De același autor
Moderaţia autentică nu e o virtute defensivă, ci una esenţialmente combativă, care se uită înainte la provocările viitorului mai degrabă decât înapoi, fără a neglija însă lecţiile şi avertismentele trecutului.
În urmă cu 6 ani, am publicat la Editura Polirom Elogiul moderaţiei, o carte în care am făcut o pledoarie în favoarea unei virtuţi politice discrete, dar nu mai puţin fundamentale, adesea insuficient apreciate. Am revenit de curând asupra acestei teme într-o carte care a apărut zilele acestea în limba engleză la editura Universităţii Princeton şi intitulată provocator A Virtue for Courageous Minds. Explorând diferitele faţete ale moderaţiei în perioada Revoluţiei franceze, am urmărit să demonstrez că moderaţia nu e nici pe departe un sinonim al mediocrităţii şi complezenţei etice, aşa cum se crede adesea, ci o virtute greu de practicat, care presupune o bună doză de curaj şi autocontrol, alături de viziune, un acut simţ al proporţiilor şi responsabilitate politică.
Ce s-a întâmplat în ultimii ani atât în arena politică românească, cât şi în cea americană nu a făcut decât să demonstreze o data în plus cât de necesară şi, în acelaşi timp, rară este această virtute fără de care funcţionarea eficientă a instituţiilor democratice ar fi, până la urmă, de neconceput. Îmi propun să revin asupra scenei americane cu o altă ocazie (am avut prilejul să comentez pe marginea radicalizării Partidului Republican într-un articol publicat în aceste pagini cu două luni în urmă). Acum doresc să mă opresc pe scurt asupra scenei româneşti aşa cum se vede ea de la distanţă. Exemplele de imoderaţie pe care le putem invoca aici sunt bine cunoscute şi ele au fost pe larg dezbătute în presă. Să ne amintim de circul care a însoţit condamnarea oficială a comunismului în parlament, o iniţiativă onorabilă, dar care a dat, totuşi, prea puţine roade concrete în plan instituţional şi care a contribuit, paradoxal, la radicalizarea vieţii politice, culminând cu încercarea ulterioară de suspendare a preşedintelui Băsescu. Un alt exemplu îl putem găsi în incoerentele încercări de revizuire a Constituţiei, un proces important lansat de preşedintele Băsescu, care a urmat o traiectorie surprinzătoare, condamnată de adversarii săi drept un atac voalat la adresa puterii legislative. Mai putem adăuga prestaţia penibilă a opoziţiei actuale (încremenită în obsesia anti-Băsescu şi incapabilă să formuleze o agendă pozitivă paralelă), atacurile neexplicabile ale preşedintelui la adresa regelui şi neîntreruptele controverse iscate de Legea lustraţiei şi deschiderea arhivelor serviciilor secrete la mai bine de 22 ani de la căderea regimului comunist.
Actualitatea moderaţiei e justificată de nevoia urgentă a unui alt mod de a concepe politica şi actul guvernării. Prima nu se reduce la înfiinţarea de noi partide sau grupări care nu reflectă prea adesea decât ambiţii politice imoderate sau frustrări personale de scurtă respiraţie. Dorinţa de a şterge cu buretele ce s-a făcut în trecutul imediat, iluzia că se poate reîncepe totul de la zero şi credinţa că lumea se împarte în cei „buni“ şi cei „răi“ fac parte şi ele din registrul iluziilor imoderate despre natura şi scopul politicii. De aceea, când afirm că moderaţia trebuie să fie virtutea supremă a leguitorilor, am în vedere faptul că politica nu trebuie niciodată concepută după logica lui „sau-sau“, ci după cea, mult mai modestă, a lui „mai mult sau mai puţin“. La rândul său, actul guvernării nu trebuie redus la (sau echivalat cu) remanierea periodică a miniştrilor (cum e, din păcate, regula în România) sau la aplicarea ordonanţelor de urgenţă. El presupune, între altele: (1) o altă viziune a mijloacelor de guvernare a societăţii, care trebuie căutate, recuperate şi utilizate „la firul ierbii“, acolo unde ele (încă mai) există; (2) o reconsiderare a „compromisului“ politic, ce trebuie disociat de oportunism şi promiscuitate; (3) renunţarea la un stil politic maniheist, bazat pe hiperbole şi invective, care fac orice compromis imposibil şi reprezintă un afront adus în primul rând alegătorilor; (4) nu în ultimul rând, convingerea că în politică nu avem de ales între bine şi rău, ci intre ceea ce e preferabil şi ceea ce e detestabil. Într-un plan mai larg însă, doresc să insist asupra laturilor instituţionale ale moderaţiei, inseparabile de principiile constituţionalismului şi ale guvernării limitate.
Există o afinitate fundamentală între moderaţie politică şi complexitate instituţională (guvenare moderată, balanţa şi separaţia puterilor, suveranitate complexă, putere neutră, centru politic), fapt care explică, de exemplu, de ce argumentele pentru adoptarea unei singure camere a parlamentului sunt, la urma urmei, expresia unui elan imoderat.
Astfel concepută, moderaţia autentică nu e o virtute defensivă, ci una esenţialmente combativă, care se uită înainte la provocările viitorului mai degrabă decât înapoi, fără a neglija însă lecţiile şi avertismentele trecutului. Departe de a fi lipsit de viziune, centrul pe care ea îl simbolizează propune o ambiţioasă agendă instituţională care reflectă solidaritate faţă de binele comun şi respect faţă de opiniile celorlalţi, evitând a împărţi lumea în agenţii întunericului şi cei ai luminii. Moderaţia genuină nu are nimic de-a face cu paseismul celor care sunt nostalgici faţă de gradualismul şi jumătăţile de măsură care au amânat la nesfârşit (sau au compromis prin măsuri neinspirate) reformele politice de care ţara avea mare nevoie. În acelaşi timp, ea are prea puţin în comun cu cei care mai cred încă în eficacitatea cruciadelor purificatoare şi moralizatoare la mai bine de două decenii de la prăbuşirea comunismului. Adevărata moderaţie îşi cunoaşte bine propriile limite şi e de acord că nicio virtute nu trebuie absolutizată sau idolatrizată. Moderaţia pe care o elogiez aici nu e în niciun fel o garanţie a succesului politic (dimpotrivă!). Mai mult chiar, există momente istorice când nu se cade să fii moderat. De aceea, moderaţia este şi rămâne o virtute paradoxală.„Extremismul în apărarea libertăţii nu e un viciu, iar moderaţia în promovarea dreptăţii nu e nici ea o virtute“, afirmase odată Barry Goldwater.
Nu în ultimul rând, moderaţia, care e o virtute esenţialmente eclectică cu mai multe faţete, se referă şi la felul în care aplicăm în practică valorile şi principiile în care credem. Ea presupune un stil aparte şi o anumită formă de scepticism şi civilitate, care nu se coboară sub un anumit nivel, indiferent de intensitatea conflictului politic. Ca atare, moderaţii formează, ca să mă exprim astfel, un partid fără stindarde; ei pot fi întâlniţi în principiu atât la dreapta, cât şi la stânga, iar moderaţia nu e apanajul niciunui partid politic. Mă grăbesc să adaug însă că o cetate în care ar exista doar moderaţi n-ar fi până la urmă nimic altceva decât o contradicţie în termeni, pentru că moderaţia presupune mereu existenţa extremelor pe care încearcă să le corecteze. Ea se poate manifesta doar pe fondul competiţiei politice în sânul unei societăţi deschise şi, de aceea, ca simpatizant al „partidului moderaţilor“, salut ca un semn promiţător apariţia în România a unor voci inteligente la stânga, care au început să articuleze o agendă socială, economică şi politică pe care cei aflaţi la dreapta eşicherului politic sunt chemaţi s-o respecte şi s-o ia în serios. //
