Georgia radiografia "conflictelor inghetate" - part 1

Dmitri Rogozin, ambasadorul Rusiei la NATO, a com­pa­rat criza din Osetia de Sud cu cea din vara lui 1914, cand a izbucnit primul razboi mondial, iar pe presedintele Georgiei, Mihail Saakasvili, cu nationalistul sarb Gavrilo Princip, care, asasinandu-l pe printul mostenitor Franz Fer­dinand, a oferit pretextul pentru declansarea raz­bo­iu­lui. Alti demnitari, dar mai ales analisti si comentatori, in ur­ma incursiunii tancurilor rusesti in Georgia si a reactiei Oc­cidentului, s-au grabit sa proclame declansarea unui nou Razboi Rece. Pentru media rusa si cea din tarile prie­tene, Caucazul este mormantul hegemoniei ame­ri­ca­ne si locul de nastere al lumii cu mai multi poli de putere. Pentru Vladimir Putin, premierul Rusiei, razboiul din Cau­caz este o diversiune pusa la cale de administratia repu­bli­cana de la Washington pentru a-l sprijini pe unul dintre cei doi competitori la fotoliul de presedinte al Statelor Uni­te, cu ocazia alegerilor din noiembrie.

Pana ce expertii se vor convinge de impactul razbo­iu­lui din Caucaz asupra echilibrului mondial de putere, me­ri­ta subliniat faptul ca ideologia a disparut din noua con­frun­tare. Ambele tabere vorbesc cu aceeasi dezinvoltura despre democratie. SUA lauda progresele Georgiei si Ucrainei pentru succesele in construirea unei democratii functionale, in timp ce Rusia le critica pentru imper­fec­tiu­nea democratiei, citand din rapoartele Freedom House. Kremlinul a invatat sa utilizeze dezbaterile pluraliste, de­mocratia occidentala in interesul sau, promovandu-si cu relativa usurinta proiectele prin manipularea cinica a elec­toratului.

Miza noului conflict este, inainte de toate, geopolitica si priveste controlul asupra spatiului ex-sovietic. Mos­co­va incearca sa recastige controlul asupra lui, pierdut oda­ta cu "revolutia trandafirilor" din toamna lui 2003, si sa inlature influenta SUA din acest spatiu. Recastigarea con­trolului asupra spatiului ex-sovietic este vitala pentru Rusia, daca vrea sa devina un pol de putere intr-o lume multipolara, dupa ce hegemonia SUA va fi apus. Tocmai de aceea, nu presupune analize sofisticate raspunsul la in­­trebarea: care va fi urmatoarea tinta a Kremlinului? Fara indoiala ca va fi Ucraina presedintelui prooccidental Viktor Iuscenko, unde se anunta, de pe acum, o criza po­li­tica de proportii, care ar putea arunca tara in haos pen­tru multe luni de zile.

Izbucnirea crizei din Caucaz a fost o surpriza doar pentru cei care nu urmaresc evolutiile din spatiul ex-so­vie­tic. Presa internationala a relatat, inainte de 8 august, cum serviciile secrete ruse, utilizand diverse structuri ma­­fiote, au declansat razboiul cibernetic impotriva Geor­giei, inca de la mijlocul lunii iulie. Pe pagina web a parlamentului de la Tbilisi se putea vedea o caricatura a presedintelui Saakasvili, infatisat precum Hitler. Un atac similar a fost orchestrat din Rusia impotriva Estoniei, in 2007. In saptamanile dinaintea izbucnirii razboiului au avut loc mai multe ciocniri soldate cu morti si raniti, au fost arestati 4 militari georgieni "pentru spionaj" si mai multi osetini pentru "contrabanda cu narcotice". Die Tageszeitung (5 august, sub semnatura lui Bernhard Clase) si The Times (6 august, articol semnat de Bronwen Maddox) scriu despre evacuarea a 500 de copii osetini din zonele unui potential conflict, numarul eva­cuarilor efectuate inaintea serii zilei de 7 august ridicandu-se la circa 2.500. La randul ei, presa rusa a relatat saptamani la rand despre pregatirile de razboi din Osetia de Sud.

Discutabila este si victoria Rusiei. Nimeni nu contesta ca este o victorie tactica impotriva Georgiei, insa aceas­­ta victorie a aruncat Rusia in izolare pe arena interna­tio­nala. Pana si aliatii traditionali ai Moscovei din Occident, Ber­linul si Parisul (care la Summit-ul NATO de la Bucuresti s-au impotrivit acordarii Membership Action Plan Georgiei si Ucrainei), au fost jenati de reactia fara ma­sura a Kremlinului. Cat priveste retorica agresiva a tandemului Medvedev-Putin, potrivit careia Rusia este gata sa infrunte Occidentul daca va fi nevoie, ea este... doar un exercitiu retoric. Economia rusa depinde, intr-o masura covarsitoare, de Occident. In doar cateva zile, ac­tiunile companiilor rusesti s-au prabusit cu 36%, pier­zand 500 de miliarde de dolari SUA, o suma apropiata ca valoare de totalul rezervelor de valuta ale Rusiei, de 580 de miliarde dolari, ce provin din exporturile de hidrocarburi. In doar cateva ore de la izbucnirea con­flic­tu­lui, 16 miliarde de dolari au fost scosi din Rusia. Cat de­spre ca­pabilitatile armatei ruse, ar trebui retinut ca bugetul apa­rarii, de care este atat de mandru Kremlinul, re­pre­zin­ta doar 7% din bugetul apararii SUA. Cu ase­me­nea cifre, orice pretentie privind moartea hegemoniei SUA si nas­terea lumii multipolare, in care Rusia sa fie un pol im­portant, este putin serioasa.

Georgia este un stat situat in regiunea Muntilor Caucaz, cu un relief predominant muntos, zonele populate fiind, in principal, cele depresionare sau litorale. Se invecineaza spre nord cu Federatia Rusa, spre est cu Azerbaidjan, spre sud cu Armenia, la sud-vest cu Turcia, iar in est are iesire la Marea Neagra. Georgia se intinde pe o suprafata de 69.700 de km² si are capitala la Tbilisi (1.073.000 de locuitori). Pe teritoriul Georgiei se afla o regiune autonoma (Osetia de Sud, cu capitala la Tinvali) si doua republici autonome (Abhazia, cu capitala la Suhumi, si Adjaria, cu capitala la Batumi). Populatia Georgiei, fara cea a Osetiei de Sud si a Abhaziei, este, conform autoritatilor georgiene, de 4.395.000 de locuitori, principalul grup etnic fiind cel georgian (83,8% din populatie). Pe lânga georgieni, din structura etnica mai fac parte si azeri (6,5%), armeni (5,7%), rusi (1,5%), turci, osetini, greci, kurzi, abhazi.

Conform autoritatilor din Abhazia (teritoriu cu o suprafata de 8.432 km²), in urma unui recensamânt nerecunoscut de Tbilisi, regiunea ar avea o populatie de 216.000 locuitori, dintre care 43,8% s-au declarat abhazi, 21,3% georgieni, 20,8% armeni si 10,8% rusi.

In ceea ce priveste Osetia de Sud (teritoriu cu o suprafata de 3.900 km²), populatia regiunii ar fi, conform unor statistici neoficiale, de aproximativ 70.000 de locuitori. Dintre acestia, aproximativ sunt 45.000 sunt osetini, iar 20.000 georgieni. De remarcat este faptul ca aproximativ 70% din populatia Osetiei de Sud detine pasapoarte rusesti.

Adjaria (teritoriu cu o suprafata de 2.900 km²) se desfasoara la granita cu Turcia si are o populatie de aproximativ 376.000 de locuitori, dintre care 63% crestin-ortodocsi si 30% musulmani.

Principala religie in Georgia este crestinismul ortodox (82% din populatie), dar o pondere importanta o are si islamismul (10% din populatia Georgiei).

Reaprinderea conflictelor din Georgia (1989-1991)

10 noiembrie 1989 - Sovietul deputatilor poporului din Regiunea Autonoma Osetia de Sud a proclamat autonomia in cadrul Republicii Sovietice Socialiste Georgia. Autoritatile de la Tbilisi au declarat ilegal acest act. In ciocnirile armate care au urmat intre detasamentele formate de cele doua parti au murit pâna la 5.000 de oameni. Capitala regiunii autonome, Tinvali, a fost asediata de fortele georgiene.

20 iunie 1990 - Sovietul Suprem al RSS Georgia a anulat toate legile si actele normative adoptate dupa 1921.

25 august 1990 - Declaratia Sovietului Suprem de la Suhumi privind suveranitatea de stat a Abhaziei.

20 septembrie 1990 - Declaratia privind suveranitatea Osetiei de Sud.

10 decembrie 1990 - Autoritatile georgiene au suprimat autonomia Osetiei de Sud, anuntând infiintarea regiunii Tinvali pe teritoriul acesteia.

6 ianuarie 1991 - A reizbucnit conflictul armat dintre georgieni si osetini, care a continuat pâna la 14 iulie 1992 si s-a incheiat cu semnarea acordurilor de la Moscova privind incetarea focului si intrarea trupelor de mentinere a pacii din Comunitatea Statelor Independente in Osetia de Sud.

17 martie 1991 - Osetia de Sud si Abhazia au participat la referendumul organizat de Mihail Gorbaciov, votând cu o majoritate covârsitoare pentru mentinerea Uniunii Sovietice. La invitatia conducerii sovietice, reprezentantii Abhaziei au participat la negocierile de la Moscova pentru reformarea URSS, in ciuda faptului ca Abhazia nu se numara printre cele 15 republici sovietice.

6 martie 1991 - Georgia si-a declarat independenta, iesirea din Uniunea Sovietica si revenirea la Constitutia din 1918.

Acest "dosar" explica geneza si evolutia conflictului din Osetia de Sud, analizeaza implicatiile razboiului ruso-georgian asupra echilibrului de putere din zona Marii Negre si asupra viitorului relatiilor dintre Occident si Rusia.

Tentatia nationalismului

Disputate de imperiile otoman si per­san in Evul Mediu, principatele georgiene au intrat in componenta Rusiei la ince­pu­tul secolului al XIX-lea. Miscarea na­tio­na­la georgiana s-a nascut tarziu, spre 1900. Dupa Revolutia din februarie 1917 si prabusirea dinastiei Romanov, misca­rea nationala a intrat intr-o faza decisiva oda­ta cu proclamarea Georgiei indepen­den­te, la 26 mai 1918. Infrangerea Pute­ri­lor Centrale in razboi a lasat Georgia sub ocupatie britanica, pana in iulie 1920, cand ultimii soldati englezi s-au imbarcat in portul Batumi. Condusa de socialisti mo­derati (mensevici), Georgia a avut o rea­la viata democratica, cu un Legislativ ales prin sufragiu universal, un sistem de par­tide tolerant si o justitie independenta. Insa conditiile internationale n-au fost fa­vo­rabile statalitatii georgiene. In razboi cu turcii, cu armenii, cu trupele alb gardiste, su­pusa blocadei economice, sabotata de bolsevici, Georgia a esuat, in cele din urma.

Un inceput ratat sub presiunea bolsevicilor

Initial, minoritatile, care reprezentau 30% din totalul populatiei, au primit un sta­tut special si un sfert din locurile din par­lamentul de la Tbilisi. Insa, dupa mai mul­te revolte ale minoritatilor inspirate de bolsevici, atitudinea fata de acestea s-a modificat radical. Mensevicii georgieni, lup­­tand pentru supravietuirea statului, au imbratisat o forma de nationalism radical, atat ca sursa de legitimare, cat si ca mo­da­litate de mobilizare politica. Armenii, gre­cii, rusii, osetinii, abhazii au inceput sa se teama ca vor fi blocati in pozitii de infe­rio­ritate in noul stat. Criza economica si so­ciala, tensiunile nationale exploatate abil de catre bolsevici au condus la con­flicte militare intre Garda Nationala Geor­gia­na si detasamentele minoritatilor natio­na­le. Revoltele din regiunile abhaza si ose­tina au intrat in mitologia sovietica ca episoade importante ale luptei impotriva opresiunii mensevice. Iar suprimarea re­vol­tei din Osetia (iunie 1920) este pana astazi interpretata de osetini, pe de o par­te, drept genocid national si, de georgieni, pe de alta parte, ca prima tentativa de rapt teritorial. Dupa 1989, tot acest trecut va inunda presa georgiana si osetina, ali­men­tand starea conflictuala.

Georgia a fost incorporata in granitele Ru­siei bolsevice in 1921. Minoritatile, alia­tele Moscovei in lupta impotriva guver­nu­lui mensevic de la Tbilisi, au primit statut aparte in cadrul Georgiei. La 31 martie 1921 a fost proclamata Republica Socia­lis­­ta Sovietica Abhazia, care insa prin tra­tatul din decembrie a fost inclusa in com­po­nenta RSS Georgiene, pentru ca in 1931 sa fie transformata in Republica So­cia­lista Sovietica Autonoma, in compo­nen­ta Georgiei. Regiunea Autonoma Ose­tia de Sud a fost infiintata la 20 aprilie 1922.

Lavrenti Beria, conducatorul Georgiei so­vietice, a initiat dupa 1930 o politica agre­siva de asimilare a nationalitatilor ne­georgiene care-si vor recapata drepturile abia dupa moartea lui Stalin (1953). Abha­zii au adresat mai multe cereri de sece­siu­ne Moscovei, insotite de memorii cu "ar­gu­­mente istorice" (1956, 1967 si 1978), so­licitand chiar intrarea in componenta RSFS Ruse, insa Moscova s-a limitat la a dispune mici concesii in politica culturala si de cadre a RSS Georgia. In 1979, In­sti­tu­tul Pedagogic de la Suhumi s-a transfor­­mat in Universitatea Abhaza de Stat. Ten­tativa de a acorda un statut special lim­bii abhaze in republica s-a lovit de im­­po­trivirea georgienilor. Sansele de suc­ces ale abhazilor erau nesemnificative cata vreme numarul lor abia daca depasea 15% pe teritoriul Abhaziei, unde erau na­tiune titulara.

Georgia pentru georgieni

Politica de glasnosti initiata de Mihail Gor­baciov a scos la suprafata si a ampli­fi­cat tensiunile etnice din Georgia. Patrunsi de o adanca insecuritate nationala, geor­gie­nii au fost sedusi de o agresiva politica nationalista. Pana si partidul comunist a in­­cercat sa evite marginalizarea politica prin programe nationaliste, cum a fost Pro­­gramul de Stat pentru Limba, adoptat in decembrie 1988, care a impus un test de limba georgiana pentru cei care vor sa ur­meze studii superioare in republica. Era o amenintare pentru multe minoritati care nu stiau decat limba rusa. Crearea uni­ta­tilor militare compuse numai din etnici georgieni, proclamarea unei politici de co­lo­nizare a zonelor dominate de minoritati, lansarea sloganului "Georgia pentru geor­­gieni" au nelinistit minoritatile natio­na­le.

Conflictul georgiano-abhaz a izbucnit la 18 martie 1989, cand o "mare adunare" din satul Lahna (s-a vorbit de 30.000 de par­ticipanti) a adoptat o adresa catre Gor­baciov, interpretata de georgieni ca o sa­bo­tare a politicii guvernului de la Tbilisi, de a iesi din componenta URSS. Georgie­nii au vazut, din nou, in minoritatile na­tio­na­le "coloana a cincea" a Moscovei in republica. La mitinguri si demonstratii se au­zeau acum nu doar sloganuri anticomu­nis­te si antisovietice, ci si impotriva mi­noritatilor nationale. Sovietul Suprem de la Tbilisi a inceput sa anuleze toate tra­ta­te­le care asigurau baza juridica a auto­no­miei Abhaziei, Osetiei de Sud si Adjariei, iar in august 1990 a adoptat o noua lege electorala, care interzicea partidelor regio­nale sa participe la alegerile parlamentare care se apropiau. Drept raspuns, la 25 august, Sovietul Suprem de la Suhumi a adoptat declaratia privind suveranitatea Abhaziei.

Castigarea alegerilor din octombrie 1990 de catre miscarea Masa Rotunda - Blocul Georgia Libera, condusa de Zviad Gamsahurdia, a contribuit la cresterea tensiunilor nationale. Personalitatea lui Gamsahurdia a jucat un rol important. Comparat de admiratori cu Vaclav Havel si de inamicii politici cu Nicolae Ceau­ses­cu, Gamsahurdia era un disident antiso­vie­tic cu lungi stagii in inchisori. In 1974 a fost cofondator al Grupului Georgian de Initiativa pentru Drepturile Omului, iar in 1976 al Grupului Helsinki din Georgia. A publicat o serie de reviste in samizdat in care a militat impotriva coruptiei regimului co­munist si impotriva rusificarii. Dupa moar­tea lui Merab Kostaava, intr-un suspect accident de masina, in octombrie 1989, Gamsahurdia a devenit condu­ca­to­rul miscarii de redesteptare nationala, avand o viziune mesianica asupra vii­to­ru­lui Georgiei. Nationalist si ortodox fanatic, Gamsahurdia isi fabrica argumente din istorie. In cursul discutiei asupra legii ceta­te­niei, din vara lui 1990, Gamsahurdia a propus acordarea cetateniei doar celor ai ca­ror stramosi au locuit in Georgia ina­inte de anexarea de catre Rusia, adica ina­­inte de anul 1801. In vara lui 1990, gu­ver­nul a elaborat o teorie a drepturilor mino­ri­tatilor, care au primit statut inferior pentru ca s-ar fi asezat mai tarziu pe teritoriul geor­­gian. Tot acest curs politic impotriva minoritatilor a dus la boicotarea alegerilor parlamentare din octombrie de catre aces­tea. Legiferarea in politica etnica cu utili­za­rea distinctiei "indigeni" vs. "colonisti" a dus la desfiintarea regiunii autonome Ose­tia de Sud, in decembrie 1990, si la izbuc­ni­rea razboiului. Guvernul de la Tbilisi a afirmat oficial ca osetinii au inceput sa soseasca in regiune doar in secolul al XIX-lea, ca au primit statutul de regiune au­tonoma de la bolsevici drept rasplata pentru serviciile aduse in timpul Razbo­iu­lui Civil, cand au luptat impotriva geor­gie­nilor; drept urmare osetinii trebuie sa se duca in patria lor, Osetia de Nord, regiu­ne autonoma din RSFS Rusa. Politica de omogenizare etnica a continuat cu in­­cu­ra­ja­rea azerilor sa se stramute in Azerbaid­jan si cu un acord incheiat cu Daghesta­nul prin care se realiza un schimb de populatie, avari contra georgieni daghes­ta­nezi. In privinta georgienilor musulmani, cunoscuti drept adjari, guvernul a initiat un program de crestinare, ceea ce a star­nit proteste indreptatite.

Gamsahurdia a castigat alegerile pre­zi­dentiale din mai 1991 cu scorul cate­go­ric de 87%, ceea ce demonstreaza spri­ji­nul popular de care se bucura politica sa. Reactia ambivalenta fata de puciul din august 1991 de la Moscova, dispretul fa­ta de opozitie, fata de intelectualitate si ma­surile autoritare adoptate au contribuit la formarea unei mari coalitii antiprezi­den­tiale care dispunea de organizatii parami­li­tare. In decembrie 1991, Georgia era paralizata de demonstratii si mitinguri de protest. Garda Nationala, subordonata for­mal presedintelui, a trecut de partea opo­zitiei si a asediat timp de doua sap­ta­mani, in plin centrul capitalei, cladirea par­lamentului, unde s-a retras Gamsahurdia. La 6 ianuarie 1992, presedintele fuge in Ar­menia, de unde se intoarce peste 10 zile, stabilindu-si baza la Kutaisi, in Min­gre­lia natala, de unde a incercat sa recu­cereasca puterea. Fara succes, insa. Insurgentii condusi de primul ministru si de seful Garzii Nationale au pus mana pe pu­tere. De la Moscova, fostul prim-secre­tar al partidului comunist georgian intre 1972-1985, Eduard Sevardnadze, a trans­mis salutul sau noilor autoritati de la Tbilisi. Ajuns presedinte cu ajutorul celor care l-au alungat pe Gamsahurdia, Se­­vard­nadze a fost confruntat cu un razboi civil, impotriva zviadistilor (sustinatorii lui Gamsahurdia, activi si dupa moartea acestuia), cu un razboi in Abhazia, altul in Osetia de Sud si cu tensiuni in Adjaria.

Conflictele inainte de a fi inghetate

Pe fondul razboiului civil din Georgia, de­tasamentele Garzii Nationale si cele ale armatei regulate au intrat in Abhazia ur­marind partizani ai fostului presedinte Gamsahurdia. Detasamentele georgiene au sfarsit prin a se confrunta cu cele ab­haze. In noaptea de 13-14 august 1992, georgienii au ocupat Suhumi. Parlamentul abhaz a fost desfiintat. Confederatia po­poa­relor de munte din Caucaz, cu sprijin masiv rusesc, a venit in ajutorul Abhaziei. Fondata in octombrie 1991, pentru apa­ra­rea impotriva "influentei hegemonice" a Ru­siei, Confederatia a sfarsit prin a de­veni instrumentul Moscovei, fiind antre­nata si controlata, potrivit mai multor sur­se, de GRU. In cadrul Confederatiei si-a facut ucenicia Samil Basaev, dar si alti vii­tori "teroristi ceceni". Confederatia era com­pusa din reprezentantii a 16 nationa­li­tati musulmane din Caucaz si era con­du­sa de Musa Sanibov. In fiecare republi­­ca, Confederatia avea organizatii solide, in­­fiintand detasamente militare inca de la in­­ceputul anului 1992. In noiembrie 1992 si-a schimbat numele in Confederatia po­poa­relor Caucazului, extinzandu-si activi­ta­tea si in Transcaucazia. Numarul com­ba­tantilor Confederatiei in Abhazia a va­riat in diversele faze ale razboiului intre 4.000 si 10.000. Trupele rusesti au luat parte la razboi, contribuind, alaturi de de­ta­samentele Confederatiei, la recucerirea capitalei Suhumi (27 septembrie 1993). Razboiul s-a soldat cu zeci de mii de vic­ti­me, cele mai multe dintre georgieni, si pes­te 250.000 de refugiati, adica mai mult de jumatate din populatia regiunii. Abia la 15 mai 1994 s-a semnat acordul de incetare a focului, ceea ce a condus la desfasurarea unor forte de mentinere a pacii (UNOMIG), sub egida ONU, cu rol de monitorizare. Cateva luni mai tarziu, la 4 noiembrie 1994, Abhazia a adoptat o noua Constitutie, prin care-si proclama in­dependenta. Cea mai importanta enclava secesionista din intregul spatiu ex-so­vie­tic, pentru pozitionarea strategica, acce­sul maritim, potentialul economic, Abha­zia, desi de jure a fost parte a Georgiei, de facto s-a aflat sub controlul total al Ru­siei.

Inceput cu o violenta extrema inca din 1990, conflictul din Osetia de Sud si-a pier­dut din intensitate, continuand insa, in tot cursul anului 1992. Au alternat pe­rioa­dele de incetare a focului cu momentele de tensiune maxima generate de diferite in­cidente armate. In iulie 1992 s-a semnat armistitiul, fara ca luptele sa inceteze. Si totusi, in regiune, si-au facut aparitia trupe de mentinere a pacii din Rusia si ob­ser­vatorii OSCE. Rezultatul razboiului era pe masura: 93 de sate arse din te­me­lie, peste 1.000 de morti, 60-70.000 de re­fugiati. Osetia de Sud a devenit o struc­tura administrativa capturata de structu­ri­le mafiote, in frunte cu generali pensionari rusi din KGB si GRU. Supravietuieste doar datorita ajutoarelor financiare primi­te din Rusia, prin Osetia de Nord. Rusia nu doar plateste pensiile, ci asigura si pu­ti­nele locuri de munca, ca personal civil angajat la bazele militare. 90% din popu­latia zonei are pasaport rusesc.

"Revolutia trandafirilor"

La 23 noiembrie 2003, printr-o revo­lu­tie pasnica, la care au participat protesta­tari "inarmati" cu trandafiri, Eduard Se­­vard­­nadze a fost inlaturat de la con­du­ce­rea Georgiei. Sevardnadze, care s-a aflat vreme de aproape 30 de ani in structurile de conducere georgiene sovietice si in­de­pen­dente, a parasit cladirea parlamentului pe usa din dos de teama ca va fi agresat de cei care ii cereau demisia. Miscarea popu­lara din noiembrie 2003, denumita mai tarziu "revolutia trandafirilor", l-a adus la conducerea Georgiei pe Mihail Saa­kas­vili, care, la alegerile din ianuarie 2004, a reusit sa obtina 96% din voturile geor­gie­ni­lor. Sustinut de Miscarea Nationala Uni­­ta (MNU), Saakasvili a intrat in cursa elec­to­rala cu un program numit "Georgia fara Sevardnadze" care anunta reforme radi­ca­le atat in politica interna, cat si in cea ex­terna. Programul electoral al lui Saakas­vili avea printre obiective reunificarea teri­to­riala a Georgiei, eliminarea coruptiei si a saraciei, respectarea drepturilor omului, libertate de exprimare pentru mass-me­dia. In politica externa, candidatul opozi­tiei se pronunta pentru apropierea statului georgian de UE si SUA, care erau vazute ca principalii sustinatori ai transformarii de­mocratice a Georgiei.

Dupa alegerile legislative din martie 2004, MNU a obtinut majoritatea parla­men­tara, iar Saakasvili a dobandit un important sprijin pentru programul sau de reforma. In iunie 2004, guvernul de la Tbilisi a propus la Bruxelles, unei comisii a statelor care urmau sa sprijine eforturile de democratizare ale Georgiei, un pro­gram care stabilea 5 obiective de impor­tan­ta nationala. Cele 5 obiective constau in democratizarea institutiilor, asigurarea unei bune guvernari, dezvoltarea resur­se­lor umane, protectia patrimoniului cultu­ral, asigurarea integritatii teritoriale si a se­curitatii nationale. Pentru ca cele 5 obiec­tive sa poata fi puse in aplicare, gu­vernul georgian si-a propus ca in perioa­da 2004-2005 sa elimine coruptia si ma­na­gementul defectuos, sa instaureze sta­bi­litatea, sa reduca saracia si sa promo­ve­ze cresterea economica.

In acest context, noul regim politic de la Tbilisi a initiat o ampla reforma a jus­ti­tiei si a fortelor de politie cu sprijinul UE, cu scopul de a pune capat traficului de per­soane si narcotice si de a elimina prac­tica spalarii banilor.

Dupa schimbarea de regim de la Tbilisi economia georgiana a inregistrat cresteri semnificative. Primele progrese s-au facut in 2004, cand investitiile di­rec­te ale Occidentului in sectorul energetic au determinat cresterea PIB cu 9,4% in pri­ma jumatate a anului 2004. Peste 4 ani, Banca Mondiala a apreciat in doua ra­poarte (Doing Business si Anti-Corrup­tion in Transition 3) ca economia Geor­giei inregistreaza unul dintre cele mai ac­ce­lerate ritmuri de reforma din lume.

In ceea ce priveste libertatea de expri­ma­re si independenta mass-media, Le­gis­la­­tivul de la Tbilisi a adoptat, in iunie 2004, o lege care prevede respectarea ce­lor doua libertati fundamentale.

Tot in 2004, Saakasvili a incercat, pentru prima data, sa realizeze unificarea teri­toriala a Georgiei. Soldatii georgieni au reusit sa inlature fortele care-l sus­ti­neau pe Aslan Abasidze, liderul Adjariei, o regiune semiautonoma din Georgia, care nu recunoscuse autoritatea regi­mu­lui Saakasvili. Dupa evenimentele din 2004, Adjaria s-a transformat intr-un exem­­plu de succes pentru unificarea Georgiei. Alegerile locale din Adjaria au fost cas­ti­gate de Miscarea Nationala a lui Saa­kas­vili, iar noile autoritati au recunoscut auto­ri­tatea presedintelui asupra guvernului re­gional.

In 2007, regimul Saakasvili a intam­pi­nat primele probleme serioase la nivel in­tern. Fortele de politie si securitate au res­pins prin violenta, la 7 noiembrie, o mani­fes­tatie a opozitiei care critica arestarea fostului ministru al Apararii, Irakli Okruas­vili, care formulase acuzatii de coruptie la adresa lui Saakasvili. Protestul initiat de 9 par­tide de opozitie l-a determinat pe Saa­kasvili sa instaureze starea de urgenta si sa renunte la functia de presedinte. In ia­nuarie 2008, Saakasvili a candidat pentru un nou mandat prezidential si a iesit cas­tigator, din primul tur, cu un procent de vot mult scazut fata de performanta din 2004 (53% din voturi).

In politica externa, regimul condus de Saakasvili a reconfigurat relatiile cu UE si SUA. In iunie 2004, Georgia a fost inclusa in PEV (Politica Europeana de Ve­ci­na­tate), un program al UE care gestioneaza relatiile cu vecinii aflati la granitele comunitatii. Participarea Georgiei la PEV a permis implicarea UE in regiunea Cau­cazului de Sud prin EIDHR (Instrumentul European pentru Democratie si Drep­tu­rile Omului), program prin care comuni­ta­tea europeana acorda sprijin societatii civile georgiene si suport pentru trupele geor­giene care fac parte din Comisia Comuna de Control.

Dupa 2004, SUA au devenit cel mai mare donator al Georgiei, cu peste un miliard de dolari pe an, iar Georgia s-a transformat intr-unul dintre partenerii ame­­­ricanilor in lupta impotriva teroris­mului. Astfel, Georgia a participat la operatiunile En­during Freedom din Afganistan si Li­ber­tate pentru Irak, initiate de coalitia anti­terorista din jurul SUA. In 2005, pre­se­dintele George Bush a vizitat Tbilisi, prilej cu care a exprimat sustinerea SUA pentru "revolutia trandafirilor" si eforturile de democratizare ale lui Mihail Saakasvili. In acelasi timp, SUA au sprijinit Georgia in eforturile de a obtine, in 2006, un dialog intensificat cu NATO si MAP (Membership Action Plan) la summit-ul Aliantei desfa­su­rat la Bucuresti in 2008. In plus, SUA au acordat sprijin militar autoritatilor de la Tbilisi si au construit impreuna cu state membre ale UE doua conducte ener­ge­ti­ce (Baku-Tbilisi-Ceyhan si Baku-Tbilisi-Erzerum).

Relatiile pe care Rusia le-a dezvoltat cu Georgia dupa "revolutia trandafirilor" au devenit tensionate. In septembrie 2006 Rusia a restrictionat fluxurile financiare din Georgia si a facut presiuni asupra etni­ci­lor georgieni de pe teritoriul sau ca ras­puns la arestarea de catre Tbilisi a 4 spioni rusi. In plus, Kremlinul si-a retras di­plomatii din Georgia si a expulzat ceta­teni georgieni din Rusia. Presiunile eco­no­mi­ce exercitate de Moscova la adresa ve­cinului sau au continuat in noiembrie 2006 cu dublarea pretului la gazul pe care compania ruseasca Gazprom il fur­niza Georgiei. In acelasi timp, Rusia a in­­curajat miscarile separatiste din Abhazia si Osetia de Sud, sustinand prin vocea pur­tatorului de cuvant al Ministerului de Externe, Mihail Kaminin, ca nu respecta integritatea teritoriala a Georgiei. O sursa importanta de tensiune intre cele doua state a fost candidatura Georgiei la NATO, obiectiv care a determinat reactii dure din partea Moscovei, intrucat, potrivit oficia­li­lor de la Kremlin, prezenta Aliantei la gra­nitele Rusiei este vazuta ca o amenintare. In aprilie 2008, dupa Summit-ul NATO de la Bucuresti, Vladimir Putin, aflat inca in functia de presedinte al Rusiei, a cerut gu­vernului rus sa stabilesca legaturi ofi­ciale cu regimurile din regiunile sepa­ra­tis­te si a sporit numarul soldatilor rusi din Ab­hazia.

Mihail Saakasvili este un bun cunoscator al vietii politice georgiene, cu o vasta experienta pe bancile parlamentului de la Tbilisi, in care a devenit membru pentru prima data in 1995, si cu o scurta cariera de ministru al Justitiei. Posesor al unui masterat in drept la Columbia University si al unui doctorat in drept la Georgetown University, Saakasvili s-a implicat in semnarea primului acord de incetare a focului dintre osetini si georgieni si in incheierea unor intelegeri cu privire la schimbul de prizonieri dintre abhazi si georgieni. In 1999, Saakasvili a fost fost ales sef al delegatiei georgiene la Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei (APCE). Peste un an, in ianuarie 2000, Mihail Saakasvili a devenit vicepresedinte al APCE. In 2001, Saakasvili a format partidul Miscarea Nationala Unita, ca forta de opozitie care si-a inscris in program ca principal obiectiv eliminarea coruptiei. In perioada 2002-2003, Mihail Saakasvili a fost ales presedinte al Consiliului local din Tbilisi, cu o platforma electorala numita "Tbilisi fara Sevardnadze".

Mecanisme de solutionare a crizelor din Osetia si Abhazia

Primele initiative de solutionare a conflictului din Ose­tia de Sud au apartinut Rusiei care a mediat incheierea unui acord de incetare a focului. Acordul prevedea crea­rea unei Comisii Comune de Control, compusa din re­pre­zentanti ai Rusiei si Georgiei, emisari ai Osetiei de Nord si Osetiei de Sud, si formarea unor trupe de men­ti­ne­re a pacii cu aceeasi compozitie etnica. Trupele de men­tinere a pacii, puse sub comanda Rusiei, si comisia tre­buiau sa actioneze sub supravegherea unor ob­ser­va­tori ai OSCE (Organizatia pentru Securitate si Coo­pe­ra­re in Europa). Misiunea observatorilor OSCE a con­stat in "promovarea negocierilor intre partile aflate in con­flict, monitorizarea activitatii trupelor de mentinere a pacii, asistenta pentru guvernul georgian pentru a-si indeplini angajamentele cu privire la respectarea drep­­turilor omului, asigurarea suprematiei legii si de­mocratizare". In 1993, Georgia a devenit membru al CSI, fapt care a permis stabilirea unor baze militare rusesti pe teritoriul acesteia. In timpul regimului Sevardnadze, Rusia a incurajat actiunile separatistilor osetini, iar prezenta tru­pelor sale in Georgia a ingreunat actiunile misiunii OSCE. Totusi, in 1999, cu ocazia Summit-ului OSCE de la Istanbul, Occidentul a reusit sa determine Mos­co­va sa accepte un acord de retragere a soldatilor sai de pe teritoriul georgian. Ultimii soldati rusi au plecat din Geor­gia in 2007, dupa ce Moscova a amanat de mai mul­te ori retragerea trupelor sale. In teritoriile separatiste ale Osetiei de Sud si Abhaziei prezenta soldatilor rusi a fost pastrata, sub pretextul ca acestea sunt trupe de men­ti­ne­re a pacii.

Procesul de solutionare a conflictului din Osetia de Sud a intrat intr-o noua etapa odata cu venirea la putere a lui Mihail Saakasvili. In 2004, Saakasvili a propus fara suc­ces autoritatilor de la Tinvali acordarea statutului de au­tonomie in cadrul statului georgian, iar in 2007, Tbilisi a incercat sa-si restabileasca autoritatea in regiune prin ini­terea unor operatiuni militare. Dupa aceste esecuri, pre­sedintele Georgiei a recomandat constituirea unei co­mi­sii care sa se ocupe de solutionarea conflictului, por­nind de la premisa ca Osetia de Sud este parte a teri­to­riului georgian. Autoritatile osetine au respins si acesta oferta. Eforturile lui Mihail Saakasvili au fost dublate de in­­truniri ale Comisiei de Control care, dupa intalnirile din 2007 si 2008, nu a reusit sa ajunga la un acord.

Eforturile de solutionare a conflictului din Abhazia au inceput in octombrie 1992, cand ONU a trimis in regiune mi­siunea UNOMIG (Misiunea de Monitorizare a Na­tiu­ni­lor Unite in Georgia) cu scopul de a observa modul in care se vor derula evenimentele in zona, in contextul pro­cla­marii independentei de catre regiunea separatista. Pana la un punct, scenariul dupa care s-au desfasurat eve­nimentele in Abhazia seamana cu cel initiat de Mos­cova in Osetia de Sud. In 1994, Rusia a mediat un acord de incetare a focului, care permitea prezenta unor trupe de mentinere a pacii sub aparenta supraveghere a CSI. La nivel international, negocierile s-au purtat cu parti­ci­pa­rea ONU si sub monitorizarea OSCE si a Grupului de Prie­teni (SUA, Germania, Marea Britanie, Franta si Ru­sia). In 2005, in solutionarea conflictului s-au implicat Sta­tele Baltice, Bulgaria, Polonia si Romania, in cadrul gru­pului Prietenii Georgiei. Cu prilejul intalnirilor orga­ni­za­te in Germania si Elvetia, cele 6 state au cerut partilor im­plicate in conflict sa puna capat ostilitatilor si initierea de noi negocieri. In 2008, Mihail Saakasvili a oferit, fara suc­ces, autoritatilor de la Suhumi recunoasterea auto­no­mi­ei Abhaziei in cadrul statului georgian si trimiterea de re­prezentanti abhazi in Executivul si Legislativul de la Tbi­lisi.

Rusia - politica de putere

Care au fost obiectivele politice pe care Rusia le-a ur­ma­rit prin agresiunea impotriva Georgiei? Moscova si-a propus sa-si reafirme suprematia geopolitica in spatiul care in mod traditional este considerat in imaginarul eli­te­lor ruse ca reprezentand sfera sa legitima de domi­na­tie strategica - strainatatea apropiata. Asistam de fapt la restauratia unei anumite logici de interactiune cu res­tul sistemului international: politica de mare putere (great power politics). Kremlinul traieste si reactioneaza par­ca ghidat de un sindrom postimperial de recuperare a capitalului de influenta geopolitica pierdut in 1990. Prin reactia disproportionata impotriva Georgiei, Mosco­va a aratat ca are vointa politica de a-si folosi resursele de putere pentru a-si intimida vecinii, expunand limitele ga­rantiilor pe care lumea euroatlantica este pregatita sa le ofere acestora. In perspectiva, mesajul dat Occi­den­tu­lui nu lasa loc de interpretare: strainatatea apropiata tre­buie sa ramana in afara NATO si a influentei Statelor Unite; nu va atingeti de Ucraina si Georgia. Prin Georgia s-a urmarit tactic transmiterea unui avertisment strategic (ur­meaza Ucraina).

Presedintele Medvedev enunta la 31 august un prin­ci­piu care urmeaza sa ghideze politica sa externa, fiind totodata si un foarte serios avertisment pentru Vest: "sunt regiuni in care Rusia are interese privilegiate. Aces­te regiuni adapostesc state cu care impartim re­latii istorice speciale si de care suntem legati im­­preu­na ca prieteni si vecini. Vom acorda o atentie spe­ciala acestor regiuni pentru a consolida legaturi de prietenie cu vecinii nostri apropiati". Cu alte cu­vin­te, Occidentul sa stea departe! Si daca, totusi, lumea eu­ro­atlantica indrazneste sa se extinda in aceste zone care sunt sensibile pentru securitatea Rusiei si unde se afla nu­merosi etnici rusi (posesori printre altele si de pasapoarte rusesti)? Medvedev continua nu mai putin amenintator: "protejarea vietilor si a demnitatii ce­ta­te­ni­lor nostri, oriunde s-ar afla acestia, este o priori­ta­te de necontestat pentru tara noastra. Deciziile noas­­tre de politica externa vor avea in vedere aceas­­ta necesitate. Vom proteja interesele comunitatii noas­tre de afaceri de peste hotare. Trebuie sa fie foarte clar tuturor ca vom raspunde oricarui act de agre­siu­ne impotriva noastra". Acest ultim argument formu­lat de catre presedintele Rusiei este cel care a fost folo­sit pentru a conferi legitimitate interventiei armatei ruse pe teritoriul Georgiei.

Pe de alta parte, insa, Rusia a dorit sa arate ca nu mai este puterea anilor ‘90 care priveste neputincioasa cum Statele Unite si Europa adopta politici care ii afec­teaza cele mai sensibile interese de securitate fara a avea cum sa reactioneze altfel decat simbolic (extinde­rea NATO, independenta Kosovo, desfasurarea scutului antiracheta in statele din Europa Centrala). Rusia s-a in­­tors in politica mondiala. Nu mai este puterea in declin a anilor ‘90, ci un actor in plina ascensiune cu obiective re­vi­zioniste. Ce vedem astazi este doar o etapa a unui proces initiat de presedintele Putin, in februarie 2007, la München. Tinta revizionismului este intreaga relatie pe care Rusia a dezvoltat-o cu lumea euroatlantica pe par­cursul deceniului trecut. Se incearca redefinirea sau pur si simplu abandonarea acelor instrumente negociate cu Ves­tul intr-o perioada de slabiciune si percepute astazi de catre noua elita ca limitând spatiul de manevra si de afir­mare al unei mari puteri. Toate actiunile recente ale Moscovei de contestare a unor instrumente esentiale si care definesc interactiunea Rusiei cu Occidentul trebuie intelese din perspectiva unei mari puteri aflate in cau­ta­rea recunoasterii prestigiului de alta data. Ordinea inter­na­tionala articulata pe parcursul anilor ’90 reflecta o logica exclusiva de maximizare a intereselor comunitatii euroatlantice, consecinta fiind o diminuare considerabila a sentimentului de securitate si a capitalului de prestigiu asociat Moscovei.

In plus, la nivelul sistemului international exista o fereastra de oportunitate ce permite Rusiei sa conteste la scena deschisa pozitia de putere a statelor euroat­lan­ti­ce. Puterile emergente - Brazilia, Rusia, India si China - par sa conteste astazi hegemonia internationala a Sta­te­lor Unite. Avansam incet, dar sigur spre un sistem multi­polar in care asistam la o dispersie a puterii si a ca­pa­citatii de a modela relatiile internationale dinspre lu­mea euroatlantica spre puterile emergente. Mai mult, capacitatea Europei si a Statelor Unite de a influenta sem­nificativ evenimentele din Caucaz este relativ re­du­sa: America poarta concomitent doua razboaie, in Af­ga­nistan si Irak; Europa institutionalizata se afla in plina criza identitara pe fondul respingerii de catre Irlanda a Tratatului de la Lisabona; atat UE, cat si NATO sunt su­prasolicitate operational in Balcani si Afganistan. Un ast­fel de context ofera Rusiei oportunitatea de a-si spe­cu­la potentialul de santaj prin presiuni tactice exercitate la adresa Europei si Statelor Unite. O serie de dosare de interes fundamental pentru Europa si Statele Unite re­clama astazi sprijinul decisiv al Moscovei. Exista cu pre­cadere doua tipuri de vulnerabilitati, capabile sa con­so­lideze capitalul de santaj al Rusiei in raport cu Occi­dentul: pe de o parte, dependenta energetica a statelor europene si, pe de alta parte, dependenta Europei si a Statelor Uni­te de votul Rusiei in Consiliul de Securitate, pe un set de dosare de o importanta cruciala, precum Kosovo, Dar­fur, Liban si mai ales Iran.

Rusii saluta interventia in forta impotriva Georgiei

Conform datelor unui sondaj de opinie, care a fost rea­lizat in perioada 23-24 august 2008 de Fundatia pentru Opinia Publica (FOP) din Rusia, majoritatea popu­­latiei - 75% - considera ca autoritatile ruse au luat o decizie corecta de a trimite armata rusa in Osetia de Sud, la data de 8 august, si doar 13% sunt de parere ca a fost o decizie gresita.

In privinta consecintelor acestui conflict, 34% con­si­de­ra ca atitudinea fata de Federatia Rusa, pe plan inter­na­tional, s-a inrautatit; 20% considera ca atitudinea fata de Rusia s-a schimbat spre bine, iar 21% - con­si­de­ra ca nu s-a schimbat.

60% dintre respondenti sunt de parere ca Rusia, in pre­zent, este o mare putere, in timp ce 26% considera ca Rusia nu poate fi numita o mare putere. Cei care cred ca Rusia poate fi numita o mare putere fac trimi­te­re, de cele mai multe ori, la dimensiunile ei geografice (8%); consolidarea puterii statului (8%); resursele na­tu­ra­le (7%); istorie, care a stabilit cu mult timp inainte lo­cul Rusiei printre marile puteri ("a fost dintotdeauna, este si va fi o mare putere" - 7%); autoritatea si in­fluen­­ta Rusiei pe plan international ("fara participarea noastra nu se pot lua decizii in probleme impor­tan­te" - 6%); potentialul militar al Rusiei (6%); este men­tio­na­ta "politica externa flexibila" (3%); "patriotismul popu­­latiei" (3%); "mostenirea istorico-culturala" (2%); "arma nucleara" (1%) etc.

Politica externa a Rusiei este vazuta de majoritatea populatiei din Rusia ca fiind foarte eficienta. Astfel, 50% din­tre cei chestionati considera ca Rusia reuseste, in pre­­­zent, sa-si atinga mai des scopurile in politica ex­ter­­na, in timp ce 21% sustin ca nu reuseste. De ase­me­nea, 50% din populatia Rusiei este de parere ca, in ulti­mii ani, atitudinea fata de Rusia, pe plan international, s-a im­­bunatatit, in timp ce despre o atitudine negativa fata de Rusia vorbesc 16% dintre cei chestionati, iar 25% sunt de parere ca atitudinea fata de Rusia, pe plan in­ter­na­tio­nal, nu s-a schimbat. De asemenea, 85% din­tre res­pon­­denti sunt de parere ca Rusia ar trebui sa-si pro­puna sa devina una dintre cele mai influente tari din lume.

Cronologia conflictului ruso-georgian

7 august - trupele georgiene patrund pe teritoriul Ose­tiei de Sud. In aceeasi zi trupele rusesti intra in re­giu­nea separatista.

8 august - trupele georgiene preiau controlul asu­pra ca­pi­ta­lei Osetiei de Sud, Tinvali. Armata rusa de­clan­seaza primele rai­duri aeriene pe teritoriul Georgiei. Sol­datii rusi patrund pe te­ri­toriul georgian. Presedintele Georgiei, Mihail Saakasvili, de­cla­ra ca cele doua state se afla in stare de razboi.

9 august - Mihail Saakasvili decreteaza starea de raz­boi pe te­ritoriul Georgiei. Rusia anunta ca soldatii sai au preluat controlul asupra orasului Tinvali.

10 august - Georgia declara ca doreste semnarea unui armistitiu si ca soldatii sai s-au retras din Osetia de Sud. Nave de razboi ale Rusiei instaureaza o blo­ca­da maritima asupra portului georgian Poti. Auto­ri­ta­ti­le separatiste din Abhazia anunta mobilizarea fortelor ar­mate.

11 august - ofensiva Rusiei continua. Ministrul de Ex­terne al Frantei, Bernard Kouchner, se deplaseaza in Georgia si-i propune lui Mihail Saakasvili un acord de pace. Presedintele Georgiei accepta acordul propus de Franta. Autoritatile georgiene anunta ca trupele ruse au ocupat orasul Gori, aflat in centrul tarii.

12 august - dupa o intalnire cu presedintele Fran­tei, Nicolas Sarkozy, Dmitri Medvedev, presedintele Ru­siei, afirma ca a acceptat planul de pace propus de fran­cezi. Acordul de pace prevede: renuntarea la folo­si­rea fortei ca mijloc de solutionare a conflictelor, ince­ta­rea ostilitatilor intre cele doua parti, retragerea trupelor rusesti si georgiene la linia ocupata inainte de 7 au­gust, accesul liber la ajutorul umanitar, initierea de ne­go­cieri internationale cu privire la statutul Abhaziei si Ose­tiei de Sud.

15 august - Mihail Saaksvili semneaza acordul de pace mediat de presedintia franceza a UE. Secretarul de stat american, Condoleezza Rice, aflata la Tbilisi, ce­re Rusiei sa-si retraga trupele din Georgia si afirma ca SUA sustin integritatea teritoriala a statului georgian.

16 august - Rusia semneaza acordul de incetare a fo­cului cu Georgia. Medvedev precizeaza ca o parte a tru­pelor ruse vor ramane pe teritoriul Georgiei pentru a "asigura masuri suplimentare de securitate". Trupele ruse se afla la aproximativ 30 de km de Tbilisi.

17 august - Dmitri Medvedev ii da noi asigurari lui Ni­colas Sarkozy ca trupele rusesti vor parasi Georgia. An­gela Merkel, cancelarul Germaniei, viziteaza Tbilisi, pri­lej cu care afirma sustinerea Berlinului pentru Geor­gia si cere Rusiei sa-si retraga soldatii din teritoriul geor­gi­an.

18 august - soldatii rusii ocupa pozitii din apropiere de Tbilisi, iar Kremlinul anunta ca va pastra "trupe de men­tinere a pacii" in jurul Osetiei de Sud.

19 august - dupa o noua solicitare a lui Nicolas Sarkozy, Medvedev promite ca trupele ruse se vor re­tra­ge din Georgia pana la 22 august. Ministrii de Ex­ter­ne ai statelor membre ale Aliantei Nord-Atlantice con­dam­na actiunile Rusiei in Georgia si anunta suspen­da­rea Consiliului NATO-Rusia.

21 august - ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lav­rov, afirma ca statul rus a incetat cooperarea mili­ta­ra cu NATO.

22 august - Moscova sustine ca trupele sale s-au re­tras de pe teritoriul Georgiei. Adjunctul sefului de Stat Major al Federatiei Ruse, Anatoli Nogovitin, declara ca in jurul Abhaziei si Osetiei de Sud vor fi create doua zone tampon in care se vor afla "trupe de mentinere a pacii" rusesti. Franta, SUA si Georgia acuza Rusia ca a incalcat acordul de incetare a focului.

23 august - Rusia refuza sa-si retraga soldatii din por­tul georgian Poti.

24 august - Franta solicita statelor membre UE de­ca­larea summit-ului UE la care urma sa se discute re­la­tia cu Rusia din perspectiva ultimelor evolutii din Cau­caz, de la 5 septembrie pentru 1 septembrie.

25 august - cele doua Camere ale parlamentului rus adopta doua rezolutii prin care recomanda prese­din­telui Medvedev sa recunoasca independenta Ose­tiei de Sud si Abhaziei. Numeroase astfel de rezolutii s-au votat in trecut fara niciun fel de consecinte.

26 august - Dmitri Medvedev recunoaste in­de­pen­den­ta celor doua regiuni separatiste. Occidentul con­dam­na unanim decizia presedintelui Medvedev.

27 august - Georgia isi recheama diplomatii de la Moscova. Angela Merkel ii cere presedintelui Med­ve­dev sa respecte acordul de incetare a focului.

1 septembrie - la finalul Summit-ului de la Bru­xel­les, liderii europeni anunta ca UE va reconsidera re­la­tii­le cu Federatia Rusa si califica actiunile Rusiei in Geor­gia ca fiind "disproportionate".

Limitele Europei

Cum era de asteptat, presedintia UE detinuta de Franta a trecut in avangarda efortului international de solutionare a crizei georgiene. Atat ministrul de Exter­ne, Bernard Kouchner, cat si presedintele Frantei, Nico­las Sarkozy, s-au deplasat in regiune pentru a media conflictul. Finalitatea baletului diplomatic al presedintiei UE intre Tbilisi si Moscova a culminat cu propunerea, la 12 august, a unui plan de solutionare a crizei in 6 trep­te si acceptat de cele doua capitale: incetarea ime­dia­ta a ostilitatilor, acordarea de ajutoare umanitare re­fu­giatilor, monitorizarea retragerii trupelor ambelor parti la pozitiile de dinaintea izbucnirii ostilitatilor, revenirea la diplomatie. Desi in comunicatul emis de presedintia Frantei pe 10 august se mai face referire la un punct, esen­tial - respectarea suveranitatii si integritatii teri­to­ria­le a Georgiei - nu s-a reusit crearea unui consens al par­tilor asupra sa. La 26 august, Rusia a recunoscut ofi­cial independenta republicilor separatiste Abhazia si Ose­tia de Sud. Consiliul European a condamnat in reu­niu­ne de urgenta, la 1 septembrie, decizia unilaterala a Rusiei de a recunoaste independenta enclavelor sepa­ra­tiste si a cerut respectarea suveranitatii si integritatii teri­toriale a Georgiei. De asemenea, Consiliul Euro­pean a avertizat ca, pe fondul crizei din Georgia, rela­tii­le dintre UE si Rusia au ajuns la o rascruce. UE isi rea­fir­­ma sprijinul pentru planul propus la 12 august si de­ci­de suspendarea negocierilor pentru un nou Acord de Par­teneriat cu Rusia, pana cand Moscova nu-si retrage trupele pe pozitiile detinute inainte de 7 august.

Ministrii de Externe ai NATO au anuntat, intr-o de­cla­ra­tie adoptata pe 19 august, ca o solutie a conflictului nu se poate baza decat pe respectarea suveranitatii si in­te­gritatii teritoriale a Georgiei recunoscute prin re­zo­lu­tiile Consiliului de Securitate. Se considera, de ase­me­nea, ca actiunea militara a Rusiei a fost disproportionata si in contradictie cu o misiune standard de mentinere a pacii; s-au incalcat principiile de solutionare pasnica a conflictelor prevazute in Actul Fondator NATO-Rusia. In 2002 a fost stabilit Consiliul NATO-Rusia, o formula de discutii pe o tematica de interes pentru relatiile dintre Alianta si Rusia inclusiv pe o serie de elemente de divergenta. NATO decide la 19 august suspendarea Con­siliului NATO-Rusia.

Totusi, dincolo de aceste reactii timide care au sus­pen­dat anumite compartimente ale dialogului institu­tio­na­lizat cu Rusia, capitalul de constrangere asupra ba­lan­tei cost/beneficiu a Moscovei este destul de limitat. Ras­punsul Europei pare complet neadecvat: este o reac­tie, mai mult simbolica, cu efecte minimale asupra ratio­namentului strategic al unui actor geopolitic care gan­deste si actioneaza in termenii politicii de putere. Un astfel de actor nu poate fi influentat decat prin modi­fi­carea efectiva a balantei de putere. De fapt acesta este numele jocului. Este oare Europa institutionalizata, o putere fundamental soft, pregatita sa joace dupa re­gu­li­le politicii de putere? Raspunsul este categoric nu. Sa remarcam doar cateva detalii: atat in pozitia NATO, cat si in cea a UE se condamna actiunile Rusiei ca fiind "dis­proportionate". Aceasta notiune cosmetizeaza de fapt absenta unui consens la nivelul ambelor organizatii nu doar asupra realitatii din teren, a faptelor, ci si asu­pra terapiei de urmat. Raspunsul Europei readuce in prim-plan un clivaj fundamental, intuit inca din 2003 de fos­tul secretar al Apararii din SUA, Donald Rumsfeld: Ve­chea si Noua Europa. Revelator este ca pentru "Ve­chea Europa" actiunea Rusiei este "disproportionata", in timp ce pentru "Noua Europa" inseamna "agresiune". Sa nu uitam ca ambele organizatii furnizeaza membrilor prin tratatele care le guverneaza garantii de aparare co­lec­tiva. Spre exemplu, intr-un articol publicat in Wa­shing­ton Post, pe 18 august, presedintele Sarkozy vor­beste de "raspunsul brutal si disproportionat" al ar­ma­tei ruse. Dimpotriva, presedintii Estoniei, Letoniei, Lituaniei si Poloniei semnau impreuna o declaratie, la 9 august, care enunta ca, "date fiind actiunile militare uni­laterale ale fortelor militare ale Rusiei, vom folosi toa­te mijloacele pe care le avem la dispozitie, ca sefi de stat, pentru a ne asigura ca agresiunea im­­po­­triva unui mic stat din Europa nu va trece neo­b­ser­vata sau semnalata doar prin declaratii inutile si care pun egalitate intre victime si agresori... Regre­tam faptul ca neacordarea MAP-ului (Membership Action Plan) pentru Georgia a fost interpretata ca o unda verde pentru declansarea agresiunii in regiu­ne". Paradoxal, in aceeasi declaratie se cerea ca "UE si NATO... sa joace un rol cheie in securizarea li­ber­­tatii, securitatii si prosperitatii... pentru statele din zona europeana de vecinatate". De asemenea, intr-o de­claratie oficiala semnata la 12 august 2008 de catre presedintii Estoniei, Lituaniei, Poloniei si de catre pre­mie­rul Letoniei se cerea "incetarea imediata a focului, sfarsitul agresiunii si a continuarii ocuparii Georgiei suverane; singura optiune pentru a preveni acte si­mi­lare de agresiune si ocupare a Georgiei este acor­darea MAP". La punctul 6 al de­cla­ra­tiei, se remar­ca absenta unui element fundamental al do­cumentului pre­zentat de catre presedintia UE ca plan de solu­tio­na­re a conflictului din Georgia: "elementul prin­cipal - res­pectul integritatii teritoriale a Georgiei - lip­seste". Si este vorba de acelasi plan in baza caruia pre­sedintele Frantei vorbea in articolul din Washington Post de un succes al UE in solutionarea crizei: "pe par­cur­sul pri­mei faze a crizei, angajamentul Europei a fost de­ci­siv - a fost UE, prin intermediul Frantei, cea care a creat spatiul pentru diplomatie, prin pro­pu­nerea ra­pida a unor termeni rezonabili de ince­ta­re a fo­cu­lui, reusind sa convinga partile de costurile politice imense ale continuarii razboiului". 8 zile mai tarziu, Rusia recunostea unilateral independenta repu­bli­cilor se­paratiste. Pentru a-l parafraza pe presedintele Fran­tei, intr-adevar, "angajamentul Europei a fost de­ci­siv" in securizarea unui plan de solutionare a conflic­tu­lui, dar care nu garanteaza integritatea teritoriala a sta­tu­lui victima a agresiunii....

Si premierul Marii Britanii, Gordon Brown, considera intr-un articol publicat in The Observer pe 31 august ca "agresiunea Rusiei este periculoasa si inaccep­ta­bi­la". Remarcabila totusi pentru o Europa divizata este po­zitia asumata de un fost comisar european, astazi mi­nis­trul de Externe al Italiei, Franco Frattini, care a de­cla­rat pentru La Stampa ca "nu putem crea o coalitie anti-Rusia in Europa, iar in ceea ce priveste acest as­pect suntem aproape de pozitia lui Putin... Acest raz­boi a impins Georgia mai deparate de Europa".

Continuare...