Pe aceeași temă
Au trecut 35 de ani de când eu, revista 22, m-am născut pe o hârtie de ziar de cea mai rea calitate.... Mult sau puțin? Pentru un stejar, foarte puțin, pentru un elefant sau o țestoasă, puțin; pentru un om, se pare că destul de mult – jumătate aproape din „drumul vieții voastre”, vorba lui Dante. Dar pentru o revistă săptămânală? Măsurată mai ales după uzura oamenilor care mă scriu și mă editează – mi se pare aproape de eternitate...
Gândiți-vă numai la câte transformări am fost supusă: m-au scos întâi pe tipar înalt, din cel cu plumb. Ca pe timpul lui Guttenberg sau pe acolo. Nu existau pe atunci nici digitalul, nici internetul, nici calculatoarele pentru cules textul... Abia dacă primiseră la casa mea din Calea Victoriei 120 (unde domiciliez și acum) un fax și un calculator arhaic din fosta RDG... În câțiva ani, m-au transformat cu totul. Acum, nu știu dacă întotdeauna în bine, dar m-am supus și eu cerințelor timpurilor. Mi-au tot schimbat look-ul. N-arăt chiar rău. Că, de, am și eu cochetăriile mele și, deși nu mai sunt o jună, vreau să nu par nici decrepită și demodată.
Altminteri, mă simt cam bătrână: într-o viață de revistă, am trăit un noian de evenimente. Cele pe care le-am consemnat, discutat, disecat – atâtea au fost, că până și enumerarea lor e problematică... Noroc că am o arhivă, că altfel îmi pierdeam ținerea de minte și ați fi spus că sunt senilă! Oricum, m-ați făcut să trăiesc intens și, pe alocuri, periculos – mineriade, alegeri
de toate felurile, schimbări de guverne și de președinți, intrarea în NATO și UE, crize economice, demonstrații; dar mai ales am beneficiat din plin de disputele voastre interminabile. Ce m-aș fi făcut dacă nu v-ați fi luat la harță tot timpul pentru te miri ce, dacă nu v-ar fi sărit muștarul din tot felul de chestii? Sunt convinsă că aș fi vegetat și m-aș fi înecat într-o mare de plictis. Dar așa, m-am simțit interesantă, uneori chiar atrăgătoare. Nu mi-au lipsit prietenii, fanii. Dar știu și că am sfidat și călcat multe bătături. N-am dus lipsă nici de inamici și acuzatori. Câte nu mi-au spus? Că sunt arogantă – asta a fost cel mai puțin. De obicei, ideea a fost că mi-am vândut cinstea soroșiștilor, sexo-marxiștilor, progresiștilor... că m-am dat pe tavă și pe campanie electorală lui Cutărescu sau Cutărică. Au plouat, au nins insultele, calomniile, persiflările. False cu totul – voi o știți prea bine. Am rămas întotdeauna o doamnă onorabilă. „Săracă, dar cinstită”, ați putea spune, dacă n-ar fi confiscat cândva sintagma asta un Cutărescu! Pe bune, săracă sunt și am fost întotdeauna: abia de mă descurc să nu mă sfârșesc de inaniție în fiecare lună... cât despre cinste, pentru cine nu mă crede pe cuvânt, las Istoria să mă confirme...
Recunosc, așadar: cartea mea de vizită nu-i strălucită: sunt un pic cam ridată, oricâte eforturi de lifting am făcut, și sunt săracă. Cu ce mă laud totuși, acum, la 35 de ani de făcut umbră pământului și lumină presei? Că-s fără stăpân, patron, șef. Că nu dau socoteală unor mofturi străine, fiindu-mi absolut suficiente ale mele personale. Nu răspund la somațiile niciunui boss politic sau economic. Nu mă ploco-căciulesc la nimeni. Sunt absolut de capul meu – deștept sau nerod, dar numai al meu (cred că mai des deștept decât altfel, dar nu asta-i ideea). Am fost, sunt și voi rămâne liberă. Din punctul ăsta de vedere, cred că, printre frații și suratele mele de trib, sunt o excepție. Ba am tentația să spun, cu orgoliu măsurat: sunt Excepția: – de treizeci și cinci de ani. //
Andrei Cornea, președinte GDS 2016-2023 și editorialist Revista 22