"Spiritul evreiesc" si revolutiile culturale, stiintifice si politice ale secolului XX

Andrei Cornea 10.02.2003

De același autor

Au inventat evreii avangarda?

Prezenta evreilor in renovarea intelectuala si artistica de la inceputul si din prima jumatate a secolului XX este un fenomen extrem de vizibil. Putem sa ne referim, spre a exemplifica, la avangarda artistica sau literara propriu-zisa, la inovatia in stiinta sau filosofie, la artistii grupati in jurul unor curente, precum Dada, suprarealismul, sau Bauhaus, Cercul de la Viena, ori la personalitati independente, greu de clasat exact, precum Kafka, Freud, Martin Buber sau Franz Rosenzweig.

Bineinteles, trebuie sa amintim si subiectul mult mai putin agreabil, uneori, al implicarii evreilor in politica. Theodor Herzl sau Leon Trotki sunt doua exemple celebre, cumva contrare. Nu vom sta insa sa insiram nume sau sa lungim liste. Desigur, notiunea de "evreu" este complexa si echivoca in aceasta perioada, cand majoritatea evreilor care au devenit celebri erau profund asimilati, precum chiar Theodor Herzl; ori, pe deasupra, complet atei, precum Freud, sau au redefinit iudaismul in mod aparte, precum Franz Rosenzweig. Mai mult, s-ar cuveni sa vorbim in acest context si despre evrei care s-au botezat, precum Mahler, sau proveniti din familii evreiesti botezate, ca Wittgenstein.

Intrebarea este: exista la toate aceste personalitati evreiesti sau de origine evreiasca - de la Einstein la Otto Neurath si de la Tristan Tzara la Husserl si Freud, de la Marc Chagall, Victor Brauner sau Chaim Soutine sau Walter Gropius la Wittgenstein, de la Otto Bauer la Trotki si Ana Pauker - ceva comun, ceva "iudaic", "evreiesc", ceva specific, caracteristic? Deopotriva, antisemitii, dar si nationalistii evrei s-au grabit intotdeauna ca, dupa ce au redactat o lista mai lunga sau mai scurta de personalitati evreiesti marcante, sa le sublinieze reprobator, respectiv aprobator, indicand cu degetul: asta este, iata spiritul iudaic, conserva de evreitate pura, specificul identitar - malefic ori benefic - dat in vileag! De unde si concluzia tuturor acestora, azi pronuntata mai curand in soapta, ori cumva politically correct: renovatia gandirii, a stiintei, a politicii, a artei si literaturii este intr-o mare masura (in prea mare masura, ofteaza unii, ori exulta altii) o afacere evreiasca interna.

Au "inventat", asadar, evreii nu numai comunismul - cum li se atribuie de catre antisemiti -, ci si avangarda, arhitectura moderna, fizica relativista, psihanaliza, cateva dintre noile teorii ale limbajului etc., si asta in acelasi sens, in care, in secolul I, tot ei au inventat crestinismul?

"Invinsa Iudee a dat legile sale invingatorului"

Crestinismul, intr-adevar, a fost "o afacere interna evreiasca", cel putin la inceputurile sale, iar aceasta in nu mai putin de doua sensuri: mai intai, prin aportul uman determinant si masiv al evreilor ca intemeietori si organizatori ai sectei - Iisus, Petru, Pavel, Iacob si restul apostolilor, Maria, evanghelistii, imensa majoritate a membrilor bisericii primitive. Un fel de secte iudaice eretice, bisericile pana in secolul II s-au dezvoltat in majoritate pe seama convertirii unor evrei sau a unor prozeliti din diaspora, iar reteaua densa de comunitati evreiesti din Imperiul Roman a constituit substratul pe care s-au implantat primele comunitati crestine. Dar aportul iudaic la crestinism a mers mult dincolo de acest prim contingent uman - e adevarat, esential. Fiindca, pe de alta parte, ca sa spunem asa, nu numai Iisus a fost evreu, ci si Dumnezeu!

Vreau sa spun cu aceasta ca iudaismul si Vechiul Testament au constituit fundamentul de neinlaturat si indelebil al crestinismului si al Noului Testament.

Conceptia despre divinitate, despre mantuire si Mesia, despre facerea lumii si sfarsitul ei, despre timp, despre raportul trup-suflet-spirit a ramas, in crestinism, intemeiata pe iudaism, chiar daca diferite elemente pagane sau tinand de metafizica platoniciana au fost altoite pe trunchiul originar. Conceptia sumbra a lui Nietzsche despre infestarea Europei cu "morbul" iudaismului sub camuflaj crestin, oricat de reprobabila ar fi prin negativismul si antisemitismul ei metafizic, exprima indiscutabil o realitate obiectiva, pe care deja unii scriitori romani, precum Tacit ori Seneca, o formulasera: invinsa Iudee a dat legile ei invingatorului!

Putem atunci observa ceva asemanator in secolele XIX si XX, in momentul cand aportul uman al evreilor la reformularea culturii europene redevine, pentru prima data dupa 1800 de ani, din nou masiv?

Iata intrebarea care ne preocupa si vom incerca sa sugeram un raspuns la ea, distingand, la fel ca si in cazul crestin, intre prezenta umana a evreilor si prezenta spirituala a iudaismului.

Absenta iudaismului

Prezenta umana a evreilor sau a celor proveniti din familii evreiesti in toate miscarile de renovare intelectuala, sociala, economica si politica europeana din secolul XIX si mai ales XX, cum aminteam, a fost masiva si evidenta si, intr-adevar, pentru a gasi ceva asemanator, trebuie sa coboram in istorie tocmai in secolul I.

Daca insa vrem sa vorbim despre o prezenta spirituala a iudaismului ca atare, lucrurile stau diferit: asa cum spuneam, in secolul I, iudaismul, fie si reformulat, aseaza bazele crestinismului care cucereste lumea antica. In vremea noastra, dimpotriva: nu iudaismul s-a implicat in avangarde, ci mai curand absenta lui, abandonarea lui. Iisus nu se adresa decat "oilor pierdute din casa lui Israel", iar Paul se mandrea ca este iudeu din neam de fariseu. El vedea noua comunitate crestina ca pe un "nou Israel", legat de Dumnezeu printr-o "noua Alianta", care nu o substituia, ci o completa pe cea veche. Nimic asemanator, sa zicem, la Marx sau Freud. Primul este de-a dreptul antisemit si se inspira din Hegel si scientismul contemporan; al doilea considera religia si mai ales religia mozaica drept o nevroza, iar despre Moise crede ca e egiptean. Ce este iudaic in teoria relativitatii a lui Einstein? Sau in dadaismul lui Tzara? Sau in comunismul lui Trotki? Sau in suprarealismul lui Victor Brauner? Evident, absolut nimic, cu exceptia originii umane a autorilor.

Iudaismul e in farame, de asemenea, in opera lui Kafka, Husserl sau Bergson, este redus la imponderabile la Modigliani sau Gropius. Dar, se va spune, e prezent la Chagall sau la Buber.

Desigur, dar, intr-un caz, ca nostalgie profunda a originilor mai curand pierdute, iar in celalalt este vorba despre o reformulare atat de personala si de influentata de existentialism (dar si de crestinism) incat ar fi greu de construit o regula pe acest caz. Situatia unui Herzl si a sionistilor este iarasi semnificativa: acestia inventeaza un nationalism evreu, mai mult, inventeaza o natiune noua pe principii care nu au nici o legatura cu Legea scrisa sau cea "orala" si, in general, cu religia. Ei depind ideologic sub toate aspectele de ideologia nationala a secolului XIX si XX care, in fondul ei, este nu numai profund non-iudaica, dar si non-crestina, cand nu anti-crestina. Pe drept, Allan Janik si Stephen Toulmin il caracterizeaza pe Herzl astfel: "Sionismul sau a fost, de fapt, rezultatul propriului antisemitism initial si al esecului sau de a scapa, cum a dorit-o grozav, de constiinta iudaica" (Viena lui Wittgenstein, Bucuresti, 1998, p. 55). Cat despre socialistii si comunistii de origine evreiasca, evident ca nimic din iudaism nu e preluat de ei, ci, dimpotriva, ceea ce ii motiveaza de obicei este vointa de a scapa de ceea ce considerau a fi stigmatul iudaismului.

Iisus, crucificat de romani, tradat de Sanhedrin si adorat de poporul din Ierusalim, a murit ca "rege al iudeilor", conditie pe care cumva si-a asumat-o recitand cu ultima suflare din psalmii lui David; pana azi, orice crucifix poarta literele fatidice INRI, marturisind prezenta continua in crestinism a unui complex mesianic-politic specific iudaismului secolului I. Paul a fost luat in deradere de filosofii atenieni in momentul cand le-a vestit doctrina traditional iudeo-fariseica a invierii mortilor cu trupul. Ceva mai tarziu insa, aceasta doctrina evreiasca a ajuns parte din dogma oficiala a Bisericii universale, articol din Crezul recitat de orice crestin in fiecare zi, iar a o contrazice a devenit o erezie.

Dar ce avem similar in secolul XX, ce doctrina caracteristica iudaismului patrunde in psihanaliza, de pilda? Faptul ca Freud a declarat odata ca iudaismul l-a eliberat de prejudecati nu poate fi luat in serios din acest punct de vedere.

Creatorul psihanalizei, sau acela al fizicii moderne, al romanului absurd, sau acela al Armatei Rosii nu era deloc obligatoriu sa fi fost evreu, dar creatorul crestinismului nu putea fi decat un evreu.

Sau ce este iudaic sau evreiesc in muzica cu care Gustav Mahler sau Arnold Schönberg au cucerit Viena? Nelinistea - vor spune unii. Nelinistea de a fi evreu, sau aceea de a nu mai fi, sau de a nu mai putea in nici un fel fi? (In fapt, Mahler s-a convertit la catolicism, iar Schönberg la protestantism.) Ce ramane, deci, evreiesc la un evreu secular, ateu, sau crestinat, care, in plus, nu e nici sionist, nici nu vorbeste nici idis, nici ebraica si care creeaza in arta, stiinta sau e un reformator social sau un radical politic? Ceva infinitezimal - sustin unii - ori, poate, mai curand memoria abandonurilor existentiale succesive parcurse de el si ai sai. Nu stiu in ce fel ramai evreu si atunci cand nu mai vrei sa fii, nu mai poti sa fii sau ai uitat sa fii. Un lucru e sigur: daca a avut ghinionul sa traiasca intr-o anumita epoca si sub regimurile fasciste, naziste, legionare, antonesciene etc., evreul respectiv a fost discriminat de legile rasiale si chiar, poate, a sfarsit in camerele de gazare nu numai pentru evreitatea pe care o avea inca, ci si pentru aceea pe care o pierduse, o abandonase sau o uitase.

O dubla criza identitara

S-a descris adesea criza identitara prin care trec evreii in secolele XIX si XX, stransi intre asimilare si antisemitism, intre nostalgia originii si tentatia noului, intre integrarea in societatea burgheza si subminarea revolutionara a acesteia. Or, dupa parerea mea, exista o fatala suprapunere intre aceasta criza - interioara evreitatii europene si mai ales central-europene - si criza de ansamblu a modernitatii. Evreii supusi asimilarii au problema lor - cine sunt, care le sunt valorile, ce vor sa devina; mai ales, ei sunt pusi in fata unor solutii partiale, precare si care, foarte adesea, sunt in fond esecuri ori deschid alte crize: asimilarea, emigrarea, sionismul, comunismul. Modernitatea in ansamblu, de la sfarsitul secolului XIX, traieste insa o criza asemanatoare: cine si ce mai este omul, ce mai sunt traditia, valorile, arta, limbajul, cum si pe ce noi temeiuri se pot acestea reconstrui - se intreaba ea neincetat si cu infrigurare -, iar solutiile oferite par, de asemenea, precare, provizorii si ele deschid mereu noi si grave crize. Or, este o ipoteza plauzibila ca in viata unui om cu resurse intelectuale peste medie suprapunerea dintre o problema existentiala personala si una mai generala, a societatii sale si a timpului sau, poate conduce nu numai la un spor de creativitate, dar si la transformarea creatorului respectiv in "personalitate reprezentativa" pentru societatea si epoca sa.

Or, tocmai aceasta suprapunere dintre drama personala si colectiva a asimilarii, proprie evreului care isi abandoneaza voluntar radacinile, si drama culturala a modernitatii care isi abandoneaza si ea temeiurile si isi deconstruieste fundatia - este ceea ce cred ca explica participarea masiva si atat de plina de succes a evreilor in revolutiile spirituale si politice ale secolului trecut si mai ales explica cumva "reprezentativitatea" acestei participari. Dar tocmai de aceea sustin si ca nu mai exista o forma mentis iudaica, o "esenta pozitiva" evreiasca in toate aceste evenimente revolutionare: spre deosebire de secolul I, cand o religie abrahamica cucereste Imperiul Roman, acum nu o "filosofie" (ideologie etc.) iudaica (fie si sub o forma eretica) invadeaza Europa; ca sa spunem asa, evreitatea tinde sa devina nu "un plin", ci "un gol", nu o doctrina, ci uitarea uneia. Sau este vorba despre un destin comun si dramatic si, astfel, nu iudaismul sau un fragment important al sau, ci obsesia de a abandona, de a uita sau chiar de a "deconstrui" iudaismul se reuneste, in chip neasteptat, cu obsesia Europei culturale, politice si intelectuale de a se parasi, de a se uita, de a "se anula" pe sine.

Probabil ca, statistic vorbind, era relativ probabil ca un "rasturnator de valori" sa provina dintr-o familie evreiasca asimilata, sau botezata, care traise nemijlocit experienta dilemelor existentiale si identitare. Geniul personal nu ajunge intotdeauna pentru a infrange rezistentele intelectuale, sociale, culturale ale unei societati, devenite instanta de cenzura interioara. Dar, daca insul respectiv este conditionat, ca sa spunem asa, la rebeliune intelectuala datorita unei dramatice si deloc noi incertitudini existentiale personale, familiale si de grup, care reduce cenzurile interioare si relativizeaza neclintirea si certitudinea traditiei, rebeliunea sa va avea sanse bune sa fie mai vehementa si, mai ales, "mai reprezentativa" pentru intreaga sa epoca, si nu doar pentru tribul sau, ci pentru toate triburile lumii. Caci, daca intr-o lume veche, stabila si stationara, "nelinistea evreiasca" putea ramane relativ izolata, exotica, intr-o lume noua, avantata ea insasi intr-o dinamica ametitoare, ea a putut deveni model.

Criza identitara prin care trec, deopotriva, evreii confruntati cu asimilarea si cu antisemitismul, dar si modernitatea in ansamblu poate fi exprimata atunci, sumar, in felul urmator:
- o criza de definitie: cine sunt, ce sunt, care este locul meu - al poporului meu, al disciplinei mele, al artei, al muzicii, al limbajului, al filosofiei, al omului in univers. Evreul care se intreaba asupra legitimitatii statutului sau se intalneste, in chip fericit pentru creativitatea spirituala, cu artistul, revolutionarul sau savantul, care se intreaba asupra legitimitatii statutului, disciplinelor respective si al fundamentelor acestor discipline sau ale societatii;
- o rasturnare a valorilor traditionale - religioase, sociale, morale, estetice, stiintifice, politice. Aceasta rasturnare este adesea resimtita, deopotriva, de evrei, dar si de omul modern si postmodern ca o "dezradacinare", o pierdere a securitatii si a confortului spiritual si afectiv. Intoarcerea pe dos a lumii si a sensurilor sale parcurge campul tuturor revolutiilor stiintifice, artistice, culturale si politice, dar ea este traita in chip direct, existential, si de nenumarate familii evreiesti, obligate sau doritoare sa renunte la traditie si sa se faca acceptate intr-o societate burgheza "normala", care le privea, deopotriva, cu suspiciune, admiratie si invidie;
- lipsa unei solutii clare si sigure pentru criza sau "rezolvarea" crizei printr-o alta criza. Asimilarea nu impiedica Auschwitz-ul, comunismul nu salveaza de antisemitism, iar sionismul si statul Israel nu-i fac pe evrei sa-si afle tihna pana astazi. La fel, de partea cealalta, modernitatea nu-si solutioneaza pentru un rastimp mai indelungat crizele, asa cum reusisera sa faca epocile anterioare; ea nu mai reajunge la echilibru si nu mai redescopera un nou clasicism, ci largeste si amplifica neincetat crizele, dilemele, incertitudinile; putem spune chiar ca le paraziteaza, traind si prosperand pe seama lor.

Un "nou Israel" sau un non-Israel?

Sustinem asadar ca, daca asimilam modernitatea cu ruptura radicala de traditie, la sfarsitul secolului XIX si in prima parte a secolului XX, evreii sunt de doua ori moderni: o data, la modul general, ca oameni ai epocii lor care vor sa scape de principiile ei ancestrale iudeo-crestine si greco-romane, si a doua oara, propriu-zis ca evrei care vor sa-si submineze evreitatea lor sau, in cel mai bun caz, sa o dilueze la maximum sau sa o adapteze epocii. Sau, formulat altfel, modernitatea radicala este de doua ori antiiudaica: intai fiindca, la modul general, isi reneaga zgomotos radacinile iudeo-crestine si, in al doilea rand, fiindca se lasa cucerita cultural sau politic de multi evrei care, la randul lor, au abandonat sau au uitat intr-o masura mai mare sau mai mica iudaismul.

Gustav Mahler se lamenta: "Sunt de trei ori lipsit de patrie. Ca boemian in Austria, ca austriac printre nemti si ca evreu in lumea intreaga". Formula ar putea desemna motto-ul nu numai al evreitatii asimilate si secularizate, dar si, schimband ceea ce e de schimbat, al conditiei spirituale "dezradacinate", cosmopolite, voluntar rupte de traditiile nationale, religioase, culturale, politice sau stiintifice, conditie tragica uneori, ironica alteori, proprie creatorului modern in genere.

Crestinismul a inceput prin a fi o erezie iudaica, un "nou Israel", marturisindu-l neincetat pe cel vechi prin insasi ambitia de a polemiza cu el. El a ramas asa de-a lungul veacurilor, in pofida ostilitatii bine cunoscute a Bisericii. Aproape doua mii de ani mai tarziu, contributia spirituala a evreilor la cultura europeana redevine iarasi masiva, reprezentativa si decisiva. Dar, de data aceasta, paradoxal, ea este opera unor evrei care au lasat in urma iudaismul sau care se sileau sa-l lase in urma. A apartinut, asadar, nu unor evrei pur si simplu, nici macar unor evrei eretici, ci unor "fosti" evrei.

Rezultatul a fost ca aportul evreiesc in revolutiile intelectuale, artistice si politice din ultima suta si ceva de ani s-a manifestat mai curand in rasparul decat in continuitatea religiei si traditiei Vechiului Testament sau Talmudului.

Printre marii creatori ai epocii, au fost multi evrei - straluciti, celebri, profund reprezentativi; dar, intr-un fel, vocatia majoritatii lor nu a mai fost aceea de a-l exprima cu adevarat pe Israel, nici macar de a reprezenta, ca odinioara, un "nou Israel", ci - parca mai curand - un "non-Israel"...

(Comunicare prezentata la simpozionul international Identitatea evreiasca si antisemitismul in Europa Centrala si de Sud-Est, care a avut loc la Institutul Goethe din Bucuresti intre 9-11 decembrie 2002)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22