Securitatea și problema despăgubirilor de război (II)

Madalin Hodor | 03.06.2015

Pe aceeași temă

Considerându-se un negociator înnăscut, Nicolae Ceauşescu refuzase o reglementare oficială a problemei despăgubirilor, avansând ideea că va accepta să discute doar la pachet şi fără să se semneze vreun act oficial. Pe scurt, voia ca statul vest-german să ofere o sumă globală (şi cât mai mare) pentru despăgubiri, pensii, morminte şi emigrarea etnicilor germani, care să fie transferată în conturile controlate de Securitate, urmând ca el să decidă cine şi cât primea.

 

„De ce încredinţează întotdeauna altora rezolvarea problemelor lor, cei care au fost loviţi? De ce nu-şi iau în sfârşit soarta în propriile lor mâini? Astfel nu numai că şi-ar uşura rezolvarea pro­ble­mei lor personale, dar ar uşura şi sar­ci­na celor care luptă în mod dezinteresat pentru cauza lor.“ (Űj Kelet, nr. 6.547/29 ianuarie 1970, Tel Aviv)

Sinteza din presa apărută în Israel, din ca­re face parte şi fragmentul de mai sus, a fost anexată dosarului întocmit de Se­cu­ritate pentru informarea conducerii PCR în chestiunea despăgubirilor de război. Sub titulatura „Acţiuni Evreieşti“ erau gru­pate câteva luări de poziţie în legătură cu modalităţile prin care statul vest-ger­man negocia compensarea materială a vic­timelor prigoanei naziste.

 

O abordare diplomatică

 

Problema la ordinea zilei o constituia în­depărtarea discriminării faţă de evreii din ţările socialiste, care „nu puteau să ex­pri­me după dorinţă unde doresc să trăiască şi când doresc să-şi părăsească do­mi­ciliul anterior“. Pentru situaţia acestora se preconiza modificarea termenului acor­dării despăgubirilor şi după data de 31 de­cembrie 1965 (cum prevedea iniţial legea germană), o iniţiativă susţinută de Martin Hirsch, membru în Bundestag şi fost pre­şe­dinte al Comisiei Parlamentare Ger­ma­ne pentru Despăgubiri.

Dacă pentru comunitatea evreiască ini­ţia­tiva reprezenta o reparaţie necesară în­lă­tu­rării unei situaţii administrative forţate, pen­tru conducerea de la Bucureşti ea re­prezenta o veste excelentă. Din cu totul alte motive.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1315/DESEN_HODOR_2.jpg

În perioada 1969-1970, Securitatea (fie di­rect, fie sub acoperire diplomatică) ta­to­nase reprezentanţi ai autorităţilor federale pe linia celor trei acţiuni amintite („Re­colta“, „Recunoştinţa“ şi „Monumentul“). Rezultatele i-au fost prezentate lui Nicolae Ceauşescu la 6 martie 1972, într-o Notă1 co­mună semnată de ministrul Afacerilor Ex­terne, Corneliu Mănescu, şi de pre­şe­dintele CSS, Ion Stănescu.

Pe baza „aprobărilor superioare“, fuseseră întocmite un număr de 155.126 dosare individuale privind cetăţeni români care suferiseră persecuţii din partea regimului nazist în perioada 1941-1944, do­cu­men­taţia fiind predată părţii germane prin Ambasada de la Köln, la 2 martie 1971. Ce­le 27 de containere conţineau, conform in­ventarului aflat în arhiva CNSAS, pe lângă legislaţie privind persecuţiile politice şi ra­siale, documente privind „presiunile po­li­tico-economice ale Germaniei naziste asu­pra guvernelor din România, 1938-1941“, persecuţiile din Transilvania de Nord şi deportarea evreilor şi ţiganilor în Transnistria. S-a întocmit un index alfa­be­tic, pe judeţe, şi un centralizator cu nu­mă­rul de dosare. Pretenţiile financiare ale păr­ţii române erau cifrate la 180.000.000 de mărci germane, fără a se preciza mo­dalitatea de calcul sau dacă suma era re­zultatul unei investigaţii a autorităţilor în cazul fiecărei persoane în parte.

Demersul a fost întâmpinat de autorităţile germane cu toată atenţia, discuţiile pre­li­minare fiind susţinute la 2 aprilie 1970, la Köln, cu Georg Ferdinand Duckwitz, se­cre­tar de stat în Ministerul de Externe. Duck­witz era o personalitate de prim rang, al cărui rol în salvarea evreilor da­nezi de la Holocaust avea să fie răsplătit de guvernul israelian, în martie 1971, cu acordarea titlului Drept Între Popoare şi includerea în memorialul Yad Vashem. De­semnarea sa pentru discuţii indica im­por­tanţa pe care autorităţile germane o acor­dau demersului Bucureştiului, ştiut fiind că secretarul de stat era un apropiat al can­celarului Willy Brandt.

Duckwitz l-a informat pe ambasadorul ro­mân că partea germană este de acord să ia în consideraţie chestiunea şi crede că ea poate fi reglementată printr-o înţelegere de la guvern la guvern. RFG încheiase un acord de despăgubire cu RP Ungară (106 milioane de mărci germane) şi propusese RSF Iugoslavia o sumă globală de 400 de mi­lioane de mărci germane, astfel încât părea că începerea negocierilor cu Ro­mâ­nia era iminentă.

Cu toate acestea, la 11 mai 1971, Cons­tantin Oancea, ambasadorul de la Bonn, a fost informat că guvernul vest-german nu era în măsură să dea un răspuns la pro­punerea părţii române până nu va avea rezultatul studiului, care va fi efectuat de o comisie formată de guvern, privind vol­u­mul despăgubirilor. Ce anume de­ter­mi­nase schimbarea de atitudine a auto­ri­tă­ţilor germane?

 

Ceauşescu se implică direct

 

În primul rând, implicarea directă a lui Ni­colae Ceauşescu. Considerându-se un ne­gociator înnăscut, conducătorul român re­fuzase o reglementare oficială a problemei despăgubirilor, avansând ideea că va ac­cepta să discute doar la pachet şi fără să se semneze vreun act oficial. Pe scurt, vo­ia ca statul vest-german să ofere o sumă globală (şi cât mai mare) pentru de­s­pă­gubiri, pensii, morminte şi emigrarea et­nicilor germani, care să fie transferată în conturile controlate de Securitate, ur­mând ca el să decidă cine şi cât primea. Când a fost informat că sumele provin din fonduri diferite (de la Ministerul de In­terne - pentru vize, de la Ministerul de Fi­nanţe – pentru despăgubiri, de la aso­cia­ţii­le veteranilor de război – pentru în­gri­jirea mormintelor) şi că guvernul federal nu poate şi nu doreşte să plătească pau­şal, mai ales fără acte justificative, a acuzat autorităţile germane de rea-cre­dinţă şi tergiversare. I se părea incredibil că bu­getul unui stat nu este la dispoziţia con­ducătorului lui şi că orice cheltuială tre­buia justificată. A cerut să se treacă la ameninţări şi şantaj.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1315/DESEN_HODOR_1.jpg

Carol Herald, preşedintele Uniunii Po­pu­lare pentru Îngrijirea Mormintelor, a fost informat, în iulie 1971, că rezolvarea pro­blemei îngrijirii mormintelor este legată de acordarea despăgubirilor şi a fost în­dem­nat să-i scrie cancelarului, pentru a-l îndupleca să accepte cerinţele românilor. Ambasadorul RFG la Bucureşti a fost con­vocat de trei ori în aceeaşi perioadă şi i s-a cerut să intervină pentru un răspuns fa­vorabil. Mai mult, la 12 octombrie 1971, dr. Husch, negociatorul german în pro­blema emigrărilor, a fost informat că „această problemă, cât şi cea a pensiilor şi mormintelor sunt strâns legate de ati­tudinea pe care o vor adopta autorităţile statului său în reglementarea des­pă­gu­birilor“2. Mesajul a fost transmis de lo­co­tenent-colonelul Lepădat Virgil (alias „Bog­dan Dorin“), ofiţer DIE acoperit ca se­cretar II în Ambasada Română din RFG.

Presiunile şi ameninţările Bucureştiului nu au avut niciun rezultat, cu excepţia pro­fundei iritări a părţii germane, care ve­dea cum o problemă de interes umanitar se transformă într-o târguială de talcioc. După o perioadă de schimburi dure de re­plici (pe canalele diplomatice şi pe cele ale DIE), negociatorii români au trebuit să cedeze şi să accepte că problemele pen­sii­lor, acordării vizelor şi mormintelor sol­daţilor germani nu pot fi folosite ca şantaj în negocieri. Riscau să piardă o im­por­tantă sursă de valută. Acţiunile „Re­cu­noştinţa“ şi „Monumentul“ şi-au urmat cursul separat.

Nicolae Ceauşescu nu dorea însă să re­nun­ţe şi la acţiunea „Recolta“. Dacă guvernul federal continua să-şi menţină poziţia în negocieri, atunci, „printr-o acţiune or­ga­nizată, persoanele îndreptăţite la des­pă­gubiri să fie îndrumate să adreseze me­morii unor instituţii vest-germane ca: Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul de Finanţe, Cancelaria Federală, Ambasada RFG din Bucureşti“. Apoi vor fi ajutaţi să se adreseze unor case de avocatură pentru a solicita în nume personal despăgubiri. În fond, aşa cum fusese informat prin No­ta-Raport din 19683 a lui Ion Stănescu, exis­ta deja un precedent care putea fi fo­losit. Mayer obţinuse 2.000.000 de dolari drept compensaţie şi cu siguranţă se vor putea obţine mulţi bani în felul acesta. Poate mai mulţi decât ar fi dispus statul german să plătească printr-un acord gu­vernamental.

Crezând că a găsit o portiţă pe care să o exploateze, Nicolae Ceauşescu a legat soar­ta tuturor celor 155.126 de dosare in­di­viduale de cazul Mayer – bazat pe fal­suri, cum am văzut în articolul precedent –, o decizie cu consecinţe catastrofale pentru cei care suferiseră persecuţiile naziste şi aveau tot dreptul să primească des­pă­gubiri. Asta şi pentru că unele informaţii din Nota-Raport a lui Stănescu nu erau chiar adevărate.

 

Moşteniri şi prăjituri de casă

 

Biografia lui Kohn Noe Zenob nu conţinea lucruri extraordinare înaintea anului 1967. Născut la 1 martie 1898 în comuna Ditrău, judeţul Harghita, a lucrat din 1916 până în 1940 ca muncitor la diverse fabrici din România. În anul 1940 pleacă la Bu­da­pesta, unde rămâne până la sfârşitul răz­boiului, apoi, din 1945, se stabileşte la Bu­cureşti şi se angajează la diferite coo­pe­ra­tive şi întreprinderi de stat. Un destin ase­mănător cu al altor mii de evrei, în pe­ri­oada tulbure a anilor de după război.

În anul 1957 intră pentru prima dată în conflict cu autorităţile, fiind arestat pen­tru „delapidare şi abuz în serviciu“, dar este achitat la recurs şi eliberat în 1959. Se angajează ca patiser la cofetăria Ho­te­lului Athénée Palace (laboratorul „Pră­jituri de casă“), nodul gordian al afacerilor de tot felul şi pentru toate gusturile, în anii comunismului. Frecventat în special de afacerişti occidentali, hotelul devenise un adevărat fief al Securităţii, care avea un număr impresionant de informatori în rândul staff-ului (se zvonea că practic toţi angajaţii fie erau ofiţeri sub acoperire, fie lucrau pentru poliţia politică) şi instalase microfoane în toate camerele.

Pe Kohn Noe Zenob, trecutul l-a prins din nou din urmă sub forma unei convocări la Direcţia Generală a Miliţiei în anul 1962. Locotenentul-major Ilie Ion, din Direcţia Economică, i-a pus în faţă un material in­formativ din care rezulta că fusese sem­nalat ca deţinător ilegal de valută şi aur din „perioada când se îndeletnicise cu co­merţul cu lemn“4. Ameninţat că poate fi arestat, acceptă să colaboreze cu organele de miliţie pe linia „aur-valută“ şi primeşte numele conspirativ „Unguru Ion“. Par­te­neriatul a fost, însă, de scurtă durată, pen­tru că, la 28 aprilie 1966, un dosar pri­vindu-l pe Kohn Noe Zenob a ajuns pe bi­roul lui Nicolae Doicaru.

Materialul venise direct de la ministrul de Interne Cornel Onescu şi conţinea un Raport al Direcţiei Generale a Miliţiei, ca­re menţiona: „Fiind sesizaţi că numitul Kohn este îndreptăţit la despăgubiri de răz­boi din partea statului german, am tre­cut la audierea acestuia, ocazie cu ca­re am stabilit următoarele: în perioada ani­lor 1941-1945 a fost asociatul nu­mi­tului Pataky Ştefan cu 50%, la o firmă en-gros de lemn şi cherestea din Bu­dapesta. Întrucât sus-numitul era evreu, firma a fost luată de nemţi, împreună cu toate materialele şi valorile existente. Du­pă terminarea războiului, la o peri­oa­dă de timp, Pataky Ştefan s-a adresat Tribunalului din Bonn, pretinzând des­pă­gubiri de război. Concomitent a în­tre­prins şi o serie de măsuri pentru a-l găsi pe asociatul său Kohn. Reuşind să intre în legătură cu Kohn Zenob, iniţial i-a propus să vină în Germania, apoi i-a pro­pus să vină la frontiera cu RSF Iu­goslavia pentru a realiza devizele din această despăgubire. Din declaraţiile da­te rezultă că despăgubirile se ridică la peste 100.000 de dolari. Numitul Kohn Ze­nob a fost de acord să îndeplinească for­malităţile necesare pentru realizarea de­vi­zelor din despăgubirile de război la ca­re este îndreptăţit. Faţă de cele de mai sus propun ca materialul să fie predat la UM 0123/I pentru a lua măsurile ce se im­pun“5.

Motivul pentru care dosarul i-a fost trimis lui Doicaru nu era legat de problema des­pă­gubirilor (care nu era în discuţie în 1966), ci de faptul că era vorba despre o po­sibilă încasare valutară, domeniu de competenţa exclusivă a DIE. Serviciul „Va­lută“ se ocupa deja, de ceva vreme, cu ob­ţinerea de devize din Occident, din moş­teniri, donaţii, proprietăţi, procese, bu­nuri de valoare etc. care implicau cetăţeni români. Practica uzuală era ca beneficiarii (reali sau inventaţi) să cedeze valuta ob­ţinută la un curs impus, net defavorabil, şi să primească (atunci când nu puteau fi convinși să o cedeze statului) con­tra­valoarea în lei. DIE se ocupa, în schimb, de detaliile tehnice: falsificarea actelor, in­ven­tarea de moştenitori fictivi, influ­en­ţarea tribunalelor etc. Pentru că toate ac­ţiunile purtau nume conspirative, an­sam­blul activităţilor descrise mai sus au fost grupate sub numele de cod, voit ipocrit, „Moştenirea“.

                       

„Kohn al nostru“

 

Înainte de a întreprinde orice demers în dosarul Kohn, Doicaru a cerut o analiză proprie a DIE asupra perspectivelor ac­ţiunii şi l-a desemnat pe maiorul Drăghici Toma să studieze materialele şi să vină cu propuneri. Fost lucrător în Direcţia a VIII-a (Anchete Penale) înainte să fie trans­ferat la DIE, acesta a început inves­tigaţiile, cum era de aşteptat, solicitând anchetarea lui Kohn. Din procesele-ver­bale de interogatoriu, Drăghici a putut re­constitui întregul istoric al problemei.

Kohn fusese contactat în iarna anului 1965 de un emisar al fostului său partener de afaceri din timpul războiului, în holul Ho­te­lului Athénée Palace. Pataky îi trimisese un pachet cu medicamente pentru soţie şi câteva pixuri prin intermediul unui anu­me Farkasch Daniel, inginer născut la Bra­şov şi stabilit în RFG. Acesta reprezenta mai multe firme vest-germane în relaţii economice cu întreprinderi de comerţ ex­terior şi călătorea frecvent în RSR. Prin intermediul său, Pataky îi solicita lui Kohn să caute martori pentru procesul des­chis de el în RFG.

De fapt, în interogatoriul din 21 ianurie 1967, Kohn a mărturisit că ştia de exis­tenţa procesului din anul 1962, când pri­mise o scrisoare de la Pataky, care îl in­forma că introdusese o acţiune juridică pentru a fi despăgubit de statul german pen­tru o cantitate de cherestea „luată de trupele hitleriste în retragere în anul 1945“6 (formulările şi cronologia se vor dovedi esenţiale în derularea acţiunii, aşa că le vom cita cu exactitate).

La următorul interogatoriu, două zile mai târziu, când i s-a solicitat să dea mai multe detalii despre proces, menţiona că procesul priveşte „daunele pricinuite în anul 1944 de către armatele germane, când ne-au distrus acel depozit de che­restea pe care-l posedam amândoi la Va­lea Mureşului“. Pataky nu îl informase asupra procedurilor, dar în anul 1966 îi scrisese că procesul este ca şi câştigat, ur­mând ca ei să depună dovada pentru mă­rimea daunei pricinuite. Suma de des­pă­gubire nu era menţionată, dar urma să fie împărţită în mod egal între foştii par­teneri.

Schimbul de scrisori şi telefoane nu tre­cuse neobservat şi, atunci când Pataky i-a cerut să renunţe la o parte din des­pă­gu­bire pentru a plăti cheltuielile de ju­de­cată, Kohn i-a răspuns că nu poate, de­oarece informase deja organele de miliţie asupra procesului şi cedase deja toată va­luta către Banca de Stat, în schimbul cur­su­lui oficial.

În vara anului 1966, Pataky i-a transmis, prin intermediul lui Farkasch, că, având în vedere că nu contribuise cu nimic la câş­tigarea procesului, ar trebui să renunţe la jumătate din suma ce i se cuvine şi i-a cerut să semneze o declaraţie de cedare a 50% din drepturile sale şi o împuternicire pentru ca el să încaseze suma de des­pă­gubire. La rândul său, Farkasch a încercat să obţină un comision de 12% de la Kohn, în schimbul promisiunii de a „interveni prin relaţiile sale de la Bonn, pentru ur­gen­tarea plăţii“. Negocierile în trei au fost întrerupte la sfârşitul anului 1966, când Farkasch este arestat de Securitate sub acu­­zaţia de „instigare la subminarea eco­no­miei naţionale“ (aparent, mituise func­ţio­nari ai Ministerului de Comerţ Ex­terior). În procesul-verbal de in­te­ro­ga­toriu, el confirmă negocierile privind pro­cesul, dar şi că i se reproşase că, din cauza în­tâl­ni­ri­lor, Kohn fusese chemat la Se­cu­ritate.

Ultima chestiune pe care maiorul Drăghici mai dorea să o afle era cât de multe cunoştea Miliţia din iţele afacerii. Într-o declaraţie semnată la 26 ianuarie 1967, Kohn l-a asigurat că, în afara unor discuţii cu tov. Ilie (ofiţerul de legătură), nu fă­cuse niciun raport scris despre negocieri sau despre Farkasch.

Probabil, Drăghici a considerat că as­pectele uşor neclare ale procesului sunt ne­glijabile în raport cu beneficiile. Cert este că DIE a preluat cazul şi lucrurile au început să se mişte cu repeziciune. La 21 martie 1967, Serviciul „S“ este informat că, pe viitor, toată corespondenţa inter­ceptată a lui Kohn va fi trimisă direct la UM 0123/I, iar la 1 aprilie 1967 Direcţia Paşapoarte primeşte indicaţia să îi acorde viză pentru RFG.

Căpitanul Sandu Florea, şeful Serviciului C41 din DIE, informa rezidenţa Frankfurt că „este în lucru în Centrală, cazul valutar privind pe Kohn Noe Zenob, caz ca­re constă într-o valoare de 800.000 do­lari. Kohn a fost instruit de organele noas­tre sub acoperire MAE asupra mo­dului de comportare în RFG. (...) MAE nu are cunoştinţă de acest caz. Veţi raporta în Centrală toate datele“7.

Acelaşi Drăghici, avansat la gradul de lo­cotenent-colonel, semnează, la 22 no­iem­brie 1967, Hotărârea de deschidere a do­sa­rului individual Mayer în care se men­ţionează: „Am găsit că sus-numitul este îndreptăţit la o despăgubire – restituire de bunuri – din partea statului RFG în va­loare de 700.000 dolari SUA şi prezintă interes pentru munca direcţiei noastre“. Şeful său, colonelul Bolânu Gheorghe, ad­junct al DIE, aprobă documentul şi, într-o însemnare marginală, îşi exprimă în­gri­jorarea: „Să fim atenţi, să nu fie păcălit Kohn al nostru.

Cu toţii se pregăteau să îşi unească efor­tu­rile pentru că mai trebuia depăşit ultimul obstacol în calea obţinerii valutei: Mi­nis­terul de Finanţe al RFG.

 

(Va urma)

 

* CNSAS, Direcția de Investigații

 

Note

1. ACNSAS, Fond SIE, nr. 52875, Anexa 1, vol. 1, f. 2-6.
2. ACNSAS, Fond SIE, nr. 52875, Anexa 1, vol. 2, f. 261.
3. Vezi Securitatea şi problema despăgubirilor de război (I).în revista 22, nr. 19, 12-18 mai 2015.
4. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 306.
5. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 8.
6. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 10.
7. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 68.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22