Stigmatizarea ICR

Fara Autor | 12.08.2008

Pe aceeași temă

Totul a inceput departe de casa, in Berlin si New York, de unde au pornit, la adre­sa Institutului Cultural Roman (ICR), acuzatii de promovare a unei proas­­te imagini a Ro­maniei, prin sustinerea unor fosti colaboratori ai Se­cu­ritatii sau antise­mi­tism. Mult mai mediatizate au fost, in­­sa, discutiile legate de expozitia Libertate pentru lenesi, pre­zentata de ICR la New York.

 

Arta decenta vs. arta indecenta

 

Scandalul a inceput dupa ce in New York Magazin, pu­blicatie de limba ro­ma­na din SUA, a aparut un articol in­titulat Zvastica si sex in vitrina ICR-New York. Au­torul, John Gabrian Marinescu, de­signer in industria tex­tila, critica cu in­­versunare expozitia de street art Li­ber­tate pentru lenesi (Freedom for lazy people), crea­ta de tinerii artisti Nuclear Fairy, Omar si IRLO si gaz­duita de filiala ICR din metropola americana, in pe­ri­oa­da 18 iunie-15 august. Street art-ul (arta de strada) re­prezinta orice forma de arta dez­voltata in spatiul pu­blic.

Dupa cum spune Marinescu, "ex­po­zi­tia nu ne face bi­ne noua, romanilor, si nici artei sau culturii noas­tre". Printre ex­ponatele care au atras dezgustul lui Ga­brian Marinescu se numara "o papusa de carpa, infa­ti­sand un tanar de 14-15 ani, fara haine, cu organul ge­nital vi­zibil" si un ponei roz pe care este im­pri­mata o svas­tica.

In finalul articolului, autorul isi mani­fes­ta dorinta ca directoarea ICR-New York, Corina Suteu, sa fie demisa si adau­ga: "nu mai suportam sa ni se sugereze (de ca­tre institutii finantate chiar de la bu­­getul statului) ca suntem hoti incu­ra­bili, primitivi, tigani... si, mai nou, ma­niaci sexuali sau alienati mintal!".

Coordonatorul de comunicare al ICR-New York, Cris­tian Neagoe, a emis o re­pli­ca la acest articol. Dupa cum spu­ne el, "este pentru prima oara cand un in­sti­tut eu­ro­pean organizeaza o expozitie de street art in SUA, (...) aceasta forma de manifestare artistica este prin ex­ce­len­ta reprezentativa pentru libertatea creatiei".

Cu privire la acuzatiile emise de Mari­nes­cu, Cristian Nea­goe spune: "argu­men­te­le folosite (...) reiau teme de mult con­sumate in critica de arta si care apar as­tazi, prin anacronismul si agre­si­vitatea lor, pur si sim­plu tenden­tioa­se". In plus, Neagoe subliniaza: "se­xua­li­ta­tea este departe de a fi principala tema a ex­po­zitiei. S-ar putea vorbi, mai degraba, despre o exu­beranta a ex­perientei proxime pe care cei trei ar­tisti o transpun instant, focalizand pe de­talii semni­fi­ca­tive".

 

Cu politia la ICR

 

Lucrurile nu s-au oprit aici. Pe 25 iulie, un membru al diasporei din State, Robert Horvath, a sesizat politia cu privire la ca­rac­terul antisemit al expozitiei Libertate pen­tru lenesi. Horvarth, el insusi cola­bo­ra­tor al New York Magazin, vorbeste in paginile publicatiei de "mai mul­te masini ale politiei din New York" care au in­­cer­cuit cladirea. In plus, el povesteste: "cand politia a in­trat in sediul galeriei, multi au aplaudat, pentru ca a fost si victo­ria lor. Am aplaudat si eu, pentru ca a fost o victorie a noastra. Unii au in­­ce­­put chiar sa scan­deze: «Nazistii, aca­sa!». Am strigat si eu: «Sa plece Co­rina Suteu, care imi aminteste de Bu­chen­wald»".

Conform ICR, insa, la fata locului au venit patru ofi­teri care au numit cazul "alarma falsa". Mai mult, cei patru ar fi ras, fara sa-si inchipuie dimensiunea pe care actiu­nea lor o va capata. Conform ICR, Robert Horvarth "per­tur­ba, de mai bine de doi ani, activitatea Institutului Cul­­tural Roman din New York, prin ame­­nintari, scan­da­luri publice si povesti fanteziste".

 

Poneiul, erou mediatic

 

Intamplarile din metropola americana au fost co­men­ta­te pe larg de presa ro­ma­neas­ca, iar imaginile cu po­ne­iul roz si svastica sa au facut ocolul televiziunilor.

Unul dintre cei mai vehementi critici ai ICR este An­drei Badin, senior editor la Antena 3. Badin a dedicat mai multe in­­semnari de pe blogul sau scandalului de la New York, acuzandu-l direct pe Horia-Ro­man Pata­pie­vici ("Falusul puturos al lui Patapievici distruge ima­gi­nea Roma­niei").

Presedintele Senatului, Nicolae Vaca­roiu, a solicitat luni, 4 august, Comisiei de Cultura sa inceapa o an­che­ta privind activitatea ICR. Decizia a fost luata "si ca urmare a celor semnalate pe mai mul­te canale, in­clu­siv prin presa, referi­toa­re la expozitia organizata zi­lele aces­tea de ICR la New York", dupa cum a de­­cla­rat purtatorul de cuvant al prese­din­te­lui Senatului, An­drei Alexandru.

 

Patrimoniu vs. creatie

 

Institutul Cultural Roman a organizat joi, 7 august, o con­ferinta de presa prin care a incercat sa "demonteze" scan­da­lul. Au vorbit presedintele ICR, Horia-Ro­man Pa­ta­pievici, directorul ICR-New York, Corina Suteu, artistul plastic Dan Per­jov­schi, directorul galeriei H’Art, Dan Po­pes­cu, jurnalistii Andra Matzal si Cezar Paul Badescu, dar si decanul Facultatii de Litere, Liviu Papadima, sau cri­ticul de film Alex Leo Serban.

Patapievici a vorbit despre diferenta din­tre vechea per­spectiva a statului ro­man asupra culturii si noua po­li­ti­ca ICR. Inainte, statul exporta, din motive propa­gan­dis­ti­ce, doar creatiile de patrimoniu, a caror valoare era ates­tata. ICR, in schimb, vede arta atat ca patrimoniu, dar si ca creatie, care apartine unor varietati de oa­meni, din medii si cu viziuni diferite, iar In­sti­tutul pune in le­ga­tu­ra creatia cu mediile culturale occidentale. In plus, ICR, dupa cum spune presedintele sau, trebuie sa dea do­vada de neutralitate, fara a lua par­tea unei formule estetice. Aceasta per­spec­tiva ar fi atras indignarea celor care in­­teleg prin arta doar patrimonial cunoscut, "care daca nu vad Blaga sau manas­ti­ri­le din cred ca e un atac la cul­tura romana".

Cat despre acuzatiile de sexism si an­ti­se­mitism, Pata­pie­vici le-a numit "o mis­ti­fi­ca­re de proportii, pornind de la o jude­ca­ta estetica contrariata".

La randul sau, Corina Suteu a spus ca si-a dorit, inca de la inceput, ca galeria ICR-New York "sa prezinte ar­tisti con­tem­porani din Romania, partea emer­gen­ta si care deja incepe sa intre in mainstream. Pentru ca am considerat ca trebuie modernizata imaginea de­spre ceea ce sunt artele in ". De asemenea, Corina Suteu a declarat ca "New York Magazin si-a pro­pus - si asta dateaza de foarte mult timp - sa ata­ce orice fel de activitate a Insti­tu­tu­lui cu o rea-cre­­dinta totala".

Dan Perjovschi a spus ca adevarata in­­trebare, nas­cu­ta din cele intamplate la New York, este cea legata de mo­dul in care ne reprezentam, ca tara, si modul in care sun­tem priviti: "Romania nu mai este ce a fost, Ro­ma­nia se exprima pe foarte multe voci, multe dintre ele nu ne plac si nu o sa ne placa nicio­da­ta, dar asta e, foarte bine. Aici am ajuns si asta am cas­tigat".

 

Berlin: cultura si informatori

 

Controversele iscate in jurul expozitiei de la New York nu au fost, insa, singura pro­blema cu care s-a confruntat ICR in ul­timele saptamani.

Scriitorii germani de origine romana Herta Müller si Ri­chard Wagner acuza ICR ca isi face "un rau irepa­ra­bil" prin invitarea la Scoala de Vara din Berlin a lui Sorin Antohi si Andrei Corbea Hoisie, fosti colaboratori ai Se­cu­ritatii.

Intr-o scrisoare deschisa adresata di­rec­torului ICR, Ho­ria-Roman Patapievici, publicata in cotidianul Frank­fur­ter Rund­schau, pe 17 iulie, Herta Müller numeste pre­zenta celor doi "scandaloasa" si con­si­dera ICR de la Berlin "vitrina unui trecut care nu mai apune". In ace­lasi timp, scrii­toarea subliniaza: "In Germania, (...) fos­tii informatori nu pot ocupa functii in uni­versitati, zia­re si institutii culturale".

In finalul scrisorii, Herta Müller promite ca nu va mai cal­ca pragul ICR. De ase­me­nea, spune: "Am sperat ca Ro­mania sa revina, in cele din urma, la normali­ta­te, dupa atata vreme si atatea sanse ra­tate, cel putin pe plan cultural. Ma doa­re si ma revolta ca s-a in­­tam­plat exact invers".

La randul sau, scriitorul Richard Wag­ner, sotul Hertei Müller, a publicat, in co­ti­dianul Der Taggerspiegel, un edi­torial intitulat Invatand de la informator, in care de­plange "amnezia colectiva" in care se cufunda romanii, dupa ce "abia in­­ce­pu­sera sa-si confrunte trecutul". De ase­menea, Wagner accentueaza: "fara va­lori esentiale, de­mocratia este inutila".

Exemplul Hertei Müller si al lui Richard Wagner a fost ur­mat si de alti intelectuali romani. Si Ernest Wichner, scriitor de ori­gi­ne romana si director al Literaturhaus (Casa Literaturii) din Berlin, a criticat, in­­tr-un interviu pen­tru Deutsche Welle, par­ti­ciparea celor doi la Scoala de Vara.

Ca raspuns, Horia-Roman Patapievici a vorbit de neu­tralitatea cu care este da­tor ICR: "Asa cum nu face ju­decati asu­pra formulelor estetice propuse de ar­tisti, ICR nu face judecati morale asu­pra ideologiei ori con­vingerilor lor". De asemenea, Patapievici a amintit "va­loa­rea profesionala" a celor doi incriminati si a su­bli­niat faptul ca invitatii germani au cerut, in mod special, pre­zenta lui Sorin Antohi (care este de altfel unul dintre directorii Scolii de Vara).

In urma "campaniei de denigrare a ICR", Herta Mül­ler a subliniat, in Eve­ni­men­tul Zilei din 7 august, ca, desi isi men­tine afirmatiile, nu va accepta sa fie folosita ca arma impotriva ICR si a pre­sedintelui sau: "prin pro­tes­tul meu, nu am contestat ICR ca institutie, nici per­for­mantele pe ansamblu ale presedin­te­lui ICR. Nici n-o voi face vreodata. Am avut doar o obiectie le­gata strict de Academia de Vara de la Berlin. (...) re­fuz sa-mi fie instrumentalizata, in ori­ce fel, critica mea - pe care o mentin - la adresa Academiei de Vara orga­ni­za­ta de ICR Berlin; refuz in mod ho­ta­rat ras­talmacirea protestului meu". In plus, Herta Müller punc­teaza: "Campania de denigrare a ICR dusa, mai nou, de anumite cercuri politice aminteste de dic­ta­tu­ra, mai mult chiar decat coop­ta­rea unor fosti in­for­ma­tori ai Securitatii la Academia de Vara organizata de ICR Berlin".

Ernest Wichner adopta o pozitie si­mi­la­ra, declarand pen­tru Cotidianul: "Fap­tul ca, acum, ICR Bucuresti si prese­din­tele sau, Horia-Roman Patapievici, sunt su­pusi unei campanii de deni­gra­re murdare in presa ro­mana si trebuie sa suporte anchete comandate po­li­tic nu este decat o deturnare de la dez­ba­terea pu­blica, atat de necesara, de­spre modul in care socie­ta­tea roma­neas­ca trebuie sa se pozitioneze fata de fostii colaboratori ai Securitatii, pre­cum si fata de toti profitorii vechiului regim". De asemenea, Wichner su­bli­nia­za ca ICR colaboreaza, de mai multi ani, cu Literaturhaus, Patapievici "dove­din­du-se un partener de incredere si eficient in programele derulate in co­mun, fapt care i-a si atras prestigiul in­ternational me­ritat".

Scoala de Vara Germania si Ro­ma­nia: Transferuri aca­demice, culturale si ideo­logice, organizata de In­sti­tu­tul Cul­tu­ral Roman din Berlin, in perioada 19-25 iulie, s-a adresat studentilor avansati (doc­to­ranzi si post­doc­to­ranzi) din Romania, Moldova, Ucraina si Germania, care au putut lucra, sub indrumarea unor cer­ce­ta­tori din Ger­ma­nia, Romania si Israel. Dupa cum spune Horia-Ro­man Pata­pie­vici, An­drei Corbea Hoisie a fost invitat in calitate de profesor la Institutul de Ro­ma­nis­tica al Uni­ver­sitatii din Viena, iar So­rin An­tohi, ca presedinte exe­cu­tiv al In­sti­tu­tului pentru Studii Avansate de Uma­nism Intercultural Arbor Mundi din Bo­chum.

Sorin Antohi a recunoscut, in anul 2006, ca a avut co­la­borari cu Securitatea. De asemenea, el nu are gradul universitar de doctor, asa cum sustinea. La randul sau, Andrei Corbea Hoisie a fost decons­pi­rat, in anul 2007, de catre CNSAS.

 

Ana Soviany

 

 

ALEXANDRU MATEI

Justitie si dreptate in democratie

 

E foarte interesant ca, in limba romana, exista un ace­lasi cuvant pentru "dreptate" in sens de adevar ra­tio­nal si in cel de justitie: "a avea dreptate", se spune, si "drep­­tate sociala". In franceza si in italiana, "a avea dreptate" se spune "a avea ratiune" - in cazul particular al enuntului pe care atributul il vizeaza. In engleza, right inseamna intr-adevar "drept" si in germana se pare ca e la fel, Rechtung, dar in toate aceste limbi exista cuvan­tul, diferit, justitie (cu exceptia limbii germane, gerechtig­keit). Dictionarul ne spune ca latinescul justus inseamna "con­form cu dreptul", dar si ca primul sens al lui jus este de ordin religios: "formula religioasa care are forta de lege", la ascultarea careia subiectul se anga­jea­­za printr-un juramant. Justitie inseamna, deci, ina­in­tea semnificatiei institutionale curente astazi, fidelitate fata de un juramant fondator. Fidelitate fata de sine, cum ar spune Ricoeur, pe care ultimii ani ai vietii l-au prins gandind, odata cu memoria si istoria, indisolubil, justitia, in noua configuratie moral-politica europeana de dupa 1990.

E ciudat, nu-i asa, cum cuvintele abstracte si-au luat me­reu puterea din spiritul care le-a dat nastere, intr-o lume decisa intre sacru si profan; printr-un act magic, asa cum e nasterea. Ceea ce se intampla apoi poate fi nu­mit rationalizare. Aici drumurile semnificante se des­part. Avem, pe de o parte, in termenii lui John Rawls, jus­ti­tia echivalenta, in domeniul social, cu adevarul in do­me­niul gandirii. Ceea ce inseamna, in primul rand, ca nu exista gandire dreapta si nedreapta, nici societate ade­varata si societate falsa. Justitia, ca si adevarul, pri­mesc astfel o semnificatie relativa, atata vreme cat si gan­direa, si societatea, sunt evaluate ca raporturi in mis­ca­re. O astfel de definitie e inspirata de gandirea anali­ti­ca si pare sa se integreze perfect printre valorile "slabe" care guverneaza lumea civilizata laica. Dar rationali­za­rea devine periculoasa in momentul in care se manifesta ca vointa de pastrare a absolutului justitiei (sau al ade­va­rului) in lume. Principiul de functionare, despre care a vor­bit atat de bine, in urma cu cateva luni, Anca Ma­no­les­­­cu in paginile Dilemei vechi (in articolul Substitute de transcendenta, nr. 227, din iunie), este cel al "religiilor terestre", care sunt ideologiile: realizarea aici a ceea ce nu poate fi, constitutiv, decat ca dincolo, cu pretentia pas­trarii umanitatii omului in calitate de interpretant, de mediator: vezi, de pilda, notiunea de salvare; sau cea de eternitate - pe care o ideologie ca cea comunista sau ca cea legionara (in articolul citat) incerca sa le preia dintr-un registru si sa le foloseasca intr-un altul, fara niciun scrupul ontologic. Justitia nu exista in eternitate, spune Nietzsche, unul dintre ultimii ganditori europeni care a cla­mat o schimbare a gramaticii vorbirii consecutiva mu­ta­tiei valorilor, care insoteste viziunea moderna asupra lumii. Nu exista decat intr-un anume loc, la un moment dat si in cadrul unei anumite spuneri. Pornind de aici, departe de a sustine ca nu exista justitie - in sens institutional - revin la diferenta dintre "dreptatea" in lume si "a avea dreptate", din perspectiva, numita de filozoful Stanley Cavell, "autobiografica". La 68 de ani, acest ex­ce­lent ganditor american de origine iudaica scrie o carte nu­mita A Pitch of Philosophy. Autobiographical exer­cises, in care numai titlul merita o discutie aparte. A clarificat-o, in parte, traducerea franceza din 2003 - Un ton pour la philosophie. Este o carte semicon­fe­si­va, in care Cavell incearca sa palieze, prin recursul la au­tobiografie, "aroganta filosofiei". Aceasta este una dintre cele mai remarcabile reflectii pe care le-am intalnit in ultima vreme, una care tematizeaza felul in care ju­de­ca­ta asupra oricarui enunt trebuie sa-l inscrie in originea lui "autobiografica", subiectiva altfel spus. "Aroganta si autobiografia apar in mod limpede legate in fragmente cum sunt cele ale lui Thoreau in Walden: «tin locul intregii omeniri» si al lui Nietzsche din Ecce homo: «I-am facut omenirii cel mai mare ca­dou care i-a fost facut vreodata»" - scrie Cavell, pen­tru a aduce in discutie relevanta tonului apodictic pe care il iau adesea filosofii, reputati in genere, pentru im­per­sonalitatea stilului practicat.

Or, de fapt, intr-o societate laica, moderna, notiunea de dreptate trebuie regandita tocmai pornind de la con­di­tia ei enuntiativa in interiorul unei propozitii sau a unor flu­xuri enuntiative (discursuri). Cuvintele nu sunt, desi­gur, niste obiecte pe care le putem numi identice in virtu­tea identitatii pozitive, de forma. "Dreptate" din "unde e drep­tatea?" si "a avea dreptate" nu inseamna acelasi lucru, ceea ce nu inseamna nici ca putem interpreta fiecare ocurenta a cuvantului in mod ierarhic, cum ca in expresia "a avea dreptate", cuvantul "dreptate" este o copie a supremei "dreptati" din prima sintagma. Rolul filosofului in cetate nu este asadar acela de a intona formule magice, ci de a pregati mintile pentru judecata asupra intrebuintarii cuvintelor. Numai astfel, revenind la Rawls, putem afla adevaruri si, de aici, putem avea parte de justitie in viata cotidiana a democratiei.

In felul acesta, prin discriminare pragmatica, trebuie evaluat "duelul" dintre ICR-Patapievici, pe de o parte, si Herta Müller, ultragiata, pe de alta parte, avand ca pri­ci­na acordul institutiei de stat de a finanta o Scoala de Vara in Germania cu Sorin Antohi si Andrei Corbea, in ca­litate de coorganizatori si profesori; e un duel fals, deci. Pentru ca, daca decizia ICR este una corecta in­sti­tu­tional, revolta poetei este una "autobiografica", iar cele doua argumente nu-si pot raspunde decat cu conditia ca o parte sau alta sa-si schimbe statutul. In calitatea ei so­cia­la, Herta Müller nu are dreptate sa faca apel la justitie dincolo de cadrul institutional care-i da numele. Ea cere dreptate acolo unde nu i se poate raspunde decat ca are sau nu, ea, dreptate. Ultragiul subzista, desigur, si el ar pu­tea fi razbunat daca lui Sorin Antohi i s-ar interzice ac­ce­sul public institutional. Dar n-ar fi o decizie corecta. Pe de alta parte, Patapievici ar putea sa faca abstractie de functia lui publica pentru a lua cuvantul impotriva lui Sorin Antohi - daca vreodata ar face-o -, dar asta ar sus­pen­da, de fapt, puterea de decizie institutionala pe care acum o detine; ar actiona in numele "dreptatii" si ar de­veni acuzat intr-un proces de "aroganta" pe care-l de­scrie, in cartea lui, Stanley Cavell. In ceea ce-l priveste pe intelectualul iesean, felul in care el isi gestioneaza ima­ginea publica il priveste - si-l incarca, desigur - per­so­nal.

N-as fi scris aceasta pledoarie pentru distinctia intre doua regimuri pragmatice de discurs daca, in plin "scan­dal", n-as fi vazut, in reluare, o exceptionala editie a emi­siunii Nasul, in reluare, din vara lui 2006, cu Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu invitati, in care revine problema "dreptatii" si a lui "a avea dreptate". Cu toate ca ultimul a incercat mereu sa se mentina la nivelul moralistului cla­sic, descriind tipuri de caracter si nu oameni adevarati, sueta din iulie 2006 n-a fost lipsita de simetrie: Liiceanu si Plesu au vorbit despre Vadim Tudor si Paunescu, care intruchipeaza, in tranzitia romaneasca, ceea ce este, citez, "strigator la cer", contrar simbolurilor re­pre­zen­tate de autorii Apelului catre lichele si al Minimei mo­ralia: doi fosti sustinatori ai regimului, unul mai con­ton­dent si lipsit de scrupule, celalalt mai charismatic, dar subminat de propria vanitate, reapar repede, dupa 1989, in posturi de directori de constiinta de anvergura, inca mai mare - in cazul lui Vadim - decat inainte. Cei doi ar fi trebuit, sustine Liiceanu, sa se retraga. In numele a ce? Al dreptatii, s-ar putea raspunde. Dar, oricat de greu de acceptat, Vadim si Paunescu au acceptat provocarea jocului democratic la care suntem invitati cu totii. Pau­nes­cu este considerat de multi un mare poet, in timp ce pe Vadim l-au votat, in 2000, adica tocmai dupa ce-l vo­ta­sera pe Emil Constantinescu, 23% dintre romanii cu drept de vot. Si n-are rost sa ma gindesc cati l-ar fi votat, daca ar fi trait si candidat, intr-o lume virtuala, pe Ceau­sescu. Ar fi fost strigator la cer? Nu ma intereseaza acum ca, din toata aceasta discutie televizata, lipseau toc­mai Vadim si Paunescu. Ii cunoastem destul de bine, stim ca ei n-ar fi avut argumente morale pentru a se apa­ra. Altfel spus, din punctul de vedere al sensului religios al "justitiei", Liiceanu si Plesu au dreptate. La un moment dat, de altfel, Radu Moraru a incercat sa-i faca pe invi­ta­tii lui sa accepte ideea unui dialog cu cei despre care acestia vorbeau. Dialogul ar fi imposibil, spune imediat Liiceanu. Si chiar asa este. De ce? Nu pentru ca Vadim si Paunescu striga, trantesc si ineaca dialogul in gest. In ceea ce-l priveste pe Adrian Paunescu, n-as baga mana in foc. Problema e alta: institutional - social, daca vreti - oa­menii acestia nu pot fi atacati cu dreptate. Pe ei i-au votat si in ei cred alti oameni care nu pot fi pusi nu­mai­de­cat la zid. Dialogul - public - ar fi imposibil pentru ca Lii­cea­nu si Plesu, in calitatea lor de persoane publice, nu s-ar putea prevala de "justitia" pe care o reclama. Si­tua­tia in care se afla intelectuali de talia intelectuala si de notorietatea lui Liiceanu si Plesu nu este de invidiat din­tr-un motiv foarte simplu. Daca, pe vremea comunis­mu­lui, justitia era un derivat ideologic, astfel incat ei nu pu­teau avea niciodata dreptate in mod public, democratia in care ne gasim astazi nu le mai ofera decat dreptul privat la "a avea dreptate". Ei, ca si multi dintre noi, traiesc as­tazi in heteronomie, pentru ca le si ne este greu sa ac­ceptam un adevar pe cat de simplu pe atat de greu: regimul comunist n-a cazut pentru a fi inlocuit cu opusul sau, ci cu altceva. In democratie, un strigat de ajutor ca cel a lui Traian Ungureanu - Bucurestiul pierdut! - este per­format in pura pierdere sau, daca vreti, e un simplu exercitiu retoric. Si nu pentru ca democratia, ca si fot­ba­lul, e imprevizibila, ci in primul rand pentru ca regimul de dis­curs al democratiei trebuie recunoscut mereu in ra­port cu sacrul (acesta luat in sens pozitiv sau negativ, de binecuvantare sau maledictiune) sau cu absolutul, cu unicitatea, iar nu consubstantial lor. Nimic nu poate fi strigator la cer intr-o democratie decat in momentul in care ceea ce se prabuseste este democratia insasi, cu in­­treg sistemul ei de valori. Una dintre acestea este toc­mai, daca vreti, "lipsa de aroganta" care nu ascunde nicio­data originea "autobiografica" a enunturilor. Pe Vadim il poti ataca pentru ceea ce spune, dar nu poti cere excluderea lui in afara sistemului democratic, pen­tru ca tocmai el - prin concursul mai multor imprejurari - l-a pro­pulsat in Senat.

Chiar daca o inteleg pe Herta Müller, nu-i pot da, eu, drep­tatea pe care ea o cere si constat ca mi se intampla, si cred ca este prima data, sa-l felicit pe autorul raspun­su­lui oficial al ICR pe tema prezentei lui Sorin Antohi si Andrei Corbea in calitate de profesori ai Scolii de Vara din Germania. Horia-Roman Patapievici merita felicitat, acum, pentru ca, oricat de dureros pentru unii, joaca exact jocul pe care regimul democratic l-a inventat: unul in care distinctia dintre public si privat trebuie sa ra­ma­na, in domeniul afirmarii valorilor, unul dintre putinele elemente inexpugnabile, pentru ca este constitutiv, intr-o societate laica.

 

 

MIHAI MACI

Arta contemporana si politica

 

O recenta expozitie de arta con­tem­po­ra­na romaneasca la New York - orga­ni­za­ta sub egida Institutului Cultural Ro­man - a inflamat spiritele si a dat nastere unor acuze care tind tot mai mult sa ge­ne­re­ze un conflict care se autoalimenteaza si se indeparteaza tot mai mult de punctul de pornire. Expozitia, ce se dorea a fi o ma­nifestare artistica (e drept, incluzand tot ceea ce presupune arta actuala - in­clu­siv o provocare ostentativa la adresa po­liticului), a ajuns a fi o problema politica "ma­jora", ce tinde sa ocupe scena na­tio­na­la dupa retragerea apelor din Moldova.

Ceea ce e trist, in aceasta sarabanda a declaratiilor, e faptul ca, fara alta legi­ti­mi­tate decat aceea a vocii groase si a to­nu­lui indurerat, politica ocupa un teren care nu e al ei. Arta contemporana poate sa ne placa sau sa nu ne placa, sa ne scan­da­lizeze sau sa ne lase indiferenti, sa ge­ne­reze atitudini partizane ori sa treaca ne­ob­servata, insa - oricum am lua-o - ea se misca in logica ei proprie, in raport cu care politica nu constituie o instanta. Ori­ce tentativa de-a defini arta potrivit crite­rii­lor si vocabularului politicii (ca e vorba de arta "de stat" sovietica sau nazista, de res­pin­gerea avangardelor, de procesul lui Bran­­cusi cu statul american ori de cel al lui Brodsky cu statul comunist) a dus la ese­curi patente ale politicului si la dis­cre­di­tarea "aparatorilor" de ocazie ai traditiei si ai valorilor. Poate ca arta actuala si-a ie­sit din tatani, ca uneori provoaca de dra­gul provocarii (si al scandalului mediatic con­secvent), insa un lucru e cert: nu po­li­ti­ca decide ce e arta si ce nu. Si apoi po­li­ti­ca isi are - pretutindeni si in mod parti­cu­lar la noi - propriile ei scandaluri de care ar fi de dorit sa se ocupe mai curand de­cat de cele ale artei. Daca expozitia de la New York a meritat (artistic vorbind), sin­gu­rii in masura sa se pronunte (si nu pe loc - in fata camerelor de luat vederi, ci in timp - dupa felul in care se cristalizeaza ten­dinte in arte si in gustul public) sunt ar­tis­tii si publicul ce i-au calcat pragul. Daca acestia au fost afectati in vreun fel - brus­candu-li-se habitudinile ori creandu-li-se un spatiu de meditatie - de lucrarile expu­se si de modul de expunere, aceasta ra­ma­ne o problema deschisa. Si, evident, im­pactul expozitiei (care, intr-un fel, face si el parte din ea) ramane a fi evaluat pe o perioada mai lunga. Se poate foarte bine ca aceasta prezentare a artei ac­tua­le romanesti, in capitala culturala a Ame­ri­cii, sa ramana doar prin anecdoticul pro­vo­carii incercate. Dar, din nou, nu politica dam­boviteana e cea care decide aici.

Descurajant e faptul ca la noi totul e po­litica: o expozitie de arta, disparitia unei persoane, gropile din asfalt, pretul me­dicamentelor si calitatea indoielnica a mancarii, aniversarea unei uniuni de crea­tie, programa scolara etc. Politica e pre­tu­tin­deni (unde ajung "mijloacele de comu­ni­care in masa"), "in toate cele ce sunt si-n toate cele ce vor fi". Or, asta e o situatie anormala, deoarece efectul ei e acela ca politica inseamna - simultan - to­tul si nimic. Cum se apropie alegerile, se aude tot mai des sintagma: "alesii vor da seama in fata poporului". Cum si de ce vor da seama? Cine stie ce sa-l in­­tre­be - concret, clar si mai ales la nivelul lu­cru­rilor fezabile - pe un politician? Fie­ca­re vine cu durerea lui: unul ca e somer, al­tul ca nu-i ajunge pensia, altul ca l-a lasat nevasta - si politicianul (care-si are si el du­rerea lui: trebuie, trebuie "sa se alea­­ga") le va promite tuturor "ca se va ocu­pa" si de locuri de munca, si de pensii, si de neveste. Pentru ca - nu? -, odata ales, do­meniul lui de actiune e, pur si simplu, totul. Numai ca, in felul acesta, politica si, intr-un sens mai larg, viata publica e per­ver­tita. Politicianul, la fel ca oricare alt an­ga­jat, are competente si atributii precise. Si politica, in ansamblul ei, are o atributie pre­cisa: aceea de-a defini (cat mai atent cu putinta) cadrele in care diversele for­me ale activitatii publice se pot desfasura, cu cele mai mari beneficii pentru toti mem­brii comunitatii pe care "clasa politica" se presupune c-o reprezinta. Si inca ceva: me­nirea politicii e si aceea de-a schita liniile de viitor ale dezvoltarii unei comu­ni­tati. Acestea ar trebui sa fie lucrurile ce nu-i lasa pe oamenii politici sa-si traiasca zi­lele si sa-si doarma noptile, cele cu pri­vi­re la care sa dea seama "pe post" si in fata alegatorilor. Nu e vorba de lucruri ge­ne­rale, ci - dimpotriva - de felul in care o vi­ziune (de ansamblu si pe termen lung) se articuleaza in concret si e in masura sa dimensioneze viata si problemele fie­ca­ruia. In aceasta consta arta - in cel mai bun sens al cuvantului - a politicii. Daca, din contra, omul politic sare pe orice su­biect (cu cat mai scandalos, cu atat mai efi­cient) pentru ca "da bine pe sticla", re­zul­tatul e un soi de talmes-balmes, in ca­re merge orice pentru ca, de fapt, nimic nu con­teaza. Nimic, decat ca fiecare sa-si vada de-ale lui, in dispretul cinic al tuturor celorlati. Iar politica, viata publica, traditia, valorile etc. sunt batjocorite zilnic deoa­re­ce cei ce le invoca cel mai des nu cred de­loc in ele. Recitarea lor ditirambica nu e de­cat trambulina prin care omul politic e ales. Si odata ales poate face orice, pen­tru ca alegerea ii da o legitimitate care-l transforma intr-o entitate fara masura co­mu­na cu muritorii de rand. Atunci de ce nu s-ar pronunta si cu privire la arta?

Inceputul unei vieti publice oneste con­sta in conceperea "clasei politice" ca un corp (precis definit) de functionari (cu atri­bu­tii precis formulate) care raspund (perio­dic, clar si precis) de indeplinirea aces­to­ra in fata unor instante independente (ce­ta­teni, presa, asociatii profesionale si non­gu­­vernamentale etc.). Oamenii politici nu sunt entitati mitice, care "au reusit" acolo unde ceilalti n-au fost "suficient de des­tepti", ci persoane care au ceva clar de fa­cut si carora li se cere socoteala pentru ce au facut si pentru ceea ce n-au facut. Dis­cutiile despre sensul si radicalitatea artei contemporane apartin orelor, semi­na­riilor si emisiunilor de estetica (si ar fi bine ca acestea sa se inmulteasca, pen­tru ca in felul acesta li s-ar crea - si tine­ri­lor, si varstnicilor - o mai mare dispo­ni­bi­li­ta­te fata de frumos si, cine stie?, poate in timp s-ar contura un gust care ar contesta si dominanta "realist-capitalista" a vilelor de pretutindeni). Vorbind despre arta, omul politic ar vorbi ca "simplu cetatean", pe care o anumita forma de arta il poate in­­canta si alta il poate oripila. Asta e pro­ble­ma lui - si, eventual, a sociologilor artei. Insa, ca om politic, el trebuie sa fie in ma­su­­ra a vorbi - clar si convingator - despre ceea ce presupune politica si despre rea­li­za­rile lui concrete pe acest teren. Daca-l la­sam sa bata campii despre arta con­tem­po­rana, la fel cum cutare artist e o so­mi­ta­te in politica si la ambele (arta si politica), se pricep cu egala indreptatire cautatorii de persoane disparute, atunci se ajunge la o confuzie a vocilor, care nu informeaza in spatiul public, unde nu conteaza decat show-ul si rating-ul (postului si al per­soa­nei) si unde unii sunt mereu in fata pentru ca "e mai destepti ca altii". Adica o lume in care totul e pervertit de un cinism sordid.

Or, macar asta ar merita a mai fi amin­tit din cand in cand: arta - oricare ar fi ea - e opusul cinismului.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22