Instrumentele statului totalitar: unităţile şi coloniile de muncă

Când vorbim despre represiunea comunistă, ne gândim în primul rând la închisorile comuniste și la oamenii politici interbelici care au fost închiși în spatele gratiilor după 1945. Statul comunist a folosit însă pe scară și mai largă un alt instrument represiv, ale cărui victime principale au fost, în mare parte, oameni obișnuiți, țărani, muncitori, pentru care politica nu era principala preocupare, dar au fost identificați de regim ca „dușmani ai poporului“. Este vorba despre unitățile și coloniile de muncă, un fel de lagăre de muncă forțată, în care oamenii erau închiși, în general, extrajudiciar, pe baza unei proceduri administrative controlate de Securitate.

Unităţile şi coloniile de muncă au fost un important instrument represiv utilizat de autorităţile comuniste împotriva tuturor celor care erau consideraţi „duşmani ai re­gimului“. Internările administrative în aceste unităţi în care era folosită muncă forţată se făceau pe baza unor acte nor­mative abuzive, secrete şi în urma unor an­chete şi decizii ale Ministerului Afac­e­rilor Interne (MAI), fără să fie nevoie de o decizie în justiţie. Funcţionarea acestor ins­tituţii recluzionare scoate în evidenţă cel mai bine dimensiunea totalitară a sta­tului comunist şi puterea discreţionară a acestuia.

Planul coloniei de muncă de la Iţcani (sursa: CNSAS)

Unităţile de muncă au fost înfiinţate prin Decretul nr. 6/1950, fiind menite să con­tribuie la „reeducarea elementelor duş­mă­noase R[epublicii] P[opulare] Ro­mâ­ne“. Decretul lăsa loc la abuzuri prin de­finiţia vagă dată categoriilor de persoane ce urmau a fi internate în unităţi de mun­că: erau vizaţi „[a]cei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primej­du­iască regimul de demo­craţie populară, în­greunează sau încearcă să îngreuneze construirea socia­lismului în R.P. Ro­mâ­nă, precum şi acei care în acelaşi mod defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie in­frac­ţiuni“. Urmau a mai fi sancţionaţi „[c]on­damnaţii pentru infracţiuni împotriva se­curităţii Republicii Populare Române care la expirarea executării pedepsei nu se dovedesc a fi reeducaţi“. Abuzivă era şi procedura de internare: nu era nevoie de un verdict al justiţiei, decizia fiind lua­tă de Ministerul de Interne, pe baza unei an­chete a Securităţii sau Miliţiei. Durata de­tenţiei era de 6 luni până la 2 ani, cu po­si­bilitate de extindere până la 5 ani¹. In­ter­valul scurs de la momentul arestării până la terminarea anchetei (care putea să va­ri­e­ze de la o lună la câţiva ani) nu era so­co­ti­t în decizia de internare ad­minis­tra­tivă.

Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/1952, unităţile de muncă erau trans­formate în colonii de muncă (în ace­laşi decret erau reglementate şi bata­li­oa­nele de muncă şi domiciliul obligatoriu)². Comisia desemnată de ministrul Afacerilor Interne Alexandru Drăghici (prin Decizia 744/1952) să facă internările în colonii era compusă din adjunctul ministrului, Gheor­ghe Pintilie, ofiţerii de Securitate Ale­xan­dru Nicolschi, Aurel Corin, Francisc Bu­ti­ca, Vintilă Marin, Wilhelm Einhorn şi ofi­ţerul de Miliţie Iosif Erdei³.

Cine erau dușmanii poporului

Categoriile de persoane vizate pentru a fi trimise în colonii de muncă au fost de­taliate în Ordinul nr. 100/1950 şi com­pletate prin HCM nr. 1554/1952. Astfel, în primă instanţă erau avuţi în vedere cei care răspândeau zvonuri „alarmiste, ten­denţioase, duşmănoase“ sau informaţii au­zite la radiouri occidentale; „Toţi cei care aduc injurii P.M.R., conducătorilor săi, Guvernului, Uniunii Sovietice şi con­ducătorilor săi şi ţărilor de democraţie populară“; cei care aveau contact cu re­prezentanţii sau manifestările propa­gan­distice ale unor ţări considerate ostile; instigatorii la manifestări rasiale şi şovine, la nesupunere şi neexecutarea măsurilor privind comunizarea agriculturii; pro­zeliţii religioşi ostili regimului etc.⁴. Prin HCM nr. 1554/1952, au fost adăugate 10 noi categorii: cadrele fostelor formaţiuni de­mocratice şi fasciste, responsabilii din toate serviciile de informaţii care au ac­tivat în perioada interbelică şi în timpul răz­boiului, cei care au încercat să fugă din ţară după 1945 şi rudele celor care au fu­git, chiaburi care se împotriveau măsurilor luate de autorităţi, condamnaţii pentru sa­botaj şi speculă după 1945, cei care ieşeau din închisoare fără a fi fost consideraţi reeducaţi etc.

Oficial, coloniile de muncă au fost des­fiin­ţate prin HCM nr. 337/1954⁵ (completată în 1957⁶ şi 1960⁷), fiind menţinut doar re­gimul de domiciliu obligatoriu în cazul ce­lor care „nu s-au reeducat“. Noul val de teroare de după revoluţia din Ungaria a dus la reintroducerea muncii forţate în „lo­curi de muncă anume destinate“ (prin Decretul nr. 89/1958 al Marii Adunări Na­ţionale⁸). HCM nr. 282/1958 preciza că mă­sura se aplica în cazul unor categorii de foşti legionari şi al celor care pri­mej­du­iau ordinea de stat⁹. În fapt, reţinerile s-au făcut ca şi înainte, pentru orice tip de ac­ţiune sau declaraţie care era considerată ostilă regimului. Pedeapsa era între 2 şi 6 ani, internarea fiind decisă de o comisie compusă din doi adjuncţi ai ministrului Afacerilor Interne şi un adjunct al pro­cu­ro­rului general.

Câți au fost închiși

Conform statisticilor ţinute de Securitate identificate la CNSAS, în perioada 1950-1966 au fost internate în unităţi şi colonii de muncă, din motive politice, peste 25.000 de persoane¹⁰ sau, conform altei cifre, apro­ximativ 29.000 de persoane¹¹. Dis­tri­buţia internărilor pe ani arată ast­fel¹²:

1950 - 5.154;

1951 - 2.519;

1952 - 11.913;

1953 - 2.422;

1954 - 69;

1955-1957 - oficial, nu au fost făcute internări;

1958 - 946;

1959 - 1.954;

1960 - 113;

1961 - 516;

1962 - 116;

1963 - 18.

Ca să avem o comparație, iată care este situația statistică a cronologiei arestărilor deținuților politici. Folosim o statistică rea­lizată de Securitate tot în contextul an­chetelor de la sfârşitul anilor ’60, care tre­buie luată cu anumite rezerve sub aspectul cifrelor nete, dar este foarte utilă în a ne arăta trendul măsurilor represive¹³:

1950 - 6.635;

1951 - 19.236;

1952 - 24.826;

1953 - 4.730;

1954 - 5.073;

1955 - 3.332;

1956 - 2.357;

1957 - 3.257;

1958 - 6.362;

1959 - 8.910;

1960 - 1.711;

1961 - 2.232;

1962 - 657;

1963 - 223;

1964 - 240;

1965 - 258.

Aşadar, perioada de vârf, și în cazul ares­tărilor, și în acela al internărilor în colonii de muncă, a fost 1950-1953. În cazul in­ternărilor administrative, lucrurile s-au schimbat pentru o vreme după moartea lui Stalin, când numărul celor închiși a scă­zut gradual şi până când măsura a fost suspendată. Un raport al Securităţii ne lă­mureşte că „[n]umărul mare de elemente trimise în colonii de muncă în anul 1952 este format din persoane ce au lansat svonuri alarmiste cu ocazia reformei mo­netare din acel an, membrii legionari re­ţinuţi conform ordinului M.A.I. în pe­ri­oa­da 18-19 iulie 1952, persoanele din con­du­cerea fostelor partide burgheze conform or­dinului nr. 490/1952 Cabinet şi al­te­le“¹⁴.

Un martor ne arată locul gropii comune din cimitirul de la Şcheia (Suceava), unde au fost îngropaţi deţinuţii morţi în colonia de muncă.

Dacă ne uităm pe structura profesională a celor 22.077 de persoane trimise în unităţi şi colonii de muncă între 1950-1954, ve­dem că cea mai mare parte a acestora erau ţărani (4.865), muncitori (4.624), func­ţionari (3.423) şi avocaţi (1.968)¹⁵. La aceştia, se adăugau deţinuţi recidivişti de drept comun, înregistraţi separat în evi­denţele MAI. Eliberarea s-a făcut la ce­re­re, mai rar, sau la termen, dar cei mai mulţi au fost eliberaţi prin HCM nr. 337/1954. În perioada 1958-1963 au mai fost internate 3.663 persoane. Dintre aces­tea, 1.899 erau ţărani, 436 muncitori, 207 pro­fesori şi învăţători, 241 funcţionari etc.¹⁶ În perioada 1949-1964, conform sta­tis­ticilor Securităţii, au fost dislocate şi s-a stabilit domiciliu obligatoriu unui număr de circa 60.000 de persoane. Vârful a fost în anul 1951, cu deportarea în Bărăgan a aproximativ 44.000 de persoane din zo­ne­le de la frontiera vestică în plină ofen­sivă propagandistică anti-titoistă. Nu­mă­rul ce­lor care au fost victima unor măsuri pre­cum deportarea şi fixarea domiciliului obli­gatoriu a rămas mare şi în anii ur­mători: cir­ca 9.000 în 1952 (în special cei dis­locaţi din aşa-zisele „centre aglo­me­rate“), 890 în 1953 şi 685 în 1954¹⁷. În in­tervalul 1949-1961, pe lângă cei deportaţi în 1951, au mai fost dislocate 2.000 de fa­milii de „mo­şieri“ cu aproximativ 3.000 de membri, 6.000 de familii cu apro­xi­ma­tiv 9.000 de membri în 1952 şi alte 4.052 de persoane în baza unor decizii in­di­vi­duale¹⁸.

Trebuie ţinut cont de faptul că statisticile Securităţii au fost întocmite preponderent în a doua parte a anilor 1960, pe baza unor rapoarte oficiale incomplete. Mii de fişe de evidenţă pentru persoanele in­ter­nate administrativ au fost distruse din or­dinele Securităţii încă din anii ’50. Prin urmare, nu se ştie deocamdată cu precizie numărul persoanelor internate în unităţi şi colonii de muncă, la fel cum nu este cunoscut cu exactitate numărul de­ţi­nu­ţilor politici din închisorile comuniste.

Procedurile extrajudiciare

Deciziile de internare în colonii de muncă evidenţiază dimensiunea totalitară a re­gi­mului comunist, oamenii fiind lipsiţi de libertate, în multe cazuri, doar pentru de­lict de opinie. Internarea se făcea în urma unor anchete sumare ale MAI, uneori fără forme legale. Sancţiunile „administrative“ au fost considerate abuzive chiar de către autori­tăţile comuniste, la sfârşitul anilor 1960, atunci când activitatea aparatului de represiune a fost investigată la cererea PCR (Hotărârea Plenarei PCR din iunie 1967). Rapoartele din acea perioadă ob­ser­vau că măsura internării în unităţi şi co­lonii de muncă era neconstituţională şi nu respecta norme de drept elementare. Con­form aceloraşi rapoarte, actele normative care reglementau utilizarea muncii forţate nu erau publice, unele nu aveau număr şi dată de emitere, nu prevedeau căi de atac şi erau formulate în termeni vagi, care lă­sau loc la abuzuri. Pe baza lor, au fost rea­lizate reţineri categoriale ale unor loturi întregi de persoane care au făcut parte, înainte de instalarea comunismului, din partide politice şi diferite instituţii. De ase­menea, au fost reţinuţi mii de ţărani care se opuneau colectivizării şi cotelor, deşi le­gal intrarea în colectiv trebuia să fie vo­luntară. Ancheta din 1967-1968 a scos în evi­denţă „uşurinţa gravă cu care se de­cidea, într-o singură zi, soarta a sute de oameni prin decizii discreţionare, nesu­pu­se niciunui control“¹⁹.

Iată ce susţine un raport din această pe­rioadă:

„În privinţa legalităţii internării în unităţi de muncă, în perioada 1950-1954, a celor 22.077 persoane, s-a constatat că pentru marea majoritate a acestora mă­su­ra nu a fost justificată. Această con­cluzie rezultă din faptul că până în 1954, când s-au desfiinţat unităţile de muncă, 20.477 persoane au fost puse în libertate, iar pentru 1.600 persoane s-au emis man­date de arestare, în vederea efec­tuării anchetei penale; dintre acestea, numai 509 persoane au fost trimise în justiţie, pentru restul cauza fiind clasată. Nejustificată apare şi măsura de in­ternare în unităţi de muncă a majorităţii celor 3.663 persoane în perioada 1958-1963, deoarece dintre acestea 777 au fost internate după executarea unor con­dam­nări, când de fapt urmau să fie puse în libertate, întrucât nu comiseseră alte in­fracţiuni. O mare parte din restul per­soanelor a fost arestată şi internată ca ur­mare a funcţiilor deţinute în fostele par­tide burgheze şi pentru manifestarea unor nemulţumiri în legătură cu coo­pe­rativizarea agriculturii“²⁰.

În toate penitenciarele şi coloniile de mun­că se găseau persoane deţinute fără forme legale, numai pe bază de adrese şi tabele nominale. Interviurile de istorie orală şi me­moriile publicate după 1989 confirmă ca­racterul abuziv al internărilor ad­mi­nis­trative şi regimul de detenţie infernal din coloniile de muncă.

Regimul de detenție

Au existat câteva zeci de unităţi şi colonii de muncă, până într-o sută. Marea ma­jo­ri­tate erau plasate în estul României, în ac­tualele judeţe Constanţa, Brăila, Tulcea şi Călăraşi. Unele dintre cele mai cu­nos­cute se găseau la Canal (Poarta Albă, Ca­pul Mi­dia, Cernavodă, Saligny, Castelul, Ga­leş, Pe­ninsula, Noua Culme, Taşaul etc.), Balta Bră­ilei (Periprava, Salcia, Grindu, Giur­geni, Ostrov, Chilia Veche, Florica etc.) şi în exploatări miniere (Baia Sprie, Cav­nic, Nistru). Colonii de muncă au func­ţionat şi pe lângă penitenciarele im­por­tante.

Regimul de muncă era extrem de aspru. Internaţii din coloniile de muncă erau fo­losiţi la muncă brută, cu mijloace ru­di­mentare, în domenii precum construcţii, minerit, agricultură sau amenajarea teri­toriului. Normele fixate erau foarte greu sau imposibil de îndeplinit. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii improprii, de cele mai multe ori în barăci insalubre, care nu îi pro­tejau nici de frig, nici de căldură. Mân­carea era puţină şi proastă. Oamenii erau supuşi bătăilor, torturii, violenţelor psi­ho­logice şi muncii extenuante. Ei mai aveau de suferit din cauza frigului sau căldurii, a izolării sau supraaglomerării. Ca o regulă, de­ţinuţii erau deprivaţi de odihnă, apă, mân­care şi medicamente. În toate colo­niile, rata mortalităţii era ridicată. Per­soanele decedate din cauza regimului de de­tenţie erau îngropate de obicei în mo­r­minte nemarcate sau în gropi comune. Au fost situaţii în care oamenii au fost în­gropaţi de vii sau în care cadavrele au fost profanate²¹. Astfel de cazuri au fost evi­dențiate de o anchetă la colonia Salcia, în anii 1954-1955²². De asemenea, condițiile inumane de trai au fost confirmate de cer­cetări de istorie orală și arheologie con­tem­porană pe care le-am făcut în zona fostei colonii de muncă de la Ițcani (1952-1953), în 2011 cu o echipă, cu sprijinul Ins­titutului de Investigare a Crimelor Co­munismului și Memoria Exilulului Ro­mâ­nesc (în mandatul Vladimir Tismăneanu – Ioan Stanomir).

Iată ce ne povestea un martor (Păcurari Sil­via, n. 1940, interviu din 11 august 2012, Șcheia, locul unde se află cimitirul cu groapa comună în care au fost în­hu­mați deținuții morți la Ițcani):

„Eu am stat aproape de cimitir când eram domnișoară. Aveam în chirie un gar­dian de la colonie, că eram obligați să ținem în chirie, pe unul Vasile Mezei [milițian din corpul de pază, conform do­cumentelor de la CNSAS, n.n.] care era din Brăila. Majoritatea deținuților de la Ițcani erau politici. Căruța cu cadavre trecea pe la noi pe la poartă. Iarna mai veneau cu sania. Morții erau înveliți în ro­gojini, mulți nici nu mai erau îm­bră­cați. Odată când a venit Mezei cu sania cu cadavre, a intrat în casă pentru că avea ceva de vorbit cu nevasta. Iar noi copiii am alergat la poartă. Atunci avea vreo șapte cadavre, dar din aceia vreo doi mișcau. Și eu am plâns, că «De ce du­ceți oameni vii?». Și milițianul mi-a spus «Taci, că aiasta nu se discută!» Și eu le-am zis că «Sunteți niște câini, în­gropați oameni vii!...» și atunci a scos pis­tolul și a tras pe lângă mine. Apoi și-a cerut scuze, că nu știa că are cartuș pe țeavă, și a trebuit să dea declarații. Pu­team să fiu moartă. Așa era atunci. Cu morții veneau de obicei seara, doi de­ți­nuți săpau groapa. Făceau niște gropi mari, adânci și de doi metri, și aduceau mai mulți deodată. Morții erau îngropați în stânga față de intrare, cam la 20 de metri pe lângă gard“.

Note:

1. Decret nr. 6/1950 pentru înfiinţarea unităţilor de muncă, în ACNSAS, fond Documentar, dosar D 53, vol. 30, f. 66.

2. Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1554/22.08.1952 pentru înfiinţarea coloniilor de muncă, a domiciliului obligatoriu şi a batalioanelor de muncă, în ibidem, ff. 54-57. Hotărârea a fost semnată de Gheorghe Gheorghiu-Dej în calitate de şef al Executivului.

3. Decizia nr. 744/1952, în ibidem, f. 69.

4. Extras din Ordinul 100 Cabinet din 03.04.1950, în ibidem, ff. 67-68.

5. Hotărârea nr. 337/11.03.1954 pentru abrogarea HCM nr. 1554/1952, în ibidem, f. 58.

6. Hotărâre din 12.02.1957 pentru completarea articolului III din HCM nr. 337, în ibidem, f. 59.

7. Hotărâre din 2.08.1960 pentru modificarea pct. IV din HCM nr. 337, în ibidem, f. 60.

8. Decret nr. 89 din 17.02.1958 pentru instituirea unor măsuri privind asigurarea ordinei de stat, în ibidem, f. 70.

9. Hotărâre cu privire la aplicarea Decretului nr. 89, în ibidem, f. 71.

10. Ibidem, vol. 26, f. 2.

11. Ibidem, vol. 51, part. I, f. 62.

12. Ibidem, vol. 26, ff. 2-3.

13. Ibidem, dosar D 52, vol. 26, f. 1.

14. Ibidem, vol. 30, f. 44.

15. Ibidem, vol. 21, f. 72.

16. Ibidem, f. 108.

17. Ibidem, vol. 26, f. 3. În cifra de 44.000 din 1951 intră persoanele dislocate în baza Deciziei nr. 200/1951 din raioanele Sânicolaul Mare, Timişoara, Deta, Reşiţa, Oraviţa, Mehadia şi raioanele Băneasa şi Constanţa. Mai precis, conform Securităţii, 10.099 familii, însumând 43.899 persoane. În 1952, conform Deciziei MAI nr. 239, au fost deportate 6.000 de familii din oraşe, precum Bucureşti, Petroşani, Braşov, Constanţa şi altele, care aveau probleme la dosar (ibidem, vol. 30, f. 40).

18. Ibidem, f. 42.

19. Vezi Documentar privind internarea unor persoane prin măsuri administrative în unităţile de muncă, colonii de muncă, locuri de muncă obligatorie şi stabilirea domiciliului obligatoriu, semnat de preşedintele Consiliului Securităţii Statului Ion Stănescu, în ibidem, vol. 51, part. I, ff. 62-79.

20. Ibidem, vol. 21, f. 79; vol. 26, f. 4.

21. Mai vezi Cristina Roman, Represiune şi regim concentraţionar în România comunistă (1945-1965), în Andrei Muraru (coord.), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), Polirom, Iaşi, 2008, pp. 19-71; Cristian Troncotă, Colonia de muncă, în Arhivele Totalitarismului, anul I, nr. 1/1993, pp. 169-181.

22. ACNSAS, fond Documentar, dosar D 54.