GDS la 35 de ani

Am scris despre GDS și la aniversarea de 25 de ani, și la cea de 30 de ani. Observ că timpul trece din ce în ce mai repede, aniversările se succed parcă vertiginos. Acum, pentru cei 35 de ani scurși, am să fiu un pic lirică, apoi am să preiau din ideile textelor mele anterioare, adăugând un paragraf final pentru actualitate.

Îmi amintesc cu o oarecare emoție despre zilele furtunoase și febrile de la finele lui decembrie 1989, când într-o seară am fost chemată la Andrei Pleșu acasă, unde se aflau vreo 20 de intelectuali cunoscuți, unii proaspăt veniți din străinătate, între care se distingea figura lui Mihnea Berindei. Acesta a venit cu ideea creării unui grup de personalități cunoscute, după modelul polonez sau ceh, care să dezbată marile probleme ce urmau să apară în România postcomunistă. Iar pe 31 decembrie, la Hotelul Intercontinental din București, într-o agitație plină de jurnaliști occidentali, acest grup lua ființă oficial, sub numele de Grupul pentru dialog social (GDS). Făceau parte din el cărturari renumiți, intelectuali „rezistenți prin cultură”, dar și câțiva intelectuali disidenți sau opozanți ai perioadei ceaușiste. Apoi, în ianuarie, sub egida acestui grup, lua ființă Revista 22, săptămânal social-politic-cultural, care rămâne publicația independentă cea mai constantă a acestor 35 de ani.

Pentru că după atâția ani memoria noastră publică ne poate juca feste, am să reiau aici câteva idei din textele mele mai vechi pentru uzul generațiilor mai tinere. Ce a fost deci GDS pentru opinia colectivă a acestor ultimi 35 de ani? Contestat acerb de mulți, apreciat cu reticență de alții, GDS a însemnat lucruri opuse și contradictorii, și totuși nu a putut fi ignorat. A fost prima organizație liberă care a încercat să imagineze forme de acțiune politică, modalități de organizare civică, structuri de comunicare socială și de interacțiune umană care nu existaseră liber înainte. GDS a fost, așadar, primul ONG liber din România postdecembristă, într-o vreme când aproape nimeni nu auzise de ONG-uri – dar rămâne și acum, în multitudinea de ONG-uri create între timp, un fel de simili-instituție cumva aparte, care funcționează într-un mod sui generis, cumva insidios influent, ca un „sfat al bătrânilor”.

A fost o adresă celebră de pe Calea Victoriei 120, un loc, în anii 1990, al ședințelor nesfârșite și al dezbaterilor înfocate, al unui du-te-vino de jurnaliști, activiști și decidenți politici români și străini, un loc al primelor întâlniri dintre sindicate și partide nou înființate. A fost, în anii 2000, un loc mai calm, mai discret, al dezbaterilor pe chestiuni legislative, juridice, instituționale, un loc al luptei politice pentru păstrarea unui echilibru funcțional între partidele de dreapta și de stânga, un loc al bătăliei pentru recunoașterea crimelor comunismului. A fost, în anii 2010 și până în prezent, un loc al dezbaterilor pe chestiuni civice, culturale și de mediu urgente, în acord cu conștiința colectivă sporită a noilor generații.

Pentru mulți, GDS a fost un reper de normalitate civică, un simbol al anticomunismului activ și persistent, de peste două decenii, apoi un bastion tenace al statului de drept, pus de câteva ori la încercare de hopurile politice din ultimii ani, și, mai ales, a fost un punct de referință intelectuală cu autoritate, manifestat prin Revista 22. Pentru alții, GDS a fost un „bârlog al lupilor”, cum se scria în ziarul reacționar România Mare la începutul anilor ʼ90; a fost o țintă de atac pentru jurnaliștii agresivi și pentru forțele sociale regresive sau conservatoare, precum cele de la Evenimentul Zilei și de la unele publicații online de azi (Cotidianul etc.).

GDS a jucat în lumea românească un rol straniu, aparte. A fost constant un „țap ispășitor” pentru diversele neputințe ale societății românești postcomuniste, precapitaliste și full-capitaliste de azi, pentru relele clasei politice în formare, reformare și deformare; un țap ispășitor pentru nefuncționalitatea instituțiilor în primii 10-15 ani după revoluție și pentru instabilitatea, apoi birocratizarea lor, din ultimul deceniu și jumătate; un țap ispășitor pentru mentalitatea colectivă dezbinată, manipulată și haotică, devenită în zilele noastre din ce în ce mai agresivă; un țap ispășitor pentru televiziunile corupte, care l-au folosit drept cal de bătaie în momentele critice; un țap ispășitor pentru neputința ONG-urilor de a schimba peste noapte și nici măcar în două-trei decenii viața României în bine (deși multe lucruri s-au ameliorat); un țap ispășitor pentru neputința oamenilor de a înțelege că schimbările cer timp, hotărâre și perseverență; și pentru multe altele.

GDS, prin Revista 22, a mai fost și o „relicvă elitistă” pentru intelectuali complexați sau vedete iritate, o „redută de dreapta” constant atacată pentru intelectualii de stânga și o „redută liberală” pentru extremiștii de toate culorile. A fost o „piatră de poticneală” pentru tot felul de veleitari politici și ambițioși, dinăuntru și de pe margini. A fost, s-ar zice, un „cerc de vorbăreți” fără treabă și fără eficacitate, care, nu se știe cum, nu se știe de ce, a marcat totuși, ca un reper intelectual și moral rezistent și insidios, dezbaterea de idei din România până în prezent. Limitele GDS sunt și limitele societății românești actuale, ale clasei intelectuale, care se reflectă destul de bine în compoziția grupului. Calitățile GDS, atâtea câte sunt, oglindesc și ele potențialitățile pe cale de evoluție ale aceleiași societăți. În crizele repetate din anii recenți, GDS a păstrat o echidistanță și un echilibru binevenite.

Am fost președinta prin rotație a Grupului între 1992-1993, apoi din 2012 până în 2019. Pentru mine, GDS este locul în care m-am maturizat politic și civic, un loc în care am întâlnit figurile publice marcante ale acestor ultimi 35 de ani, un loc în care am trăit momentele tari din istoria recentă a României.

În ciuda dificultăților interne și a crizei socio-politice actuale, GDS rămâne un „hub intelectual” al Bucureștiului, unde, pe Calea Victoriei 120, se mai poate simți din când în când aerul rarefiat al ideilor în concurență cu realitatea. //

Magda Cârneci, președinta GDS 2012-2019