Securitatea și problema despăgubirilor de război (III)

Madalin Hodor | 16.06.2015

Pe aceeași temă

În arhivele din Germania, se găsesc astăzi 27 de containere de documente privind despăgubiri de război pentru victime ale persecuţiilor naziste din România, a căror analiză a fost întreruptă după ce statul comunist a încercat să înşele autorităţile federale. Adevăratele victime ale acestor maşinaţiuni sunt cele 155.126 de persoane care nu au avut niciodată şansa să-şi prezinte cazurile şi să ceară reparaţii pentru suferinţa lor.

 

Preluarea cazului Kohn Noe Zenob, cons­pirativ „Mayer“, de către DIE a avut drept rezultat o serie de acţiuni care au dus, treptat, la decredibilizarea întregului do­sar şi, mai apoi, a demersului legal pentru obţinerea despăgubirilor de război din partea statului german pentru tot restul solicitanţilor din RSR.

 

Wehrmacht - 30%, SS - 100%

 

Prima intervenţie directă a Securităţii în cau­ză datează din mai 1967. Plecat cu aprobarea DIE în RFG, „Mayer“ s-a pre­zentat, aşa cum fusese instruit din ţară, la 19 mai 1967, la rezidenţa din Frankfurt, însoţit de partenerul său, Pataki. Cei doi l-au informat pe şeful rezidenţei DIE că, în urma discuţiilor cu avocaţii germani, ar trebui schimbată depoziţia unuia dintre martorii din dosar. Kertz Dezideriu, fost director tehnic al Societăţii Anonime „Va­lea Mureşului“ pentru Exploatare de Lem­ne, dăduse, la 27 aprilie 1967, o declaraţie autentificată notarial, în care afirma că „Wehrmacht-ul în retragere a ridicat şi expediat de la fabricile de cherestea ale MFR Budapesta cantitatea de 20.000 mc cherestea“. Cheresteaua îi aparţinea lui Pa­taki, care o plătise integral în anul 1943 şi urma să-i fie expediată în 1944.

Motivaţia înlocuirii urgente a declaraţiei este subliniată clar în telegrama trimisă de rezidenţă către Centrală în aceeaşi zi: „În această situaţie despăgubirile ar fi doar de 30%. Este necesar ca în locul cu­vân­tu­lui Wehrmacht să fie introduse ur­mă­toa­rele: SS, SD, situaţie în care au drep­tul la o despăgubire integrală de 100%“. Da­că lemnul ar fi fost confiscat de Wehr­macht, se puteau invoca necesităţile frontului, pe când implicarea SS-ului era o acţiune ra­sială şi era reglementată de legile speciale privind victimele per­se­cu­ţiilor naziste.

Înlocuirea a fost făcută, aşa cum rezultă din schimbul de telegrame între Frankfurt şi Bucureşti, prin modificarea unei copii aflate în posesia DIE şi noua declaraţie a fost trimisă, la 24 mai, prin curier di­plo­matic, pentru a fi depusă la dosarul cau­zei. Avocaţii germani au fost încântaţi de rapiditatea cu care s-a rezolvat problema şi, la 25 mai, şi-au informat clienţii că ju­decătorul Salpeter din Berlin a dispus că au dreptul la despăgubire, urmând ca mă­rimea acesteia să fie justificată cu martori şi documente.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1317/Desene_Perjo/22%20secu-valuta%20(hodor)%202015.jpg

Adevăratul obstacol era însă Direcţia pen­tru Despăgubiri a Ministerului de Fi­nan­ţe, cu care avocaţii germani Reiter şi Loh­men purtaseră deja câteva discuţii preli­minare. De la reprezentanţii ministerului aflaseră că autorităţile germane erau ho­tărâte să trateze detaliile procesului cu toa­tă atenţia, fiind primul caz în care unul din­tre posibilii beneficiari ai despăg­ubi­ri­lor nu domicilia în RFG. Miza procesului crescuse exponenţial şi pentru că 50.000 de cereri de despăgubiri depuse de ce­tă­ţeni maghiari aşteptau să fie rezolvate.

Pentru a strânge declaraţii în favoarea re­vendicărilor lor, Pataki şi Kohn au în­tre­prins un adevărat turneu european, care i-a purtat în Belgia, Italia, RFG, Austria şi Ungaria. Cheltuielile de călătorie ale lui Kohn au fost suportate de DIE şi, uşor ul­tragiat, colonelul Bolânu a indicat în mod ferm intenţia ca banii să fie recuperaţi din suma de despăgubire, mai ales că rezul­ta­tele nu au fost întotdeauna cele scontate. Unii martori au refuzat să dea declaraţii, fie pentru că nu cunoşteau în mod direct situaţia depozitelor de cherestea, fie pen­tru că doreau ca, în schimbul mărturiilor favorabile celor doi, să primească o cotă parte din suma cerută.

Nici declaraţiile celor care au acceptat să îi ajute nu erau prea clare, în raport cu modul cum fusese prezentat cazul până în acel moment. Bokor Şandor din Bu­da­pes­ta, fost angajat al întreprinderii deţinute în coproprietate de Pataki şi Kohn, afirma că autorităţile germane rechiziţionaseră che­resteaua nu în anul 1944, ci în oc­tom­brie 1943, pe motivul că întreprinderea era „evreiască“ şi era vorba de o cantitate uriaşă de cherestea: 100-120.000 mc1.

 

Corectură la un certificat medical

 

Neclarităţile şi contradicţiile din de­cla­ra­ţiile martorilor au fost dublate şi de o no­uă greşeală tipic românească. Pentru a ex­plica de ce lui Kohn i se permisese, brusc, în anul 1967 să meargă în RFG, după ce îi fu­sese refuzat acest drept la începutul pro­cesului, DIE îi confecţionase un certificat medical din care rezulta că în perioada 10 ocotmbrie 1964-25 decembrie 1964 şi 15 iulie 1966-30 noiembrie 1966 el fusese in­ternat la o clinică din oraşul Dej, unde a stat „mai multe săptămâni în repaus la pat“. Problema a apărut în momentul în care la dosar a apărut declaraţia unui mar­tor, Stark Emerik, pe care acesta o dă­du­se, conform autentificării notariale, în pre­zenţa lui Kohn la... 25 septembrie 1966!

Din nou, a fost nevoie de un mic ajutor. O Notă-Raport din 30 octombrie 1967 men­­ţiona că în adeverinţa medicală „s-au comis unele erori în ce priveşte datele efectuării tratamentului (!?!). Având în ve­dere importanţa cazului şi urgenţa pro­curării actului solicitat (...) propunem de­plasarea de urgenţă a Lt. Col. Drăghici To­ma la Dej, unde să procure actul în cauză cu ajutorul Serviciului Raional de Se­curitate, după care să fie trimis lui Kohn în RFG“2. Avocaţii au invocat starea proastă de sănătate a clientului lor, care ar fi fost „istovit şi ar fi semnat de­cla­raţia fără să o citească“, şi au depus noul certificat medical corectat. Pe cei doi reprezentanţi, Reiter şi Lohmen, nu nu­mai procentul de 10% pe care l-ar fi pri­mit în cazul acordării despăgubirilor îi îndemna să depună aceste eforturi, ci şi fap­tul că, după ştiinţa lor, în spatele lui Kohn era Ministerul de Externe al RSR. Or, asta ar fi însemnat că puteau deveni re­prezentanţii autorităţilor române în pro­blema despăgubirilor, o afacere pe care ni­ciun avocat nu şi-ar fi permis să o ne­gli­jeze. Doar în cazul Pataki-Kohn, pre­ten­ţiile financiare ajunseseră la 20.239.018 de mărci germane.

Speranţele de a obţine rapid suma cerută au fost spulberate în mod neaşteptat, exact în momentul în care toate obsta­colele păreau înlăturate. Eliberat în luna mai din închisoare şi expulzat din RSR, Farkasch Daniel3 depune, în august 1968, un memoriu adresat autorităţilor ger­ma­ne, în care prezenta motivele arestării şi condamnării sale (o înscenare judiciară), dar denunţa şi cazul Pataki-Kohn ca fiind întemeiat pe acte false şi cointeresarea materială a martorilor. Datele prezentate de el păreau veridice, deoarece acţionase mult timp ca intermediar între cei doi. Pentru Ministerul de Finanţe federal a fost picătura care a umplut paharul.

                       

Cunoştinţe vechi şi metode clasice

 

Având în vedere contextul, discuţiile de­legaţiei formate din cei doi avocaţi ger­mani, consulul român Lepădat Virgil (lo­cotenent-colonel Bogdan Dorin) şi ma­io­rul Sandu Florea (şeful Serviciului „Va­lu­tă“ din DIE, aflat bineînţeles sub acoperire diplomatică) cu directorul guvernamental dr. Mahr au fost destul de contondente. De la bun început, şeful Direcţiei Des­pă­gubiri din Ministerul de Finanţe al RFG le-a comunicat românilor că tocmai pri­mi­se documente de la Ministerul de Externe care probau că livrările de lemn din Un­ga­ria şi România, din timpul războiului, au fost plătite, şi nu confiscate. Mai mult, a declarat că autorităţile germane des­co­periseră cazuri în care se încasaseră sume fabuloase de despăgubire pe baza unor măr­turii mincinoase. Aluzia era cât se poa­te de transparentă.

Dr. Mahr a mai precizat că, în even­tualitatea în care Tribunalul din Berlin va decide totuşi în favoarea petenţilor şi nu va motiva corespunzător sentinţa, Mi­nis­terul de Finanţe se va adresa Tribunalului Suprem. La 16 august 1968, avocatul Rei­ter a primit în scris punctul de vedere ofi­cial al Direcţiei Financiare Superioare din Berlin în care se menţiona că „(...) în­făţişarea sustragerii discriminatorii dă naştere unor îndoieli considerabile. Deja în octombrie 1943, SS-ul, SD-ul şi Ges­tapo-ul ar fi sechestrat utilajul uzinei şi depozitul de marfă al petiţionarului. Este greu de imaginat că guvernul ungar, con­trar poziţiei sale constante (proprietatea evreiască aparţine statului maghiar) ar fi admis ca autorităţile Reich-ului să ex­proprieze în Ungaria cetăţeni maghiari şi să transporte în Germania averea aces­tora. (...) este necesar ca petiţionarii să se pronunţe asupra contradicţiei ară­tate mai sus şi ca martorul Stark să mai fie audiat. Adeverinţa Băncii Naţionale Ro­mâne [Kohn depusese o adeverinţă eliberată de BNR din care reieşea că el făcuse solicitare de despăgubiri încă din 1947, dar cantitatea reclamată era de 97.000 mc cherestea] nu justifică ex­pli­caţiile petiţionarului. Nu reiese din ea că autorităţile româneşti au verificat pre­tenţiile şi că au audiat martori. Ea con­firmă numai că există o declaraţie a pe­tiţionarului Kohn din 29.08.1947. (...) Nu este indicat clar nici ce autoritate ger­mană a săvârşit sustragerea. Este vorba despre Gestapo, SS şi SD, martorul Bokor vorbeşte despre un detaşament al poliţiei militare“4.

Devenise evident că autorităţile germane nu se lăsaseră păcălite şi că DIE îşi su­praestimase abilităţile. Nu şi pentru Ion Stă­nescu care, exact în acest moment, îl anunţa pe Ceauşescu, prin Nota-Raport prezentată de noi5, că procesul era ca şi câştigat şi că cele 2.000.000 de dolari (?) erau ca şi încasate.

Mult mai realişti decât şeful lor, ofiţerii de la DIE au înţeles că nu mai pot rezolva singuri problema şi că este nevoie să im­plice alte autorităţi ale statului şi să di­versifice modalităţile de acţiune. Minis­te­rul de Externe a fost solicitat să intervină pe cale diplomatică, iar Moses Rosen a fost contactat pentru a i se propune o im­plicare directă a comunităţii evreieşti în problema despăgubirilor de război. I s-a sugerat să întocmească liste cu cetăţeni români de origine evreiască care suferiseră de pe urma persecuţiilor naziste, urmând ca autorităţile să solicite pentru ei des­pă­gubiri. Desigur, nu i s-a comunicat mo­ti­vul real al acestei bunăvoinţe.

În vreme ce intenţionau să se folosească de evrei pentru a forţa mâna autorităţilor vest-germane, lucrătorii de la DIE apelau şi la practici marcă înregistrată. În RFG, Kohn o cunoscuse pe Mentzel Clara, evrei­că de origine română, angajată a Minis­terului de Finanţe, Direcţia Despăgubiri. În schimbul intervenţiei acesteia în fa­voa­rea dosarului de despăgubire Pataki-Kohn, DIE se angaja să permită plecarea de­finitivă a mătuşii sale, Betti Stilwassen, de 80 de ani, în Israel. Acţiunea nu s-a fi­na­lizat, dar odată cu interferenţa problemei vânzării vizelor, în dosar apare o mai veche cunoştinţă a noastră: Gudină Tudor, alias „Şerbănoiu Silviu“6.

Colonelul Gudină se afla în anul 1969 la începutul unei rapide ascensiuni în DIE, care avea să-l propuleseze în inima pro­blemei vânzării evreilor şi germanilor, de­venind unul dintre negociatorii aleşi de Ceauşescu să intermedieze comerţul cu oa­meni. Momentan, prezenţa lui în cazul Kohn se limita la expertiza pe care o de­ţi­nea în spaţiul vest-german şi la abilităţile sale speciale. Datorită lor a putut raporta la 22 septembrie 1969 că Farkasch îşi re­trăsese declaraţia, iar Tribunalul din Mün­chen a retrimis dosarul la Ministerul de Finanţe al RFG. De ce se hotărâse Far­kasch să-şi retragă acuzaţiile aflăm dintr-o telegramă a rezidenţei Frankfurt din 30 septembrie 1971: i se promiseseră 5% din suma de despăgubire.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1317/Desene_Perjo/22%20securitate%20valuta%20(hodor)%202015.jpg

Amprenta personală a colonelului era pre­zentă şi în acest dosar. Conform unei te­legrame expediate de rezidenţa Köln, la Am­basada RSR se prezentase Biro Viorica „cu nemulţumiri la adresa tov. Sandu şi Gudină. (...) După cum a explicat cea în cauză, plecarea familiei sale din ţară s-a făcut în baza unui aranjament. Ei tre­bu­iau să depună o anumită sumă la Viena, urmând ca în schimbul ei să li se aprobe plecarea din România şi dreptul de a lua cu ei anumite bunuri. Cu toate că familia a îndeplinit cele convenite, cei doi to­va­răşi nu şi-au respectat promisiunea, ast­fel că la plecarea din ţară nu au putut lua cu ei decât 25 kg bagaje. Numita Biro a mai menţionat că este de neînţeles ati­tu­dinea autorităţilor române, cu atât mai mult cu cât ei şi-au achitat toate obli­gaţiile, şi chiar au depus mărturie nu tocmai conformă cu realitatea în cauza de despăgubiri Kohn Zenob“.

 

Un adversar redutabil

 

În anul 1971, cazul „Mayer“ devenise de o im­portanţă capitală, pentru că abordarea oficială a lui Nicolae Ceauşescu eşuase şi, practic, era ultima speranţă ca banii din despăgubiri să ajungă vreodată în con­tu­rile Securităţii. Situaţia era disperată, aşa cum reiese dintr-un Raport al Com­par­ti­mentului „L.C.“ din DIE: „Se depun toate eforturile pentru rezolvarea cazului sus-menţionat pentru a se crea un precedent în vederea rezolvării celorlalte 155.000 dosare de despăgubire pentru per­se­cu­ţii­le rasiale şi bunurile confiscate în timpul războiului de către trupele fasciste“.

Speranţele de rezolvare păreau întemeiate, pentru că dosarul fusese trimis la casa de avocatură a lui Martin Hirsch, membru al Bundestag-ului din partea SPD, reputat ju­rist german şi multă vreme şeful au­to­ri­tăţii vest-germane în materie de des­pă­gubiri de război. Deşi DIE a prezentat in­tervenţia acestuia ca o realizare in­for­ma­tivă, menţionându-l în repetate rânduri ca fiind relaţie operativă, nu este deloc clar dacă Martin Hirsch era la curent cu identitatea partenerilor săi de discuţii, nici dacă implicarea lui a avut alte con­siderente, în afara practicii avocăţeşti.

Din schimbul de scrisori între avocatul Rei­ter şi rezidenţa DIE din Frankfurt re­iese că, de fapt, dosarul îi fusese prezentat lui Hirsch pentru analiză şi sfaturi. Sfaturi pe care acesta le-a dat într-o scrisoare din oc­tombrie 1970: „Dr. Hirsch este de pă­re­re că Banca Naţională (a RSR, n.n.) tre­buie să confirme că ea nu a înregistrat nu­mai afirmaţiile dvs., ci le-a verificat“. Răspunsul a fost mai mult decât nesa­tisfăcător, pentru că un tot mai furios avo­cat Reiter scria în aceeaşi lună rezidenţei: „În locul acestei dorinţe exprese, ex­primate limpede şi fără echivoc, a cărei satisfacere este în final în interesul dvs. şi al statului român, Dr. Sandu (loc­o­te­nent-colonel Sandu Florea, n.n.) trimite colegului meu Hirsch o carte cu fot­o­gra­fii, poze ale diferitelor întreprinderi de cherestea anexe la fima lui Ştefan Pataki. Vă rog să-l lămuriţi pe dl. Dr. Sandu că, cu astfel de cărţi cu poze, aici la autor­i­tăţile germane nu se poate face nimic“.

Oricum, prezenţa lui Martin Hirsch în pla­nurile DIE a fost întreruptă în momentul în care juristul german a fost numit ju­de­cător la Tribunalul Constituţional al RFG şi a trebuit să renunţe la practicarea avo­caturii. Avocata Irene Rude, care preluase cancelaria lui Hirsch, s-a arătat interesată de caz, dar, considerând că influenţa ei nu este de ajutor, DIE a renunţat să o mai contacteze.

Între timp, Ministerul de Finanţe al RFG i-a anunţat pe Pataki şi Kohn că pozele prezentate de ei pentru a certifica exis­tenţa depozitelor de cherestea vor fi ana­lizate cu ajutorul Institutului de Istorie Contemporană din München, care se va pronunţa şi asupra „situaţiei politice şi militare din Transilvania, în perioada oc­tombrie 1943-1944“7.

Impasul în care ajunsese cazul a fost su­bliniat de o scrisoare aproape disperată a avocatului Reiter, din 7 iunie 1974: „Nu-mi pot imagina că toate indicaţiile dvs. de până acum, cu care am lucrat pentru dvs. peste 11 ani, fără a vedea un ban pentru activitatea mea, să se dovedească ca fiind mincinoase“. Disperarea avo­ca­tului era provocată de martorul Eugen Azzo­la care se adresase Instanţei de Arbi­traj a Landului Berlin: „Cum au ajuns evreul Kohn şi ungurul Pataki la o pre­tenţie de despăgubiri pentru lemnul care se afla în inima României, adică în Tran­silvania? Prin acele ţinuturi au trecut pro­babil nemţi fugari, izolaţi, dar nicio­dată formaţiuni organizate înapoi în di­recţia Germaniei. Aceasta îi este clar ori­cui a trăit retragerea germană din aceste ţinuturi. Pentru însuşirea a 5.000 va­goa­ne lemn nu a existat nici timp, nici po­si­bi­litate. Ce imaginaţie! Aş dori să cred că nu se va cădea în asemena escro­che­rie. Puţinele unităţi germane disparate, cărora le-a reuşit să treacă prin Tran­sil­vania fără a fi prinse de români, au fost bucuroase să-şi salveze viaţa. A face o astfel de afirmaţie, că aceşti oameni, care păstrau numai hainele de pe ei, ar fi luat mii de vagoane de cherestea este cu adevărat revoltătoare“8.

Lipsiţi de orice altă soluţie, şefii DIE au început să-l folosească pe Kohn pentru a aduna scrisori de nemulţumire care să fie adresate unor personalităţi vest-germane: „Dat fiind faptul că până în prezent s-au trimis scrisori către demnitarii germani numai din Bucureşti, pentru a distrage atenţia autorităţilor germane că acţiunea este organizată de autorităţile române, propunem să se aprobe deplasarea în judeţele Mureş, Cluj, Bihor, Arad, Ti­mi­şoara a relaţiei noastre operative Mayer, care ne ajută în această acţiune din anul 1966. Cheltuielile de transport (tren, cla­sa I), cazare, diurnă (20 lei pe zi) să fie suportate din Fondul Operativ. Durata deplasării va fi de 20 zile. Întrucât în perioada 18-19.02 a.c. va avea loc la Ministerul Justiţiei analiza notarilor pe întreaga ţară să se aprobe ca să se ana­lizeze numai cu notarii-şefi din judeţele în care se află o concentraţie mai mare de evrei, să-i îndrume să se adreseze dem­nitarilor germani prin scrisori, cât şi Ambasadei RFG la Bucureşti“. Măsuri disperate, cu puţine şanse de reuşită.

La 25 noiembrie 1978, colonelul Gudină în­chide dosarul Kohn, consemnând sec: „Ana­lizând materialul din prezentul dosar am găsit că nu mai intră în preo­cu­pările indicativului şi al Sectorului L.C.“.

 

În loc de epilog

 

În arhivele din Germania, se găsesc astăzi 27 de containere de documente privind despăgubiri de război pentru victime ale persecuţiilor naziste din România, a căror analiză a fost întreruptă după ce statul comunist a încercat să înşele autorităţile federale. Adevăratele victime ale acestor maşinaţiuni sunt cele 155.126 de persoane care nu au avut niciodată şansa să-şi pre­zinte cazurile şi să ceară reparaţii pentru suferinţa lor. Pentru aceasta trebuie să-i mulţumească lui Nicolae Ceauşeascu, Ion Stănescu şi specialiştilor de la DIE.

Cât despre aceştia din urmă, dacă ar fi fost puşi să raporteze ce s-a întâmplat cu despăgubirile de război, ar fi trimis în Centrală o telegramă cifrată cu următorul conţinut: „Recolta a fost proastă“.

 

* CNSAS, Direcția de Investigații

 

note

 

1. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 86.

2. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 107.

3. „Cazul Farkasch“ este un roman în sine, care conţine implicaţii privind spionajul economic, acţiunile Abwehr-ului în România, Societatea petrolieră „Concordia“ şi un brevet de invenţii privind extragerea petrolului pentru care, după război, casa de avocatură condusă de Robert F. Kennedy făcuse o ofertă substanţială.

4. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 179

5. Vezi Securitatea şi problema despăgubirilor de război (I), revista 22, nr. 1.312, 12-18 mai 2015.

6. Vezi Să ne privatizăm tovarăşi! Securitatea, evreii şi afacerile imobiliare, revista 22, nr. 1.252, 18-24 martie 2014.

7. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 365.

8. ACNSAS, Fond SIE, nr. 6683, vol. 1, f. 393.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22