„Teroriştii“ din decembrie 1989 au fost pregătiţi începând din 1968

Rezistenţă: Totalitatea acţiunilor desfăşurate de populaţie şi de formaţiunile de rezistenţă din teritoriul vremelnic ocupat împotriva forţelor străine şi a administraţiei instaurată sau pe cale de a fi instaurată de invadator. (Lupta de rezistenţă în cadrul războiului de apărare a patriei, Revista Securitatea, nr. 1 (85), martie 1989)

În noaptea de 20-21 august 1968, forţele ar­mate ale Uniunii Sovietice, Republicii De­mocrate Germane, Poloniei, Ungariei şi Bulgariei au invadat Cehoslovacia. În câ­te­va ore, Primăvara de la Praga s-a ter­mi­nat, iar lumea întreagă a primit un mesaj fără echivoc. Nu va exista o reformă a co­mu­nismului, decât dacă ea vine de la Ră­să­rit, iar sateliţilor nu li se va permite ie­şi­rea din front. Era Război Rece, Moscova nu renunţase încă la ideea de a-l câştiga şi, dacă nu a putut să îi convingă pe cehi şi pe slovaci cu vorba bună, tancul, ca mij­loc de negociere şi simbol al puterii so­vie­ti­ce, era, încă de pe vremea lui Stalin, o so­luţie eficientă. Iar de tancuri, cum s-a vă­zut, URSS nu ducea lipsă.

Lui Nicolae Ceauşescu i s-a făcut frică

Nu este exclus ca absenţa lui Nicolae Ceau­şescu de pe lista celor solicitaţi să-i asiste pe ruşi în operaţiune să fi fost o regie mar­că înregistrată KGB. De genul celei jucate, cu aceleaşi mize, în timpul Revoluţiei ma­ghiare din 1956, cu Dej şi Tito în rolul bă­ie­ţilor buni, care l-au manipulat şi apoi l-au livrat Moscovei pe Imre Nagy. Sovieticii de­ciseseră deja, de ceva vreme, că Ro­mâ­nia era perfectă în rolul de dizident in­ventat şi că pentru ei rezultatele acestui joc erau nepreţuite (în termeni proprii, da­că ne referim, spre exemplu, la teh­no­lo­gii­le agricole procurate de DIE contra vân­ză­rilor de evrei, saşi sau români şi apoi tri­mise la Moscova).

Tocmai de aceea s-au lipsit de aportul ro­mâ­nilor în operaţiunile militare din Ce­ho­slo­vacia, urmărind o miză mai importantă: aceea de a-l vinde pe Nicolae Ceauşescu democraţiilor occidentale ca dizident şi de a avea o soluţie de rezervă pentru ne­go­cieri, în caz că lucrurile ieşeau la fel de prost cu Dubček cum ieşiseră cu Nagy.

Manevra a reuşit dincolo de cele mai op­ti­miste estimări de la Lubyanka. Nu numai că absolut toată lumea occidentală a în­ghi­ţit minciuna că tânărul Nicolae Ceauşescu s-a opus ruşilor şi că el este calul troian pe care trebuie să mizeze, dar i-a asigurat aces­tuia şi adulaţia propriei populaţii, con­vinsă că ia parte la un act patriotic. Până şi foştii deţinuţi politici au crezut că sunt răzbunaţi, iar intelectualii au abandonat lup­ta cu cenzura ca să se înscrie în nou formatele Gărzi Patriotice. Acest episod a constituit mitul fondator al cultului per­so­na­lităţii lui Nicolae Ceauşescu, iar con­se­cin­ţele lui au fost, pentru români, mai dra­matice decât o invazie străină.

Nicolae Ceauşescu, Ion Gh. Maurer, P. Niculescu-Mizil şi ceilalţi membri ai CC al PCR la adunarea populaţiei din Capitală, în legătură cu situaţia creată de evenimentele din Cehoslovacia - 21 august 1968 (Fototeca online a comunismului românesc, cota 176/1968)

Cu siguranţă, planificatorii de la Moscova nu i-au împărtăşit, din motive evidente, li­de­rului român toate detaliile operaţiunii. De aceea, aşa cum reiese din dezvăluirile lui Mihai Pacepa, curajosul voievod a avut o noapte de coşmar. Poate că ima­gi­nea sa, în pijamaua mototolită, bâlbâit şi de­zo­ri­en­tat, a fost o licenţă caricaturală menită să crească vânzările Orizonturilor Roşii, dar e sigur că în acea noapte lui Ni­colae Ceau­şescu chiar i-a fost frică. Ni­meni nu îi pu­tea garanta, după ştiinţa lui, că cele 7.000 de tancuri sovietice (sufi­ci­en­te să ajungă la Paris, dacă şi-ar fi propus) nu vor face şi o scurtă plimbare până la Bu­cureşti. Mai ales că în toată perioada fu­sese ţinut în în­tuneric, iar oferta sa de a par­ticipa cu tru­pe a fost refuzată, ceea ce părea a echivala cu o dizgraţie. S-a calmat abia când a fost in­format că nu există ni­cio intenţie de in­vazie sovietică şi că mi­zele erau altele. Mi­mând curajul, care i-a uimit chiar şi pe cei mai apropiaţi co­la­bo­ratori, majoritatea dintre ei fiind convinşi că era veritabil, a ieşit la balconul CC să-i anunţe pe români că se opune invadării Cehoslovaciei.

Totuşi, când evenimentele s-au terminat, Ni­colae Ceauşescu a rămas cu o dilemă, una care îi va crea un acut sentiment de nesiguranţă pentru tot restul vieţii: ce va face dacă ruşii, mânaţi de cine ştie ce cal­cule, vor hotărî să procedeze la fel cu el?

Doctrina de apărare a RSR. O cetate asediată

Legea nr. 14/28.12.1972 privind org­a­ni­za­rea apărării naţionale a Republicii Socia­lis­te România (publicată în MO nr. 160 din 29 decembrie 1972) era menită să răs­pun­dă nevoii de a găsi o soluţie concretă la ipoteza unui atac militar asupra teri­to­riului naţional. Nu era nimic nou sau ori­ginal în ideea centrală a documentului, şi anume că, dacă va exista un război con­ven­ţional, România nu va fi în altă situaţie decât aceea de a se apăra. Era logic şi de bun-simţ să presupui că inamicul va veni din toate direcţiile şi va beneficia de o co­vârşitoare superioritate aeriană şi terestră, care nu va putea fi compensată, decât par­ţial şi pe termen scurt, de firavele mijloace ale Armatei Române. Indiferent că era vor­ba de un ipotetic atac NATO sau unul (mult mai plauzibil) al fratelui de la Ră­să­rit ajutat de ceilalţi fraţi mai mici.

Interesant este faptul că documentul nu insistă prea mult asupra organizării for­ţe­lor convenţionale de apărare repre­zen­ta­te de Armată şi Ministerul de Interne, mul­ţumindu-se să enumere câteva gene­ra­li­tăţi şi recunoscând implicit rolul for­mal al acestora în viziunea „Coman­dan­tu­lui Su­prem“. Sigur că Nicolae Ceauşescu se baza pe Armată şi pe Securitate, dar ro­lul de­ci­siv în lupta care va veni îi revenea întregii populaţii condusă de Partid şi „strâns unită în jurul Conducătorului“. De unde conceptul de „război al în­tre­gu­lui popor pentru apărarea patriei“. Şi nu era vorba des­pre un simplu enunţ pro­pa­gandistic.

O lectură atentă a textului ne arată că pre­vederile sale depăşesc limitele doctrinare ale unei strategii militare şi reprezintă mai degrabă un proiect de societate: una în care absolut toţi cetăţenii sunt înre­gi­men­taţi într-o formă sau alta. Rolul fun­damental nu este jucat de forţele militare active, ci de o formă de luptă ideologică, ca­re este modelată să corespundă struc­tu­ri­lor organizatorice ale Partidului. Re­cu­noaş­tem fără efort sursele de inspiraţie în modelul nazist (Wehrmacht - Armată; SS - Securitate, Waffen-SS – Trupele de Se­cu­ri­tate; Volkssturm - Gărzi Patriotice; Hitler­jugend - pionieri), cel sovietic al luptei „în­tregului popor“ pentru apărarea Ma­mei Rusia în 1941 şi cel maoist al gher­i­le­lor populare (adoptat cu succes în toată zo­na Asiei de Sud-Est). Comparaţiile pot pă­rea forţate, dar plagiatul va fi completat de in­troducerea, în anii ’80, a conceptului de „ce­tate de muncă, luptă şi apărare“ (Fes­tung, în accepţiunea nazistă), care în esen­ţă însemna că localităţile din RSR (se în­ţelege că populaţia va rămâne în ele şi nu va fi evacuată în caz de război) vor de­ve­ni fortăreţe ale unei rezistenţe disperate.

Un amplu material documentar apărut în Revista Securitatea, nr. 2 (74), din iunie 1986, ne arată că Cetatea de luptă re­pre­zen­ta: „transformarea cetăţenilor din fie­care localitate în adevăraţi revoluţionari, în luptători activi pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului de edificare a societăţii socialiste multilateral dez­vol­ta­te şi înaintare a României spre co­mu­nism. Noţiunea mai presupune, totodată, con­tribuţia, prin diverse modalităţi, a tu­tu­ror localităţilor în întărirea capacităţii de apărare a patriei, educarea cetă­ţe­ni­lor în spiritul patriotismului socialist [!?!], astfel încât să fie gata în orice îm­pre­ju­rări să-şi dea viaţa pentru cauza par­tidului, a socialismului şi comunismului, pentru independenţa patriei“. Destul de clar ce aştepta Nicolae Ceauşescu de la ce­tă­ţenii RSR. Iar comparaţiile nu mai par atât de hazardate.

Deşi multe dintre prevederile Legii 14/ 1972 sunt extrem de interesante şi ar merita o analiză amănunţită (îndeosebi cele re­fe­ritoare la organizarea Gărzilor Patriotice şi rolul lor într-un ipotetic război), ne vom opri la un singur aspect. Articolul 18 detaliază atribuţiile consiliilor locale de apărare, organele teritoriale de conducere a apărării ţării. La litera h) se precizează că aceste consilii „constituie şi pregătesc uni­tăţi, subunităţi şi grupuri ale luptei de rezistenţă în condiţiile ducerii ac­ţiu­ni­lor de luptă pe teritoriul vremelnic ocu­pat de inamic şi conduc acţiunile aces­to­ra în timp de război“. Pare a fi vorba des­pre ideea constituirii ad-hoc a unor forţe care să opereze în spatele liniilor inamice în ipoteza în care o parte a teritoriului na­ţional ar fi ocupat. De fapt, textul legii fa­ce referire la o structură pregătită în timp şi deplin conspirată.

Dacă aflăm „de ce“ şi „cum“, vom afla şi „cine“

Cea mai plauzibilă ipoteză luată în calcul, după 1968, de planificatorii lui Nicolae Ceau­şescu era cea care pornea de la pre­misa că inamicul va ocupa, de la debutul acţiunilor militare, o parte sau părţi ale teritoriului naţional. Ipoteză logică, având în vedere că exista o mare probabilitate ca atacul să fie realizat prin surprindere şi organizat astfel încât să lovească ţintele de maximă importanţă, pentru a anihila, încă de la începutul ostilităţilor, posi­bi­li­tăţile defensive ale RSR.

Eforturile de a rezolva această problemă nu au fost dirijate exclusiv spre găsirea unor variante de retragere şi de pregătire a apărării. Printre cele mai importante de­cizii a fost, de pildă, microfilmarea în­tre­gii arhive a Securităţii şi depozitarea aces­tor microfilme în locuri secrete, de unde ar fi putut fi transportate cu uşurinţă sau distruse, după caz.

Fuga soţilor Ceauşescu cu elicopterul de pe acoperişul clădirii CC - 22 decembrie 1989

O foarte mare importanţă a fost acordată, în cadrul acestor planuri, conceptului de „luptă în teritoriul ocupat vremelnic de inamic“. Cine urma să ducă această luptă? Formaţiunile de rezistenţă, aşa cum ne spune Legea 14/1972. Ce erau ele? Pentru a răspunde, nu vom invoca teoriile exis­ten­te deja în mediile conspiraţioniste (ca­re pornesc de la realităţi, dar mistifică sen­sul lor), ci vom prezenta un document ca­re atestă, fără dubii, nu numai existenţa acestor formaţiuni, ci şi probabilitatea ridi­cată ca ele să fi fost responsabile de fe­no­menul terorist din decembrie 1989.

În revista Securitatea, nr. 1 (85), a fost pu­bli­cat, în martie 1989, sub semnăturile cpt. Nicolae Catană şi lt.col. Alexandru Tu­dor, un articol cu titlul Lupta de re­zis­tenţă în cadrul războiului de apărare a pa­triei. Particularităţi ale participării uni­tăţilor centrale şi teritoriale de se­cu­ri­ta­te la organizarea luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic.

Înainte de a prezenta cele mai interesante aspecte ale studiului, trebuie să precizăm că apariţia lui în martie 1989 nu este re­zul­tatul vreunei conspiraţii. Tema era discu­tată de mai mulți ani şi au existat nu­me­roase şedinţe şi dezbateri la care par­ti­ci­pau cadre din Securitate, Armată, Gărzi Pa­triotice şi partid. Au fost elaborate va­riante de lucru şi s-au adus îmbunătăţiri pe­riodice ale planurilor, în funcţie de rea­lităţile schimbătoare de-a lungul timpului. Textul nu reprezintă un indiciu al unei conspiraţii care pregătea evenimentele, ci doar o expunere a unor planuri existente. De asemenea, deşi el priveşte doar rolul Se­curităţii, care era doar o parte a me­ca­nismului, conţine şi aspecte cu caracter ge­neral valabil.

Lupta de rezistenţă este descrisă de la bun început ca fiind: „un procedeu strategic al războiului întregului popor (...) cu un conţinut profund patriotic şi exprimă con­tradicţia antagonistă şi ireconci­lia­bi­lă dintre naţiunea care se apără şi for­ţele inamice agresoare“. Succesul acţiu­nilor duse de formaţiunile de rezistenţă depindea de aplicarea unor principii esen­ţiale: „conducerea de către Partidul Co­mu­nist Român a luptei de rezistenţă, ade­ziunea maselor populare, organizarea te­ritorială în raport cu desfăşurarea luptei de rezistenţă, voluntariatul, conspi­ra­ti­vi­tatea, oportunitatea, continuitatea, mobi­litatea acţiunilor şi surprinderea“.

Structura organizatorică era concepută în fun­cţie de factori care ţineau de numărul combatanţilor, posibilităţile de înzestrare cu armament, complexitatea misiunilor şi zona de acţiune. Era, în principiu, formată din nuclee de rezistenţă, echipe, grupuri şi detaşamente. Nucleul de rezistenţă se constituia în fiecare sat sau comună, iar în oraşe în fiecare întreprindere, ins­ti­tu­ţie, cartier şi era compus din 3-5 luptători „stabiliţi pe timpul decretării stării de necesitate, care vor fi comandanţii vii­toa­relor formaţiuni de rezistenţă“. Echi­pa de rezistenţă era alcătuită din 15-30 luptători şi putea acţiona pe 2-3 grupe a câte 5-10 luptători. Grupul de rezistenţă era alcătuit din 3-5 echipe de rezistenţă, ca­re îndeplineau acţiuni de luptă sau erau specializate în transmisiuni, geniu, chi­mie, cercetare-informare, tehnică, asigu­ra­re materială. Grupul era gândit ca o for­maţiune teritorială.

Unitatea tactică de bază era Detaşamentul de rezistenţă, care avea un comandant, 3-5 grupuri de rezistenţă, echipe in­de­pen­dente şi grupe pe diferite specialităţi. Ba­zele de dispunere ale unităţilor de rezi­s­ten­ţă erau create din timp „de un număr restrâns de luptători, care prezintă ma­ximă încredere“ şi trebuiau să conţină stric­tul necesar de mijloace necesare su­pra­vieţuirii şi ducerii operaţiunilor mi­li­tare. Ele cuprindeau spaţii de cazare, de­pozite de armament şi muniţii şi puteau fi amplasate fie în localităţi, fie în afara aces­tora. Pe lângă baza principală se prevedea şi existenţa a 1-2 baze de rezervă.

În privinţa procedeelor de luptă, studiul precizează că acestea au un „pronunţat ca­racter ofensiv, bazându-se pe o largă ma­nevră de forţe şi mijloace, pe impe­tuo­zi­tatea şi oportunitatea declanşării ac­ţiu­nilor, precum şi pe o desăvârşită cons­pi­rativitate“. Atacurile „sunt de scurtă du­rată şi violente, având aspectul unor lo­vi­turi fulgerătoare; vizează obiective ale inamicului de o dezvoltare mai redusă, dar de mare importanţă pentru acesta; au un pronunţat caracter de inde­pen­den­ţă, ducându-se în condiţiile lipsei unor vecini apropiaţi şi ale sprijinului altor forţe militare; se desfăşoară cu forţe re­la­tiv reduse; necesită o minuţioasă şi une­ori îndelungată pregătire a luptătorilor par­ticipanţi la acţiune; (...) se desfăşoară, de regulă, noaptea şi în condiţii grele de sta­re a vremii“. Procedeele de acţiune erau: atacul cu obiectiv limitat, in­cur­siu­nea, raidul, ambuscada, capcana, pânda, su­pravegherea, barajele şi distrugerile.

Rezistenţii de la Securitate

Cea mai importantă misiune a Securităţii în cadrul acţiunilor de luptă ale Re­zis­ten­ţei era „asigurarea securităţii Pre­şe­din­telui RSR, Comandantul Suprem al For­­ţelor Armate, a membrilor familiei pre­zi­denţiale, a celorlalţi tovarăşi din con­du­cerea superioară de partid şi de stat, a conducerii Ministerului de Interne şi De­partamentului Securităţii Statului“.

În acelaşi timp, pe teritoriul ocupat de inamic urmau să rămână „numai acele for­ţe şi mijloace din aparatul de secu­ritate,­ conform planurilor speciale de în­tre­buinţare“. Aceste forţe trebuiau să în­deplinească următoarele misiuni: cule­ge­rea de informaţii despre inamic necesare luptei de rezistenţă şi acţiunilor militare de pe front; desfăşurarea unor acţiuni de dezinformare a inamicului cu privire la ac­ţiunile forţelor proprii; culegerea unor da­te despre comandanţii militari, cadrele ser­viciilor de informaţii şi poliţiei ina­mi­cului, pentru realizarea unor combinaţii şi acţiuni care să ducă la neutralizarea aces­tora; „asigurarea securităţii şi protecţiei unor cadre din conducerea de partid şi de stat, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul rezistenţei; îndeplinirea unor ac­ţiuni de sabotaj, diversiune, de luptă şi speciale în obiectivele politice, militare şi economice ale inamicului şi în alte locuri importante pentru activitatea aces­tuia; organizarea evadării unor persoane capturate de inamic“ şi a prizonierilor de război; „executarea, la ordin, de incur­si­uni, raiduri, ambuscade şi acţiuni di­rec­te pentru eliberarea cadrelor de con­du­cere deţinute de agresor, capturarea sau lichidarea unor comandanţi militari“, „şefi ai serviciilor de informaţii şi ai po­li­ţiei inamicului, distrugerea, avarierea şi incendierea unor obiective ale acestuia“.

Efectivele rămase în teritoriul controlat de ina­mic urmau să fie organizate de con­ducerea Rezistenţei „cât mai diversificat, în nuclee, grupe, subunităţi sau deta­şa­mente de acţiune“, cu recomandarea ca în componenţa acestora să fie incluse ca­dre active din structurile municipale şi ju­deţene ale Securităţii, care „cunosc po­pu­laţia şi caracteristicile raioanelor de ac­ţiune încredinţate“.

Securitatea era responsabilă şi de „or­ga­ni­zarea şi menţinerea legăturii cu con­du­cerea Rezistenţei, în scopul asigurării unui flux informaţional eficient şi ope­rativ“. Legăturile se realizau „pe ver­ti­ca­lă“, prin radio, fir, agenţi, legături im­per­sonale (căsuţe poştale), semnale, toate trans­misiunile fiind cifrate sau codificate.

Cadrele de Securitate trebuiau să „asigure apărarea contra-informativă a for­ma­ţiunilor de rezistenţă şi a acţiunilor aces­tora împotriva încercărilor inamicului de a obţine informaţii despre acestea şi a infiltrărilor de agenţi“.

În încheiere, suntem asiguraţi că aceste indicaţii reprezintă „doar un cadru ge­neral, evoluţia situaţiei operative putând să determine adoptarea şi altor forme de organizare, acţiune şi conducere a aces­tei lupte legitime, dusă de întregul popor împotriva agresorului“.

Planul lui Ceauşescu. Şi ce s-a ales de el

În discuţia intensă referitoare la existenţa unor conspiraţii şi lovituri de stat puse la cale de cercuri oculte în decembrie 1989 este ignorată în mod bizar ideea că şi Ni­colae Ceauşescu putea să fi avut un plan. Am îndrăzni să spunem că era cel mai bun dintre toate, fie doar şi pentru că era cel mai vechi, cel mai bine pregătit şi cel mai uşor de aplicat din poziţia pe care o avea. Scopul lui era unul extrem de clar: păstrarea puterii cu orice preţ.

Cei care consideră că Nicolae Ceauşescu era în 1989 un bătrân decrepit şi total de­păşit de evenimente au doar parţial drep­tate. Este suficient să privim scena din bal­conul CC din 21 decembrie, imediat după busculada creată de detonarea de către forţele de ordine a unei GELA (grenadă cu efect luminos şi acustic, aflată în dotarea USLA) în încercarea de a-i speria pe ti­nerii care încercau să pătrundă în Piaţa Palatului pentru a strica mitingul oficial. În ciuda faptului că cei din jurul său erau panicaţi şi îi cereau imperativ să intre în clădire, instinctul de animal politic al lui Nicolae Ceauşescu a ieşit la iveală aproape neverosimil. I-a oprit ferm pe cei din bal­con („Ho, bă!“) şi, intuind că nu există ni­ciun pericol real, a aşteptat ca forţele de or­dine să îi împingă la loc în piaţă pe to­varăşii speriaţi şi şi-a continuat discursul improvizând creşteri de alocaţii, pensii şi salarii. Dacă i-ar fi ascultat pe cei din ju­rul lui, ar fi trebuit să îşi pregătească eli­copterul de pe 21 decembrie.

De asemenea, trebuie să luăm serios în con­siderare acţiunile sale din perioada pre­mergătoare lui 22 decembrie. Nu a fost ro­dul exclusiv al paranoiei sale (absolut rea­lă, de altfel) şi nici întâmplător faptul că Nicolae Ceauşescu a prezentat mereu eve­nimentele începute la Timişoara ca fiind pre­gătirea unei intervenţii străine. De fapt, ceea ce făcea era să schimbe inten­ţio­nat obiectivele planurilor concepute în­ce­pând din 1968, modificând un singur cu­vânt: inamic.

Mai precis, i-a desemnat ca inamici şi agenţi ai puterilor străine pe toţi cei ie­şiţi în stradă. Aceasta i-a permis să tran­s­mită Armatei indicativul „Radu cel Fru­mos“ (alarma parţială de luptă, folosită doar în cazul declanşării unei invazii imi­nente a unor forţe armate străine) şi să o trimită de fapt să tragă în timişoreni şi, în aceeaşi logică, să activeze şi Rezistenţa, cu toate componentele ei, mai mult sau mai puţin secrete. Evident, evenimentele s-au desfăşurat cu totul altfel decât ar fi putut să anticipeze orice strategie con­fec­ţionată anterior, în special datorită ieşirii spontane a populaţiei pe străzi, care i-a obligat pe toţi actorii evenimentelor să-şi im­provizeze din mers acţiunile.

Planul de rezistenţă al lui Nicolae Ceau­şes­cu din decembrie 1989, modificat pentru a fi îndreptat împotriva duşmanului din interior, a eşuat. El nu a putut fi eliberat din cazarma de la Târgovişte de luptătorii Rezistenţei, o parte a celor care ar fi tre­buit să lupte până la moarte nu au făcut-o, şefii Securităţii şi ai Armatei (care ştiau si­gur ce se întâmplă) au jucat dublu şi au ales, în final, partea câştigătoare, activul de partid a dispărut, iar „cetăţile de mun­că, luptă şi apărare“ au rămas pe hârtie.

Preocuparea pentru găsirea „teroriştilor“ din decembrie 1989 va continua, fără în­doială, nu numai pentru că este cerută în mod perfect justificat de familiile sutelor de morţi şi răniţi de la Revoluţie, ci şi pen­tru că societatea în general are nevoie de răspunsuri care să închidă chirurgical şi dincolo de orice dubiu rana traumatizantă deschisă atunci. Problematica lor iden­ti­fi­care (aşteptată de mulți ani ca un fel de cheie a întregii probleme) nu va aduce du­pă ea şi rezolvarea tuturor întrebărilor le­gate de evenimente. Teroriştii nu sunt un element central, sunt un detaliu al unuia dintre planurile care s-au suprapus şi s-au amestecat atunci.

Tocmai de aceea, este imperios necesar ca cercetarea evenimentelor din decembrie 1989, dacă scopul ei declarat este să pre­zinte adevărul, să nu se limiteze strict la zilele Revoluţiei. Şi, eventual, să încetăm să punem întrebările greşite. Pentru că vom primi, încontinuu, răspunsuri gre­şite...