Dosarul mineriadei: dreptate după 25 de ani?

După mai bine de un sfert de secol de confuzie voită, problema mineriadei din 13-15 iunie 1990 pare să se pună din nou. Dincolo de nevoia de dreptate, de care autorităţile române îşi aduc aminte, se pare, doar în urma insistenţelor CEDO, ar fi poate timpul ca această traumă a conştiinţei publice româneşti să fie lăsată să urce la suprafaţă, pentru a fi analizată.

Primele cercetări în cazul mineriadei din iunie 1990 au început în 1997, după alegerea lui Emil Constantinescu în funcţia de preşedinte al României, dosarul rămânând în suspensie după realegerea lui Ion Iliescu în funcţia de preşedinte, în 2000. În 2005, dosarul este preluat de procurorul Dan Voinea, care emite, pe 19 iunie 2007, o rezoluţie de începere a urmăririi penale a lui Ion Iliescu pentru participaţie improprie la omor calificat şi omor deosebit de grav. Dan Voinea este înlăturat de la șefia parchetelor militare, iar dosarul este preluat de Parchetul General ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale. Pe 17 iunie 2009, procurorii Parchetului de pe lângă ÎCCJ au constatat intervenţia prescripţiei şi au decis încetarea urmăririi penale în acest dosar, iar Ion Iliescu primeşte un NUP. În cadrul cercetărilor, zeci de persoane au fost puse sub acuzare, fiind audiaţi sute de martori. Pe fondul nesoluţionării dosarului în ţară, mai multe persoane au fost despăgubite la CEDO.

Redeschiderea dosarului

Dosarul mineriadei a fost redeschis în februarie 2015 de procurorul general Tiberiu Niţu, în urma deciziei CEDO din septembrie 2014, care arăta că România trebuie să facă dreptate victimelor crimelor împotriva umanităţii, indiferent de timpul scurs de la săvârşirea acestora. CEDO arăta că România are obligaţia de a-i aduce în faţa justiţiei „pe cei responsabili pentru atacul extins şi sistematic asupra populaţiei române civile, în special pe cei care au comis aceste crime în exerciţiul autorităţii lor civile sau militare“, existând în acest caz „elementele constitutive ale unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român, inclusiv membri ai guvernului şi militari cu grade importante“. Ion Iliescu a fost pus sub urmărire penală, iar procurorii au cerut aviz președintelui Iohannis pentru urmărirea penală a lui Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și Victor Stănculescu, în calitatea lor de foști miniștri la vremea aceea. Miron Cozma și Virgil Măgureanu au fost și ei audiați.

Articolul 439 din Codul Penal pedepseşte cu detenţia pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani crimele împotriva umanității - săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uciderii sau a vătămării integrităţii fizice sau psihice a unor persoane, la fel ca şi întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate. În iunie ’90, 4 persoane au fost împuşcate, au existat peste 1.000 de răniţi, în timp ce sute de persoane au fost brutalizate, fiind luate de pe stradă sau din propriile case şi duse la o unitate militară din Măgurele pentru a fi interogate.

Versiunea fostelor autorităţi

În urma recentei redeschideri a dosarului, declaraţiile principalelor personaje implicate sunt parţial izvorâte din versiunile evenimentelor folosite în ’90, în zilele mineriadei şi după. Sunt lăsate la o parte, totuşi, exagerările legate de existenţa unei lovituri de stat legionare, prezente în acele zile în mod explicit în discursul autorităţilor. Majoritatea celor audiaţi dau vina pe atacurile din 13 iunie, când sediul Poliţiei, al SRI, al Ministerului de Interne şi al Televiziunii au fost atacate şi devastate. Ei omit însă atât intervenţia brutală a poliţiei, care a evacuat Piaţa Universităţii în 13 iunie, cât şi suspiciunile legate de înscenarea de către autorităţi a anumitor acte violente.

Minerii la Bucureşti în iunie 1990

De-a lungul timpului, Ion Iliescu a susţinut mereu că venirea minerilor la Bucureşti a fost o mişcare spontană, determinată de violenţele din 13 iunie, deși înregistrările de atunci în care le spune minerilor să ocupe Piaţa și cele în care le mulțumește la plecare îl contrazic. Petre Roman, premierul acelei perioade, declara atât în zilele mineriadei, cât şi recent, că ar fi existat „cazuri de instigare, fie din fosta miliţie sau fosta Securitate“, unii membri ai acestor instituţii fiind implicaţi în evenimente. Virgil Măgureanu, şef al SRI în ’90, a declarat de asemenea, în 15 martie 2015, că „elemente necontrolabile ale nou formatului SRI (...) au acţionat pe cont propriu“ în acele zile, precizând însă că aceştia şi-ar fi primit pedeapsa. Miron Cozma aruncă acum întreaga vină pe autorităţile statului: minerii ar fi fost aduşi la Bucureşti de „autorităţile conduse de Iliescu, Roman, Voican Voiculescu şi coloneii din servicii“.

În iunie ’90, autorităţile încearcă să acrediteze ideea că protestatarii din Piaţa Universităţii puneau la cale o lovitură de stat de tip legionar, vorbindu-se de bande organizate, înarmate, care purtau uniforme şi însemne legionare. Rolul duşmanului poporului este jucat acum de un amalgam straniu de „legionari“, de „intelectuali-paraziţi“, de „elemente declasate“ şi de oameni fără ocupaţie care ar fi constituit baza mişcării din Piaţa Universității, alături de traficanţi, ţigani bişniţari şi chiar de foşti securişti care s-ar fi aliat cu legionarii. Exemplară pentru acest scenariu este o declaraţie făcută în acele zile de Petre Roman, în cadrul unei conferinţe de presă din 15 iunie: „în ceea ce priveşte componenţa bandelor, ea a reprezentat, în opinia guvernului, în mod evident, pleava societăţii care s-a asociat în mod natural cu inspiratorii acţiunii, pe care ordinea legală ar fi eliminat-o, odată cu această pătură parazitară. Ambele categorii aveau, în mod firesc, aceleaşi interese“. O declaraţie a lui Răzvan Theodorescu, preşedintele TVR, merge în aceeaşi direcţie: „Nu avem de a face cu manifestanţi, ci de-a dreptul cu barbari, o mână de oameni în stare de ebrietate, dând dovadă de o violenţă extremă, folosind cuvinte extreme. O manieră bestială de a pătrunde aici, care mie, ca istoric, mi-a amintit de legionari“.

Caracterul spontan al venirii minerilor

Procurorul Dan Voinea, cel care a instrumentat dosarul mineriadei, declara în luna iunie că Ion Iliescu este „implicat personal în actul de represiune din 14-15 iunie, el a dat ordine în acest sens“ şi că nu are cum să nu fie condamnat. Teza „spontaneităţii“ este susţinută însă de preşedintele Iliescu chiar și acum. În iunie ’90, după apelul făcut în seara zilei de 13, la TVR, în care chema „toate forţele conştiente și responsabile“ să sprijine „acţiunea de lichidare“ a „rebeliunii legionare“, preşedintele Iliescu îi întâmpină personal pe mineri, în 14 dimineaţa, în Piaţa Victoriei. El le cere să ocupe Piaţa Universităţii şi să o protejeze de elementele extremiste, care „au apărut chiar în costumaţie legionară, au afişat drapelul verde“: „Vă cer vouă, minerilor... să vă îndreptaţi încolonaţi pe bulevard până la Piaţa Universităţii şi să o ocupaţi. Veţi fi păzitorii acestui punct... în colaborare cu forţele de ordine...“.

În data de 15, la Romexpo, Iliescu le mulţumeşte minerilor şi îi anunţă că autorităţile intenţionau să creeze o gardă naţională din care vor putea face parte: „ne gândim la instituirea unei gărzi naţionale... cu oameni hotărâţi, decişi pentru intervenţii în momente excepţionale, ca cele care au avut loc pe 13 iunie. Am reţinut şi dorinţa unora dintre dvs., mineri din Valea Jiului, care s-au oferit să se încadreze într-o asemenea gardă naţională... Numai prin acţiunea hotărâtă a tuturor oamenilor de bine... vom ţine în frâu elementele degenerate, declasate, fanatizate, care vor să destabilizeze ţara“. După ce menţionează armele, sacii cu prafuri euforizante, drogurile şi seringile descoperite în subsolul clădirii PNŢ-CD, „cu care au injectat droguri unora din cei care stăteau în Piaţa Universităţii“, Iliescu reia teza existenţei unei lovituri de stat legionare, legând-o acum de Horia Sima şi de implicarea unor forţe străine, care ar fi încercat „să deturneze Revoluţia română spre dreapta“.

Politicul a îngropat dosarul

Deși dosarul mineriadei era gata încă din 2007, când, potrivit procurorului Dan Voinea, era iminentă trimiterea lui în judecată, guvernele, indiferent de coloratura politică, l-au îngropat vreme de 25 de ani. Nu este deocamdată clară soarta acestui dosar, ținând cont de precedente și, mai cu seamă, de faptul că, stranie coincidență, dosarul revoluției a fost simultan clasat.