De același autor
Printre temele propuse spre discutie cu partidele politice de catre presedintele tarii, tema care a facut parte si din discursul electoral al lui Traian Basescu din timpul recentei campanii pentru referendum, se numara si Legea lustratiei. Subiect asupra caruia s-a scris foarte mult in ultimii ani, atat in ceea ce priveste fezabilitatea unui asemenea proiect, cat si in ceea ce priveste caracterul oportun sau inoportun al legii. Absenta unei legi a lustratiei a particularizat cazul romanesc in contextul mai larg al tarilor central si est europene care au experimentat tranzitia de la comunism la democratie. Particularitate care nu poate fi inteleasa decat in contextul specificitatii negative atat a comunismului, cat si a postcomunismului romanesc.
Povestea unui popor care a ratat startul
Avantajul evident al unei legi a lustratiei pusa in practica la vremea ei ar fi fost eliminarea din pozitiile de decizie, cel putin pentru o perioada de timp, precum in Cehia, a persoanelor inevitabil captive unui mod comunist de a intelege politicul. Pentru aceste persoane, regimul comunist a insemnat acumularea de privilegii nemeritate cu pretul incalcarii unor norme de elementara moralitate. In scopul pastrarii acestor privilegii, o mica minoritate, bine informata si bine pozitionata, era dispusa sa sacrifice in continuare soarta natiunii. In mod evident, alti oameni ar fi construit alte mecanisme institutionale si o alta Constitutie, desigur, nu perfecte. Sansele ca moralitatea acestor oameni, a celor care ar fi trecut examenul lustratiei, sa fi fost superioara moralitatii celor ce erau deja compromisi pana in maduva oaselor erau evident mai mari, cu toate ca n-ar fi lipsit, cu siguranta, dezamagirile. Dar, teoretic vorbind, probabilitatea ca alti oameni sa construiasca un alt cadru politic, care sa permita o maturizare mai rapida din punct devedere politico-economic a cetatenilor ar fi fost cu siguranta mai mare. Am fi avut cu siguranta un cadru mai sanatos din punct de vedere democratic, care ar fi asigurat respectarea regulilor jocului la un nivel superior celui in care Ion Iliescu intelegea sa se incadreze la inceputul anilor ’90, daca e sa luam numai exemplul utilizarii mass-media in campania electorala ce s-a incheiat prin "duminica orbului". Probabil ca Romania ar fi experimentat o tranzitie mai putin traumatica, iar concluziile trase la 1 ianuarie 2007, momentul aderarii la UE, ar fi fost mult mai putin ambigue.
De ce nu s-a adoptat Legea lustratiei la vremea ei, adica imediat dupa revolutie?
In primul rand, si ar fi bine sa ne obisnuim cu ideea, pentru ca n-a vrut poporul, cel care, in ciuda manipularilor mediatice si a eventualelor fraude, l-a trimis totusi pe Ion Iliescu in fruntea statului cu o majoritate covarsitoare de voturi. In al doilea rand, pentru ca partidul si Securitatea erau atat de bine inradacinate in pozitiile cheie din societate, incat chiar si daca, sa presupunem prin absurd, poporul s-ar fi dovedit mai imun la manipulare, "structurile" ar fi activat o serie de parghii cu eficienta sigura, asa cum s-a vazut nevoit sa recunoasca, chiar si 10 ani mai tarziu, fostul presedinte Emil Constantinescu. In al treilea rand, se mai punea si intrebarea, omniprezenta pe limba "candidului" electorat FSN de la inceputul lui ’90: "Bine, dar daca nu Iliescu, atunci cine?". Chiar asa, cine? In lipsa unei disidente organizate, relevanta atat din punct de vedere numeric, cat si politic, implicit posesoare a unui coeficient relevant de legitimitate la nivel de populatie, populatia, si asa dezinformata, a perceput ca alternativa la Iliescu ar fi haosul, "nelinistea noastra". De aici si perceptia generalizata a poporului manipulat prin TVR 1, conform careia Piata Universitatii era un club de drogati si delincventi, deopotriva anarhisti si legionari (daca ne putem imagina asa ceva). Evident, si asta a inteles-o tot omul de rand, daca dai jos pe cineva, trebuie sa pui pe altcineva in loc. Lipsa unei miscari disidente de anvergura, repet, legitimabila electoral si nu doar moral in fata lui Dumnezeu, dublata din nefericire de optiunea nonpartizana a celor care ar fi avut cat de cat o oarecare legitimitate, dar care au ales sa faca politica-antipolitica atunci cand sosise vremea pentru politica-politica, ne-a lasat, pe cale de consecinta, fara o solutie politica. Demersurile singulare si disperate din perioada ultimilor ani ai regimului comunist ale unor Radu Filipescu, Doina Cornea, Gabriel Andreescu au reprezentat solutii morale de spalare a obrazului colectiv intr-o perioada sumbra. Prea putin insa (nu din partea lor, ci din partea restului) pentru a avea un real capital politic, utilizabil in vremuri de tranzitie.
Lustratie si democratie
De ce nu sunt de acord cu adoptarea unei legi a lustratiei la momentul iunie 2007?
Intai de toate, Legea lustratiei este nedemocratica. Consider, bineinteles, necesara condamnarea penala a celor ce s-au facut vinovati de acte criminale, precum ucidere si tortura, fapt ce ar atrage dupa sine limitarea drepturilor lor cetatenesti, implicit dreptul de a ocupa functii publice. Consider necesara, de asemenea, desecretizarea tuturor dosarelor pentru persoanele care vor sa ocupe functii in stat, masura democratica intrucat vreau sa stiu pe cine votez, vreau sa stiu ce a facut acel om pe vremea fostului regim, vreau transparenta. Motiv pentru care sunt, de asemenea, de acord cu votul uninominal si consider ca trebuie sa inceteze odata pentru totdeauna obscenitatea numita vot secret in parlament. Insa nu mi se pare democratica interzicerea candidaturii unor indivizi care au colaborat cu Securitatea sau au ocupat functii in partid, atata timp cat o parte considerabila din electorat, constient fiind de acest aspect, persista in a le acorda increderea prin vot. Eu unul nu i-as vota, insa din pacate, in Romania exista inca multi oameni care considera comunismul un regim bun si intelept, iar Securitatea un organ de aparare a patriei. Refuz sa impun alegerea mea si alegatorilor PRM, PC sau PSD. Cadrul democratic, si numai el, este acela care, cu toate riscurile reale, ofera posibilitatea maturizarii politice si decizionale, tocmai pentru ca ii lasa pe oameni sa decida singuri, singuri sa faca greseala, pentru ca apoi tot ei sa-i suporte consecintele si sa invete din ea, atunci cand se vor prezenta din nou la urne. Oamenii realmente compromisi isi vor da arama pe fata, cu siguranta, asa cum a facut-o C.V. Tudor pe 18 decembrie anul trecut. Asa ca "cine are ochi de vazut sa vada". Iar daca unii dintre concetatenii nostri nu o fac, acum cand beneficiaza, poate sa spuna oricine orice, de "n" surse de informare, nu ne ramane decat sa ni-i asumam ca atare, daca vrem in continuare democratie si nu optam pentru un sistem politic care sa restrictioneze dreptul de vot pentru unele persoane. De comunism nu ne putem vindeca decat prin suprasaturatie viscerala traita individual. Nu ne putem maturiza politic in absenta mecanismelor democratice, oricate dezavantaje ar avea ele in mod real. Iar imaginile imbucuratoare din sambata referendumului, pe care le-am vazut la Ambasada Romaniei din Madrid, ma fac optimist si ma fac sa cred ca, totusi, cea mai mare parte dintre oameni invata din erorile precedente si se situeaza pe o linie evolutiva. Am avut ocazia sa vad cum o multime de romani, oameni simpli, care in mare parte l-au votat sau l-ar fi votat pe Iliescu in 90’, au luat ambasada cu asalt, constienti de drepturile lor si decisi sa si le puna in practica, chiar si prin mijloace nu foarte pasnice, daca e nevoie.
Asadar, lustratia ar fi reprezentat o solutie dupa revolutie, intrucat ar fi putut crea mult mai repede acest cadru democratic care sa permita o mai rapida maturizare politica a societatii romanesti. De voie, de nevoie, atat cadrul, cat si nivelul de maturitate exista astazi, fapt care s-a putut vedea la referendum. In consecinta, o lege a lustratiei in momentul de fata nu ar fi eficienta, ci doar decorativa.
Iluzia purificarii morale
In al doilea rand, mi se pare totalmente eronat sa consideram ca, la 17 ani dupa prabusirea fostului regim, o lege a lustratiei ar implica in mod necesar o purificare morala a clasei politice romanesti. Avem ocazia sa vedem, si nu numai in politica, o serie de tinerei "nepatati" in ceea ce priveste dosarul, al caror zel in a sustine personaje si solutii imorale poate rivaliza oricand cu cel aratat de fostii sefi de UTC sau de organizatii de tineret ale PCR. "Alte masti, aceeasi piesa", cum ar zice poetul. Este absurd sa reducem problema moralitatii politice si a moralitatii, in general, la alternativa comunist-necomunist, moralitatea fiind o optiune permanenta, nu un accident istoric. Asta, de parca in conditii de tranzitie sau chiar de democratie consolidata nu poate inflori din belsug meschinaria, delatiunea, calcatul pe cadavre, minciuna si multe altele. Asta, de parca ideea de disidenta nu ramane permanent actuala. Poti face disidenta prin refuzul de a accepta un post intr-un cabinet imoral, atat ca scop, cat si ca mod de formare, la fel cum la nivelul de jos al societatii poti sa fii disident invingand frica si tacerea complice, atunci cand vezi cum i se fura banii unui concetatean de-al tau in tramvai de catre hotii de buzunare, cu riscul de a o incasa. Din punct de vedere psihologic, e vorba de a invinge aceleasi patimi care au impiedicat coagularea unei disidente reale in timpul comunismului: frica si nepasarea sau lipsa de solidaritate, lipsa spiritului de sacrificiu. Echivalarea tineretii cu puritatea reprezinta o trista iluzie romantica care nu are ce cauta in proiectul unei legi realiste.
In plus, in lipsa unor criterii clare de apreciere a motivatiei si a circumstantelor delatiunii, si pana la urma cine poate sa aprecieze si sa judece cu adevarat, riscam sa facem eventuale victime tocmai in randul celor care poate s-au cait in adancul sufletului lor, cel putin intr-o oarecare masura - iar asta nu poate sa o stie nimeni -, dar care au fost prea slabi ca sa-si recunoasca public fapta si n-au avut eventual puterea sa paraseasca in semn de regret pentru totdeauna lumina reflectoarelor. Poate ca multi s-au gandit: "bine, plec eu si las locul altora care nici macar nu regreta ce-au facut!", altii au incercat sa se convinga pe sine ca sunt mai grozavi decat s-au dovedit a fi in realitate, in timp ce altii s-au imbatat cu gandul ca pana la urma toti oamenii sunt la fel, ca aceasta e conditia umana si ca, in definitiv, frica sau urmarirea propriului interes sunt lucruri care tin de normalitatea noastra cu care am face bine sa ne obisnuim. De pe pozitia mea de individ care aveam 7 ani la vremea revolutiei, eu, unul, nu pot sa judec, pentru simplul motiv ca nu stiu ce as fi facut eu daca as fi fost acolo, nu stiu daca nu m-as fi dezamagit pe mine insumi - cel putin teoretic, mi-am fixat clar criteriile de bine si de rau - si nu stiu cum as fi trait dupa aceea cu o asemenea autodezamagire pe constiinta. Nu stiu daca sunt mai bun decat acei oameni care n-au rezistat tentatiei sau presiunilor. Motiv pentru care cred ca vindecarea de comunism reprezinta un proces ce nu se poate reduce in cele din urma la cadrul stramt al politicului si al eventualelor masuri legislative, ci trece in sfera moralitatii asumate personal de catre fiecare in raport cu binele transcendent. Din acest punct de vedere, vindecarea de comunismul profund reprezinta un proces mult mai lung si mai anevoios decat s-ar putea crede, proces ce ne vizeaza inclusiv pe noi, urmasii "comunistilor". Uneori poate chiar mai mult decat pe comunistii insisi.
