceauşescu, mai târ­ziu, a jucat cu abilitate cartea na­ţio­na­lis­mu­lui pentru a se debarasa de aceşti ad­ver­sari redutabili, având grijă însă să nu îşi exhibe antisemitismul. Căderea li­de­ri­lor comunişti de origine evreiască, în 1952, urmată de epurarea treptată a tuturor et­nicilor din structurile importante ale sta­tului a fost întâmpinată cu o bucurie ne­disimulată de majoritatea membrilor apa­ra­tului de partid, care ani la rând tre­bui­seră să îşi ascundă resentimentele şi os­ti­litatea faţă de cei care, prin simpla pr­e­zenţă, le blocau accesul la funcţii im­por­tante. Comunismul românesc a fost spe­cial. Antisemitismul lui, de asemenea.

Majoritatea evreilor din RPR au avut ne­plăcuta surpriză să constate că sfârşitul răz­boiului nu a coincis cu perioada de li­nişte la care sperau. Era din ce în ce mai evi­dent că nici noua ordine nu avea loc pen­tru ei. Sigur, beneficiau de uriaşul avan­­taj moral al supravieţuitorilor Holo­caus­tu­lui, unii dintre ei ocupau funcţii la care nici nu ar fi visat înainte de 1945, oficial erau protejaţi şi încurajaţi ca vechi to­va­răşi de suferinţă ai comuniştilor în lupta contra fascismului (o grosolană uzurpare care era menită să fure din capitalul de sim­patie şi compasiune al victimelor reale ale naziştilor).

Treptat, regimul s-a întors în mod deschis împotriva lor. Mai întâi le-a confiscat afa­ce­rile, acuzându-i că sunt exploatatori, apoi banii, acuzându-i de trafic de valută, apoi aurul şi bijuteriile pe care, chipurile, le deţineau ilegal, apoi casele, considerate prea mari pentru nevoile lor. Recalcitranţii au fost trimişi în închisori, sioniştii erau urmăriţi şi arestaţi. Liderii comunişti îi do­reau integraţi în societatea controlată pe care doreau să o construiască şi încă aveau ne­voie de ei ca să menţină în funcţie spi­talele, întreprinderile şi instituţiile de tot felul (în special comerţul extern), dar nu erau deloc optimişti în privinţa po­si­bi­li­tăţii ca o comunitate cu puternice legături internaţionale, liberală în gândire şi ocu­pa­ţie, să devină vreodată un tovarăş de nă­dejde.

Evenimentele internaţionale au părut să ofere o rezolvare a problemei. Înfiinţarea statului Israel, în mai 1948, a oferit jus­ti­ficarea perfectă pentru aprobarea exo­du­lui, mai ales că URSS îi împingea de la spa­te pe români să permită emigrarea în ma­să, cu speranţa că evreii din ţările de de­mocraţie populară vor constitui nucleul unui viitor stat comunist evreu. Chiar şi în acest context, disputele din Biroul Po­litic al PMR între susţinătorii şi adversarii emi­grării erau acerbe şi se recurgea frec­vent la arbitrajul ambasadorului Mos­co­vei.

Valul antisemit, care a precedat moartea lui Stalin, crunta dezamăgire suferită du­pă ce tânărul stat israelian nu s-a alăturat democraţiilor populare în lupta împotriva imperialiştilor şi pierderea sprijinului po­litic intern, prin înlăturarea de la putere a susţinătorilor emigrării, a redus drastic nu­mărul celor care plecau de la câteva mii la câteva sute, în decurs de câţiva ani.

În acest timp, situaţia comunităţii din Ro­mânia se deteriorase dramatic şi atitu­di­nea majorităţii trecuse de la ostilitate tă­cu­tă la acuze făţişe: aduseseră comunismul, din cauza lor lucrurile mergeau prost şi nu se găseau alimente, voiau să trădeze ţa­ra şi să fugă la mai bine, erau spioni şi vânduţi imperialiştilor etc. Deşi liderii ro­mâni se fereau să împărtăşească public aces­te opinii (în joc fiind şi rolul pe care intenţionau să îl joace în relaţia cu Israelul şi Statele Unite), nu făceau nimic pentru a le opri să devină un adevăr împărtăşit de ma­joritatea societăţii. Dovadă că unele dintre aceste vinovăţii au supravieţuit în mentalul colectiv, şi nu numai, ani în șir (a se vedea încercările, încununate de un oarecare succes, de a pune în sarcina ex­clusivă a evreilor şi altor etnici abuzurile săvârşite de Securitate în primii ani de func­ţionare, în contrast cu Securitatea ro­mânească, bună şi blândă).

Nu este surprinzător că, atunci când au­to­rităţile române au decis, în 1958, să re­deschidă robinetul, s-au trezit cu 100.000 de cereri de emigrare. Supăraţi că evreii vor să plece, comuniştii s-au răzbunat - pentru ceea ce ei considerau un afront -, suspendând definitiv emigrarea, arestând sute de sionişti şi ameninţându-i pe liderii comunităţii. Pe cei mai mulţi, trecerea pe liste i-a costat slujba şi au intrat în atenţia Securităţii, fiind urmăriţi ca inamici ai statului. Frustrat, Maurer i-a explicat ra­bi­nului Rosen că el intenţionase „să rezolve problema“ şi că nu dorea să se simtă ca „un director de penitenciar“ (!?!), dar că nu se aşteptase la numărul imens al celor care voiau să emigreze „mai rău ca pe vre­mea persecuţiilor naziste“2.

Prietenul incomod trebuia să plece, dar pe furiş, ca să nu deranjeze imaginea de gaz­dă bună.

Interesantul domn Jakober

Contextul în care Henry Jakober intrase în negocieri cu ofiţerii Direcţiei 1 nu putea fi mai prielnic. De altfel, negustorul, născut la 20 octombrie 1900 în localitatea Munkács, nu era un novice al aran­ja­mentelor de tot felul din ţările estice. Di­rectorul societăţii Cookson Oilkakes & Oil­seeds Company Ltd. călătorea des în Estul Europei, iar în RSR avea deja afaceri în derulare cu întreprinderi ale comerţului exterior ca Agroexport, Prodexport, Me­tal­import sau Petrolexport. Aşa cum aflăm dintr-un Referat3 întocmit de lo­co­tenentul-major Drob Eugen din Direcţia 1 (Informaţii Externe), „Jakober, împreună cu fratele său Mihail, au fost proprietarii unei firme comerciale din Satu-Mare, fir­mă care se ocupa cu comerţul de cereale şi oleaginoase. În anul 1929, firma s-a mutat la Viena, lăsând la Bucureşti o fil­i­ală, care în anul 1933 s-a transformat în Sar Vegetalio, condusă de Katz Mauriciu, şi în care cea mai mare parte a acţiu­nilor o deţineau fraţii Jakober. În pe­ri­oada anilor ’30 numitul Jakober Henry s-a stabilit în Anglia, continuând să men­ţină legăturile de afaceri cu diferite re­pre­zentanţe comerciale din ţara noastră, atât în perioada dinaintea şi în timpul războiului cât şi după război“. Vizitele dese ale lui Jakober nu scăpaseră Se­cu­ri­tăţii, care prin Direcţia 2 (Contraspionaj) îl supraveghea la fiecare sosire în ţară.

Chestionar completat de Henry Jakober înaintea unei vizite în Republica Populară Română, în 1960 (foto: CNSAS)

Totuşi, în afară de câteva detalii picante - că era afemeiat şi îi plăceau petrecerile -, profilul său rămăsese în mare parte ne­cunoscut. Aşa se face că, în momentul în ca­re Direcţia 1 căutase informaţii mai pre­cise, pentru a se lămuri cu cine are de a fa­ce, s-a pomenit cu o serie de date con­fuze: Jakober era spion englez (conform Di­recţiei 2), afacerist lipsit de scrupule, cu interese strict economice (conform in­formaţiilor date de angajaţii Agroexport şi Prodexport), un tip curtenitor cu femeile şi extravagant în cheltuieli (din in­for­ma­ţiile surselor de la Athénée Palace, unde era cazat), un admirator sincer şi de­zin­teresat al regimului democrat popular (pe care îl aprecia zgomotos la întâlnirile cu oficialii români). Pentru a mări bătăile de cap ale partenerilor săi, Jakober se com­porta în timpul vizitelor în România cu nonşalanţă: avea multe cunoştinţe pe care le vizita sau îl vizitau, vorbea la telefon şi în camera de hotel (înţesată de mi­cro­foane) fără să se ferească, făcea fără jenă curte tuturor femeilor cu care intra în con­tact, comenta situaţia politică, având în general un comportament atipic străinilor cu care Securitatea avea de a face de obi­cei.

Pentru că miza afacerii pe care se pregătea să o deruleze era imensă, Alexandru Dră­ghici nu s-a sfiit să apeleze la serviciile frăţeşti pentru a obţine cât mai multe informaţii despre excentricul afacerist. Rezultatele au fost surprinzătoare. Lo­co­tenent-colonelul dr. Carel Comarec, şeful Direcţiei Interne a Ministerului Afac­e­rilor Interne al RS Cehoslovace, îl in­for­mează, în februarie 1960, că ei îl cunosc pe Jakober şi că „poziţia lui de in­ter­me­diar este atât de solidă, încât RS Ce­ho­slovacă nu poate să cumpere marfă din România decât numai prin intermediul lui. Marfa din România poate fi cum­pă­rată de la Jakober chiar mai ieftin faţă de preţul cerut de RPR“4. (!?!) Românilor li se solicită orice informaţie deţin despre acesta. Cehii erau şi ei în ceaţă.

Mielke, şeful Stasi, îi oferă lui Drăghici in­formaţii mai concrete: firma pe care o reprezintă Jakober a dat faliment în 1957, banca londoneză Hambros - Bank Ltd. pre­luând 51% din acţiuni. Relaţiile afa­ce­ristului ajungeau până în cercurile par­lamentare britanice, deputatul Clement Da­vies, şeful Partidului Liberal, fiind unul dintre foştii preşedinţi ai firmei. Se arată că „(...) pare să fie foarte priceput în treburile sale. Probabil el dispune de re­laţii bune întrucât este mereu la curent cu problemele şi în situaţii extrem de gre­le se descurcă“5.

De departe, cel mai complet profil este cel întocmit de maghiari: „Jakober este un om de afaceri extrem de capabil, am­bi­ţios, în caz de necesitate ia toate mă­su­rile pentru a calomnia cu sânge rece pe concurenţi. Ungurilor le vorbeşte despre sentimentele sale patriotice, însă pa­trio­tismul său se reduce exclusiv la faptul că-i plac mâncărurile, vinurile şi femeile din Ungaria, însă dacă e vorba de co­merţ, sus-numitul, fără să clipească, poate să joace o festă intereselor co­mer­ţului exterior maghiar. Cehilor le spune că este de naţionalitate cehă, românilor că este român, iar referitor la Tran­sil­va­nia îşi exprimă faţă de maghiari con­cepţiile sale şovine. (...) Peste 90% din măr­furile cumpărate de el în Ungaria nu ajung în Anglia, iar mărfurile respective le revinde altor ţări prin diferite afaceri de compensare şi barter. Se foloseşte cu pricepere de deficienţele ce există în ac­ti­vitatea CAER6. Galambos Iozef, ad­junc­tul ministrului de Interne al RP Ungare, propune ca românii, ungurii şi cehii să îşi unească eforturile pentru a-l contracara pe Jakober. Drăghici nu răspunde la so­li­citare. Interesul său era de altă natură.

Când sovieticii îl întreabă dacă nu cumva Se­curitatea cunoaşte un anume „Ta­co­ber“, afacerist din Londra, care cumpăra su­me mari în ruble de la marinari ruşi, îi informează amabil că pe respectivul îl chea­mă „Jakober“ nu „Tacober“, dar nu ştie nimic de ruble şi nici nu poate oferi alte date.

Securitatea, artista şi... evreii

Pentru că informaţiile despre Jakober erau atât de contradictorii, Securitatea a decis să sape mai mult, încercând să descopere date relevante despre anturajul său din pe­rioada anilor ’40, când acesta vizita des Ro­mânia. Una dintre legături le-a atras atenţia, mai ales că sursele Direcţiei 2 de la Athénée Palace relataseră desele întâl­niri între ea şi omul de afaceri. In­for­ma­torii o recunoscuseră uşor pentru că era o celebritate în epocă. Numele ei era Maria Tănase.

Biografia celebrei cântăreţe, un roman în sine, o adusese de nenumărate ori în aten­ţia Securităţii. Legăturile cu legendarul şef al SSI-ului, Eugen Cristescu, implicarea ei destul de neclară în complicatele intrigi ale spionajului german şi britanic din tim­pul războiului, contactele cu diplomaţii ves­tici după 1946, anturajul format din oa­meni pe care regimul îi considera duş­mănoşi şi faptul că nu se sfia să comenteze în public ceea ce i se părea aberant în po­litica partidului erau tot atâtea motive pentru care orice cetăţean român ar fi fost arestat în anii ’50. Dar Maria Tănase era protejată de la vârf şi Securitatea închidea ochii la excentricităţile ei. Simpatia de care se bucura din partea conducătorilor RPR, care lăcrimau şi ei la melodiile in­terpretate de artistă la chefurile în cerc re­strâns, avea şi o motivaţie practică. În căutarea legitimităţii, comuniştii români au intuit că exploatarea filonului popular ar fi un important câştig propagandistic şi au investit masiv în sprijinirea tuturor ar­tiştilor care ar fi putut să-i ajute să câştige inima poporului. Şi ce altă voce ar fi putut să o facă mai bine, dacă nu Maria Tănase, cea mai iubită interpretă a epocii! Chiar şi după standardele scăzute ale societăţii sta­liniste, ea era un star.

Nimeni însă, nici chiar Maria Tănase, nu putea evita la nesfârşit barierele ideologice ale regimului. Obligată să participe la şe­din­ţe inepte de partid (de care îşi bătea joc) şi trimisă să cânte prin fabrici texte imbecile despre producţie şi muncitori, ar­tista şi-a pierdut treptat răbdarea şi a de­venit tot mai acidă. Deteriorarea con­di­ţii­lor de viaţă, arestarea prietenilor şi te­roa­rea tot mai vizibilă impusă de regim au izo­lat-o şi, chiar dacă primise titlul de artistă emerită, era suspectată şi su­pra­ve­gheată constant.

La 2 decembrie 1959, Direcţia 3 (In­for­ma­ţii Interne) deschide un dosar de ve­ri­ficare pe numele ei, fiind semnalată de sur­sa „George“ că „discută despre si­tua­ţia internă şi internaţională în mod de­fa­vorabil“7. Materialele de arhivă, strânse cu grijă de-a lungul anilor, au arătat că era bănuită de spionaj, numele ei fiind men­ţionat în interogatoriile celor arestaţi în procesul Legaţiei britanice la Bucureşti. După ce s-au primit informaţii că a in­ter­pretat un cântec cu conţinut interzis şi a afirmat că artiştii mor de foame, s-a decis transformarea dosarului de verificare în acţiune informativă: Maria Tănase de­ve­ni­se „un element reacţionar“.

În aceeaşi perioadă, Direcţia 2 primeşte o notă informativă de la sursa „Elena“, în ca­re se arată că Jakober a fost vizitat la Athé­née Palace de Maria Tănase, cu „care s-a îmbrăţişat şi a vorbit prieteneşte“, informaţia despre legăturile între cei doi fiind reluată la 14 decembrie 1960 de sursa „Carol“. Apariţia artistei în anturajul afa­ceristului englez a fost considerată im­por­tantă şi, la 9 mai 1961, locotenentul-major Sali Isac este trimis să discute cu ea la Tea­trul „C. Tănase“ şi să afle natura relaţiilor cu Jakober. Reticentă, artista i-a relatat ofiţerului de Securitate că îl cunoaşte pe englez de peste 20 de ani şi că acesta i-a propus la un moment dat să se că­să­torească cu el. S-a întâlnit de multe ori cu el la Bucureşti şi a cunoscut-o şi pe soţia lui, cu care a făcut schimb de cadouri. În încheiere, i-a precizat tânărului ofiţer că va suna la Securitate şi se va interesa dacă el chiar a fost trimis de aceştia, pentru că ea cunoaşte un alt ofiţer cu care discută din când în când.

Sali Isac o caută din nou în ianuarie 1962 şi îi cere să-i spună dacă s-a mai întâlnit cu Jakober. Artista răspunde afirmativ, po­vesteşte că s-a văzut cu el la restaurantul Bucureşti şi relatează un episod în care o cunoştinţă a sa (pictor evreu) l-a abordat pe englez pentru a-i plasa spre vânzare do­uă tablouri. Ofiţerul îi solicită să continue să îi sprijine în legătură cu Jakober, dar nu obţine decât o promisiune vagă că îi va ajuta „în măsura posibilităţilor“. Su­pe­riorii îi cer să îi dea un număr de telefon unde să poată suna şi să o anunţe de fie­care dată când Jakober vine în ţară. În nici un caz, să nu fie introdusă într-o casă de întâlniri. Nu era de încredere.

Rolul pe care ar fi urmat să-l joace Maria Tănase în afacerea dintre Securitate şi Ja­kober a rămas nedistribuit pentru tot­dea­una. La 24 iunie 1963, căpitanul Sali Isac îşi informa superiorii că „La data de 22 iu­nie 1963, Maria Tănase a decedat şi a fost înmormântată la cimitirul Belu“.

Şefii Securităţii au înregistrat ieşirea din scenă a artistei, dar nu au considerat-o o catastrofă pentru operaţiunea în des­fă­şu­rare. Între timp, găsiseră o altă posibilitate să pătrundă în anturajul lui Jakober - o tânără sursă a Direcţiei 2. Numele ei cons­pirativ era „Irina“.

(Va urma)


Note:

1. Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, f. 42

2. Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România şi Israel, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, f. 105

3. ACNSAS,Dosar OVS, nr. 2871, vol. 4, f. 40-43

4. ACNSAS, Dosar OVS, nr. 2871, vol. 4, f. 366-367

5. ACNSAS, Dosar OVS, nr. 2871, vol. 4, f. 372-373

6. ACNSAS, Dosar OVS, nr. 2871, vol. 4, f. 382

7. ACNSAS, Dosar I 157076, vol. 1, f. 2

CITIȚI ȘI

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22