Banii noştri şi statul lor

România este o ţară săracă. A doua cea mai săracă din Uniunea Europeană. Salariile demnitarilor trebuie să fie pe măsura acestei sărăcii. Decizia de a tripla veniturile legale principale ale clasei politice autohtone e inacceptabilă.

O ştire umple paginile ziarelor tot mai pu­ţin interesante din România: guvernul con­dus, în absenţa lui Victor Ponta, de vi­ce­premierul Gabriel Oprea (general fără is­prăvi de arme, combinagiu politic bun la toate şi om de sistem cu identităţi incerte) a anunţat – prin ordonanţă de urgenţă, cum altfel? – că triplează salariile dem­ni­tarilor! Aşa, zis şi făcut! Gata cu mult hu­lita austeritate sau măcar cu moderaţia în ceea ce priveşte cheltuielile publice, bi­ne­înţeles, axate prioritar pe investiţii, nu-i aşa? – economia „duduie“ din nou! (după cum s-a exprimat plastic, pe riscul tu­tu­ror, un alt înalt demnitar de tristă amin­tire nu demult), deşi rata şomajului a cres­cut cu 10% în prima jumătate a acestui an, chiar şi INS a revizuit în jos prognoza de creşterea economică oricum şubredă pe anul în curs, iar economia vecină a Zo­nei Euro este pe buza unor turbulenţe de proporţii care nu ne pot ocoli. Quid agis?

Această decizie de a tripla in­dem­nizaţiile pentru 48 de categorii de demnitari de rang înalt, în frunte cu preşedintele statului, primul ministru, preşedinţii ce­lor două Camere ale parlamentului şi de necoliţii „şefi de servicii“, pe scurt, de a tripla veniturile legale principale ale clasei politice autohtone reprezintă – în con­di­ţiile macroeconomice schiţate lapidar – o măsură populistă inacceptabilă, ba chiar, aşa cum vom explica imediat, o măsură po­pulistă de o neruşinare strigătoare la cer, dacă ea nu ar fi tipică pentru com­portamentul predominant al celor câteva mii de oameni, nu de puţine ori dubioşi şi penibili, care au capturat şi căpuşat în mod demagogic statul românilor de-a lun­gul ultimele două decenii şi jumătate.

Câteva statistici comparative sunt ne­ce­sa­re pentru a înţelege tupeul care se as­cun­de în spatele acestei măsuri oficiale cu pretenţii de respectabilitate şi chiar de ra­ţio­nalitate tehnică. După triplarea sa­la­ri­i­lor demnitarilor – adică al politicienilor au­­­tohtoni, adesea mult sub nivelul ac­cep­ta­bi­lităţii, ca să nu vorbim de performanţă –, România va deveni ţara în care raportul din­­tre salariul lunar al celui mai im­por­tant demnitar, în speţă preşedintele, şi sa­lariul minim pe economie al celui mai mă­runt cetăţean va fi cel mai ridicat, cu alte cu­vinte, cel mai inegal din Europa: 20,43 la 1 versus 14,54 la 1 în Franţa (fără a pune la so­coteală că, din 2012, preşedintele fran­cez şi-a redus cu 30% salariul!), 11,55 la 1 în Germania (deşi Angela Merkel poate şi-ar permite o creştere salarială) sau 11,05 la 1 în Marea Britanie (unde premierul David Ca­meron a avut, de asemenea, salariul re­dus în 2010). Cu alte cuvinte, într-o ţa­ră în ca­re un procent foarte ridicat din forţa de mun­că câştigă salariul minim pe eco­no­mie (o treime) şi un procent similar câş­ti­gă doar puţin peste salariul minim pe eco­nomie, politicienii români şi-au adop­tat un sa­la­riu de aproape 21 de ori mai ma­re de­cât câş­tigul celui mai umil plătitor de im­po­zi­te, un caz fără corespondent prin­tre ma­rile economii din Europa, unde ori­cum nu­mărul de persoane care câştigă sa­lariul mi­nim sau doar puţin peste sa­la­riul minim este mult mai mic! Numai în Sta­tele Unite ale Americii, o ţară în care exis­tă o to­le­ran­ţă mai mare pentru ine­ga­li­ta­tea sala­ria­lă şi în care procentul de po­pu­la­ţie care câş­tigă salariul minim federal este încă mai mic, raportul dintre salariul lu­nar al persoanei numărul unu în stat şi venitul celui mai să­rac contribuabil de­pă­şeşte cifra de 20. Es­te oare România Sta­tele Unite ale Americii?!

Cum se poate atunci explica aceas­tă extrem de inegalitară triplare – nu dublare, nu o creştere cu încă jumătate, ci o aproape tri­plare! – a salariului clasei noas­tre politice, căci demnitarii reprezintă o categorie de politicieni indemnizaţi sau sti­pendiaţi, dis­tinctă de funcţionarii publici, care alcă­tu­iesc angajaţii oficiali şi deplini ai statului? Argumentul oferit de vice­pre­mierul Oprea, în buna tradiţie a euro­pe­nis­mului de pa­ra­dă, fără fond, demagogic şi an­ti­ce­rebral ca­re a devenit o modă în Ro­mânia, cum că măsura reprezintă o ali­ni­e­re la „stan­dar­dele europene“ de salarizare a poli­ti­cie­nilor, nu stă în picioare, după cum am de­monstrat mai înainte – ea este de fapt exact contrariul, o excepţie de la stan­dar­de­le europene! Desigur, când dom­nul Oprea îşi compară venitul la rate de schimb cu­rente şi preţuri asemenea cu omologul său din Marea Britanie, Franţa sau Germania, el câştigă indubitabil sub „standardele eu­ropene“, dar ăsta nu este un argument pentru ca dumnealui să ob­ţină o triplare a salariului, ci se datorează faptului că ges­tionează o ţară care este sub standarde eu­ropene, în bună măsură şi din cauza clasei politice din care dânsul fa­ce parte.

Apărarea pe care o face, de bu­năvoie, preşedintele Klaus Io­hannis măsurii în cauză este într-un fel şi mai jignitoare pen­tru cetăţeanul onest şi in­teligent din această ţară. În opinia dis­tin­sului preşedinte, triplarea salariilor clasei demnitarilor politici – oameni care au, de regulă, beneficii mai serioase decât un au­tomat de cafea la birou şi apă minerală obligatorie pe timp de caniculă în şantier (diurne, maşină şi/sau şofer de serviciu, chirii de protocol, dineuri de gală, cantine cu preţuri care i-ar face pe toţi studenţii in­vidioşi etc.) – reprezintă nici mai mult şi nici mai puţin decât o măsură de pre­ve­nire a corupţiei! Curat idealism în ser­vi­ciul public, n-am ce zice! Să nu înţelegeţi greşit lucrurile: autorul rândurilor de faţă nu este atât de naiv încât să nu înţeleagă că aspectele economice joacă un rol im­por­tant de încurajare sau de descurajare în ce priveşte corupţia, dar, în condiţiile în care mare parte din clasa politica actuală – cu casele, maşinile, firmele, terenurile, doc­to­ratele, proprietăţile mătuşelor, fiilor şi ficele ş.a.m.d., averi făcute din tribuna parlamentului şi a televiziunii de ştiri, din biroul de stat sau cel de partid – are deja nişte probleme sau suspiciuni penale care depăşesc cu mult „mărunţişul“ de circa 2.000 de euro pe care această majorare îl presupune, afirmaţia preşedintelui este de-a dreptul o insultă la adresa in­te­li­genţei acestui popor, oricât de prudenţi am fi când facem o apreciere a IQ-ului naţional colectiv. Marea corupţie politică, să o spunem pe şleau, ţine de traficul de influenţă, interesul de grup care sub­mi­nează doza necesară de interes public şi abu­zul de putere în decizii cu efecte so­cio-economice complexe şi în dosare de achiziţii şi de investiţii pentru care 2.000 de euro la salariul ministrului nu în­seam­nă decât costul cadoului primit pentru o discuţie discretă în toaleta ministerului! Să mai afirmi, totodată, în sprijin pentru argumentul „salariile triplate la demnitari egal, de fapt, o necesară mită oficială“, că punerea sub acuzare sau condamnarea mai multor politicieni în ultima vreme de către sistemul de justiţie autohton ţine doar de salarizarea mulţumitoare a ma­gis­traţilor (care, între paranteze fie spus, chiar au uneori nişte salarii şi pensii puţin obscene pentru omul obişnuit şi, în plus – aşa cum a fost cazul în trecut –, o cerbicie greu de întâlnit aiurea în a judeca şi in­terpreta pro domo legea şi Constituţia în propriile diferenduri salariale), deci să afirmi că asanarea sistemului de justiţie se datorează doar salariilor mai mari ale magistraţilor ţine iarăşi de o logică de gândire şi de argumentare întortocheată şi autosubminantă, ba chiar uşor des­ca­lificantă pentru un şef de stat şi vexantă la adresa multor oameni care l-au votat.

România este o ţară săracă. A do­ua cea mai săracă din Uniunea Europeană. Salariile demn­i­ta­rilor trebuie să fie pe măsura acestei sărăcii. În condiţiile în care marea majoritate a învăţătorilor, pro­fesorilor, asistenţilor medicali şi medicilor din ţara asta au salarii de 300-500 de eu­ro, parlamentarii, miniştrii şi preşedinţii de stat sau de Camere ale parlamentului nu pot pur şi simplu câştiga – din punct de vedere moral, politic şi economic – 3.000-5.000 de euro! Se spune că ar exis­ta nişte înalţi funcţionari publici sub­or­do­naţi miniştrilor, probabil pe la nişte agen­ţii guvernamentale independente mai teh­nice sau regii autonome, care câştigă mai mult decât ministrul – ei, asta este o cu totul altă chestiune, care se întâmplă şi în alte ţări şi care ar trebui analizată de la caz la caz şi ţinută sub control. Ea nu este însă un argument în favoarea unei creşteri atât de mari a salariilor clasei politice. La urma urmei, dragi demnitari şi politicieni, dacă nu vă convin salariile astea mici, cu toate beneficiile suplimentare şi puterea care vin cu ele, nimeni nu vă forţează să prestaţi atâta muncă la statul acesta sărac, dacă doriţi şi puteţi câştiga în altă parte mai bine. Oricum, „productivitatea“ şi „va­loare adăugată“ care să justifice o tri­plare a stipendiilor actualei clase po­litice nu se vede prea bine în PIB.