Pe aceeași temă
Născut în Basarabia în perioada interbelică, stabilit în București, Gheorghe Ursu a fost inginer constructor, pasionat de poezie, artă și călătorii. Avea conexiuni în cercurile culturale din România și din exilul românesc, unde se aflau unii dintre prietenii săi din tinerețe. În decembrie 1984, colegii de serviciu i-au găsit în birou un jurnal intim, în care erau aprecieri critice cu privire la regimul politic din țară, la conducerea partidului-stat. Jurnalul a ajuns repede la conducerea institutului unde lucra, iar de acolo, la Securitate. Au urmat percheziții la domiciliu, interogatorii, iar în cele din urmă, reținerea lui Ursu. Motivul invocat a fost deținerea ilegală de valută. Lunile septembrie-noiembrie 1985 au fost cele mai dure, cu violențe fizice și psihice din partea Securității și a Miliției, inclusiv prin intermediul unor deținuți de drept comun. Probele în acest sens sunt clare. Ajuns în stare foarte gravă la spitalul-penitenciar Jilava, tocmai ca urmare a tratamentului la care fusese supus, Gheorghe Ursu a decedat în ziua de 17 noiembrie 1985. În certificatul medico-legal au fost trecute date care falsificau realitatea. Un detaliu semnificativ: medicul care a întocmit acel act era informator al Securității.
În jurul a ceea ce s-a întâmplat cu Gheorghe Ursu s-a stârnit o luptă care nu s-a încheiat nici astăzi. Organizații pentru drepturile omului sau congresmeni americani au solicitat lămuriri autorităților comuniste de la București chiar atunci. Poziția guvernului român, în mod expres a Ministerului Afacerilor Interne (MAI), din care făcea parte Securitatea, a fost făcută cunoscută prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe (MAE), expres prin ambasadele de la Paris și Washington. Gheorghe Ursu ar fi fost „infractor de drept comun, speculant notoriu”, ale cărui fapte nu au avut un caracter politic, iar moartea lui în arest s-ar fi datorat unor „cauze naturale”. Funcția de ministru de interne în acel moment era deținută de George Homoștean, iar șeful Departamentului Securității Statului era Tudor Postelnicu.
Cazul Gheorghe Ursu a fost repus pe agenda publică după 1989, de această dată în România, ca urmare a tenacității familiei și a unei anume susțineri publice. Au fost făcute numeroase plângeri, sesizări, au apărut articole în mass-media, au fost organizate dezbateri.
În 1990, o comisie permanentă de pe lângă Institutul Național de Medicină Legală a tras concluzia că moartea lui Gheorghe Ursu a fost violentă. Începerea urmăririi penale in rem pentru infracțiunea de omor a fost dispusă în 1993, pentru ca în 1995 să înceapă urmărirea penală în persoană. O primă sentință a fost pronunțată în 1999, soldându-se cu condamnarea lui Marian Clită, deținut de drept comun, fost coleg de celulă cu Gheorghe Ursu, care i-a aplicat lovituri cauzatoare de moarte. Reluarea cercetărilor față de alți civili și militari, foști în conducerea MAI și a Securității, a fost propusă în anul 2000. În același an, au fost trimiși în judecată ofițerii de miliție Tudor Stănică și Mihail Creangă (colonei în retragere), care au fost condamnați în 2003.
Plângerile pentru elucidarea cazului Gheorghe Ursu s-au extins de la jumătatea anilor 2000, ele venind și dinspre familie, și dinspre instituții publice sau asociații. Însă justiția din România s-a mișcat greu. Continuitățile instituționale, de interese și de mentalitate după 1989 au jucat un rol în amânarea unei decizii judecătorești. Tergiversarea a avut efecte. Mai multe infracțiuni de care ar fi putut fi acuzați făptuitorii din Securitate și Miliție – abuz în serviciu, cercetare abuzivă, supunere la rele tratamente, tortură, instigare la infracțiunea de omor calificat, represiune nedreaptă –, care erau prevăzute și în Codul penal din 1969, au fost prescrise. Cum avea să se constate oficial, o perioadă îndelungată, după 1989, organele de urmărire penală nu au depus prea multe eforturi pentru a face lumină în acest caz, nu au inițiat o anchetă efectivă și extinsă, care să stabilească toate persoanele din diverse instituții de stat responsabile de uciderea lui Gheorghe Ursu, implicit tragerea lor la răspundere penală.
Ancheta s-a reluat de-abia în 2014, în special la insistențele repetate ale lui Andrei Ursu, fiul victimei. Accentul s-a pus pe infracțiunile imprescriptibile, contra umanității. Între timp, doi dintre cei acuzați au decedat: George Homoștean, în 2016, Tudor Postelnicu, în 2017.
Sentința penală nr. 196/F din 17 octombrie 2019, a Curții de Apel București - Secția 1 Penală, a prevăzut achitarea foștilor ofițeri de Securitate Marin Pârvulescu (maior în retragere) și Vasile Hodiș (colonel în retragere). Este mai mult decât o formă de victorie simbolică a poliției politice asupra victimelor. A fost o surpriză și pentru urmași, și pentru cei care fuseseră interesați de acest caz și care empatizau cu victima.
Partea finală a sentinței este cea mai importantă, dar și cea mai alambicată. Toate dezinformările transmise pe plan internațional de către Securitate, MAI și MAE, în 1985, se regăsesc sintetizate și sunt asumate de instanță după 34 de ani de la moartea lui Gheorghe Ursu. Constatăm cu stupoare că punctul de vedere al Securității – prin extindere, al regimului comunist – este preluat și perpetuat de o instanță care funcționează într-un stat de drept. Judecătorul reafirmă că Ursu a fost „arestat preventiv pentru o infracțiune de drept comun”, adică ia cu copy paste din dezinformarea gândită în 1985. Or, este evident că această acuză a fost doar o acoperire legală, motivele reale – întâi ale percheziției domiciliare, apoi ale arestării – fiind de natură politică.
Ceea ce atrage atenția în plus este pasul făcut de instanță pe terenul redefinirii istoriei comunismului, adică asumarea de către judecător a unei calități profesionale, cea de istoric, unde nu are niciun fel de competență. Judecătorul emite în mod repetat opinii în acest sens, ne spune că în România ceaușistă nu a existat teroare, definește ce înseamnă disident politic.
Regimul comunist a fost o realitate în România mai bine de patru decenii. De 30 de ani, îl putem studia aici. Arhivele au fost deschise, bibliografia este deja impresionantă, documente importante au văzut lumina tiparului, fapte diverse au fost reconstituite, au fost propuse interpretări bazate pe analize extinse. Se pare că lucrările realizate de profesioniști – istorici, politologi, antropologi etc., printr-un efort impresionant – nu contează pentru cei care preferă să reia, să recircule tezele partidului-stat.
Instanța face o diferență grosieră între anii 1948-1964 și 1965-1989. Este stranie aprecierea judecătorului că după 1965 nu au existat acte multiple de reprimare a opoziției față de regimul comunist, deși admite că erau utilizate urmărirea informativă, filajul, interceptarea convorbirilor telefonice, a corespondenței, cercetarea și arestarea de către Securitate, arestul la domiciliu, violența fizică. În mod explicit, instanța susține că „[p]olitica statului român la acea dată [1984-1985, nota D.D.] nu era de reprimare a formelor de opoziție față de regimul politic și conducătorul statului prin violență și eliminare fizică”.
Avem aici in nuce o idee pe care o vehiculează foști activiști comuniști și securiști, dar și urmașii lor ideatici, și anume că au existat un regim comunist și o Securitate până în 1965, ambele, rele, dar că după această dată, comunismul în forma sa națională și Securitatea au fost bune, slujite de patrioți, de oameni devotați, care au redat demnitatea României și au apărat-o împotriva dușmanilor dinăuntru și dinafară. În realitate, cum bine știm, partidul comunist a preluat puterea în România în mod ilegitim imediat după al Doilea Război Mondial și a menținut-o prin teroare. Securitatea a fost unul dintre instrumentele sale principale, alături de sistemul judiciar, armată, propagandă ș.a.m.d. pentru menținerea la putere. Construită după modelul NKVD, Securitatea a fost o poliție politică din momentul înființării, la 30 august 1948, și până la prăbușirea regimului comunist, în decembrie 1989.
Orice istorie generală a comunismului românesc, ca să nu mai amintim de cercetările secvențiale, dezvăluie că în anii lui Ceaușescu represiunea extinsă, chiar dacă în forme mai subtile, a menținut regimul la putere. Teroarea a fost una profilactică începând cu anii 1960, de vreme ce societatea fusese supusă, remodelată în precedentele două decenii și era controlată printr-o rețea complicată de instituții de partid și de stat.
Și în această perioadă, opozanții din mediile intelectuale sau muncitorești au fost supravegheați, anchetați, reținuți, unii dintre ei, uciși. Chiar dacă nu în același număr ca înainte de 1964, deținuții politic au fost o realitate în România și după această dată, inclusiv în anii ’80. Cei care s-au manifestat deschis contra comunismului nu au lipsit în acei ani, de la tinerii care au răspândit manifeste anticomuniste ori au scris pe ziduri în același sens, la intelectualii care au criticat deschis politica partidului-stat, de la muncitorii care și-au manifestat deschis susținerea pentru sindicatul Solidaritatea din Polonia, la cei revoltați la Brașov, în 1987. Acești oameni care au spus „Nu!” regimului comunist nu au fost numeroși, este adevărat, dar acțiunile lor au fost cunoscute măcar în parte în acei ani, popularizate prin intermediul posturilor de radio occidentale, în special prin Europa liberă.
Constatăm că după 1989, inclusiv în ultimii ani, instituții diverse ale statului român au continuat să perpetueze și să reafirme memoria din perioadele lor negre, fie din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fie din perioada comunistă. Exemplific aici în special prin Ministerul Afacerilor Interne, Jandarmerie și Serviciul Român de Informații. Sunt bine-cunoscute cazurile unor foști ofițeri superiori de Securitate – spre exemplu, Nicolae Pleșiță sau Iulian Vlad – care ani la rând au fost prezentați ca niște eroi, deși rolul lor fusese unul profund represiv, erau mereu invitați la momentele festive ale instituțiilor care le-au continuat pe cele slujite de ei, iar când au murit au avut parte de ceremonii deosebite, au fost îngropați cu gardă de onoare, s-au spus despre ei cuvinte care falsificau realitatea. În paralel și în disprețul dreptății, alți securiști sunt achitați de instanțe. E și aceasta o formă de condamnare a victimelor a doua oară. Cazul Gheorghe Ursu este pilduitor, din acest punct de vedere. //
