Un program politic liberal pentru România

Chiar dacă în majoritatea ţărilor occidentale liberalismul pare astăzi depăşit prin însuşi succesul său, el rămâne gândirea politică care a stat la baza ascensiunii economice, sociale şi culturale a Occidentului şi care, prin declinările sale mai mult sau mai puţin parţiale, are o contribuţie fundamentală la ascensiunea înregistrată în ultimele decenii de naţiunile emergente din Asia.


Deşi în România de astăzi există două partide politice care se revendică de la filosofia politică liberală, acest venerabil curent politic este practic absent în viaţa publică şi politică autohtonă. Acest fapt nu se datorează însă doar reperelor istorice trunchiate ale liberalismului din această regiune a Europei sau asimilării fără spirit critic, după căderea comunismului, a unor idei politice care circulă în prezent sub eticheta liberală în unele ţări vest-europene şi în America de Nord. El este consecinţa unei caracteristici mult mai profunde a mediului românesc, surprinse în marginea sentinţei literare de carieră a lui Titu Maiorescu: inapetenţa, ba chiar refractaritatea pentru gândirea politică. În această ţară, politicul a rămas – în ciuda istoriei moderne şi contemporane tumultuoase – mai degrabă la stadiul sentimentului politic, a cărui cea mai înaltă treaptă este o idee împietrită de naţiune etnică, iar cea mai de jos, relaţiile clientelare de grup şi de partid, care ilustrează perfect scena politică românească actuală.


În aceste condiţii, poate nu este totuşi inutil să schiţăm un program politic autentic liberal, adică un program politic care are în centrul său respectul pentru individ, pentru libertatea acestuia de a alege şi pentru domnia legii care i-o garantează, mai ales că ideile politice liberale sunt cele capabile să furnizeze soluţii eficace pentru multe dintre problemele şi provocările cu care se confruntă România de ieri şi de astăzi. Măsurile pe care le voi enumera în continuare nu alcătuiesc nicidecum o listă exhaustivă, iar, luate fiecare în parte, nu reprezintă întotdeauna idealul filosofiei politice liberale, dar, în ansamblu, ele constituie o agendă care abordează cele mai urgente şi mai importante chestiuni care privesc România de azi.


1. Trecerea de la o organizare administrativ-teritorială unitară a României la o organizare federală, alcătuită pe baza celor opt provincii istorice ale ţării (Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Dobrogea, Banat, Crişana şi Maramureş), plus Municipiul Bucureşti, ca unitate federală independentă egală în rang cu provinciile istorice. Federalizarea României înseamnă în practică o reformă profundă a administraţiei publice, în sensul creşterii atât a libertăţii de alegere în materie a individului, cât şi al influenţei vocii sale în treburile publice, prin înlocuirea monopolului producerii de bunuri publice deţinut în prezent de guvernul naţional cu o binevenită concurenţă între mai mulţi producători de bunuri publice mai apropiaţi de cetăţenii pe care îi deservesc. Schimbarea organizării administrativ-teritoriale a ţării înseamnă şi o modificare a regimului politic, în sensul diferenţierii nete a bazelor electorale şi a competenţelor celor două Camere ale Legislativului, dar şi o bună ocazie de a-i clarifica natura, fie parlamentară, fie prezidenţială, după insatisfacţia generată de natura sa hibridă, semiprezidenţială, mai ales în cursul ultimului deceniu, cât şi, eventual, o ocazie de a rediscuta forma de stat, republică sau monarhie constituţională.


2. Adoptarea unui sistem electoral majoritarist simplu („first-past-the post“) care să înlocuiască actualul sistem electoral de reprezentare proporţională în circumscripţii uninominale, impropriu „vândut“ publicului român, sub eticheta simplificatoare de uninominal, drept un sistem majoritarist. Două sunt argumentele principale în favoarea acestui tip de sistem electoral din punct de vedere liberal: pe de o parte, el creează o legătură directă între electori şi reprezentanţii aleşi, reducând – atât cât este posibil, în ceea ce priveşte sistemul electoral – autonomizarea sau „partidocratizarea“ formaţiunilor politice faţă de cetăţeni; pe de altă parte, el încurajează concurenţa electorală la centrul politic, eliminând – din nou, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte sistemul electoral – formaţiunile politice extremiste. În plus, Legea electorală trebuie să prevadă obligativitatea alegerilor primare în interiorul tuturor partidelor politice, pentru absolut toţi candidaţii la toate demnităţile politice, indiferent de nivel, cât şi instituirea unui ombudsman cu competenţe în apărarea drepturilor minorităţilor naţionale care să preia funcţia deţinută în prezent de parlamentarii ex-officio ai celor 19 organizaţii politice ale minorităţilor naţionale din prezent, care, cel mai adesea, reprezintă grupuri infime de cetăţeni.


3. Instituirea unei separaţii stricte între stat şi biserică, prin eliminarea sprijinului financiar, deloc neglijabil de altfel, oferit de guvern celor 18 culte religioase recunoscute oficial şi a oricăror altor beneficii, predarea confesională a religiei în sistemul de învăţământ urmând să rămână la discreţia autorităţilor de resort şi a şcolilor în cauză.


4. Consolidarea recunoaşterii şi garantării dreptului de proprietate, prin recunoaşterea dreptului la autoapărare şi de port-armă (în conformitate cu specificaţiile unei legi care limitează tipul şi puterea de foc a armelor de mână ce pot fi deţinute) şi prin decriminalizarea aşa-numitelor „infracţiuni fără victime“, în speţă a prostituţiei (fie după exemplul britanic, conform căruia intermedierea de servicii sexuale este interzisă, fie după exemplul olandez, conform căruia intermedierea de servicii sexuale este permisă) şi a consumului de substanţe stupefiante.


5. Eliminarea cvasimonopolului de stat din învăţământ prin instituirea unui sistem concurenţial de furnizori de educaţie la toate nivelurile de învăţământ obligatoriu, finanţat – conform propunerii lui Milton Friedman din 1962 – prin vouchere cu o valoare nominală standard care urmează elevul, indiferent de şcoala aleasă (publică sau privată), şi care acoperă costul de bază al serviciilor educative. Concurenţa educaţională creată de un astfel de sistem înseamnă inovaţie, calitate sporită, costuri mai reduse şi, înainte de toate, răsturnarea relaţiei tipice de subordonare dintre birocraţii educaţionali, pe de o parte, şi părinţi sau elevi, pe de altă parte.


6. Abandonarea sistemului public de sănătate şi trecerea la un sistem privat de servicii medicale, finanţat prin instituirea unor conturi individuale obligatorii de asigurări de sănătate administrate privat. Ca şi în cazul educaţiei, un sistem concurenţial în materie de servicii medicale pune în centru individul şi libertatea sa de alegere, încurajând în acelaşi timp inovaţia şi eficienţa furnizorilor. De asemenea, instituirea unor conturi individuale obligatorii de sănătate reprezintă pe zi ce trece singura soluţie viabilă de a reduce găurile nesustenabile din bugetul Casei Naţionale a Asigurărilor de Sănătate (finanţată în prezent cu o taxă de 10,7% din salariul brut, 5,5% reţineri la angajat şi restul reţineri la angajator), care vor fi exacerbate pe viitor ca urmare a inversării piramidei demografice.


7. Eliminarea sistemului public de pensii, prin finalizarea absorbirii acestuia în aşa-numitul Pilon II, sistemul de pensii obligatorii individuale administrate privat deja instituit, dar care nu beneficiază decât de o cotă infimă, de doar 2,5% încă, din contribuţiile la asigurările sociale (CAS) de nu mai puţin de 31,3% din salariul brut (reţineri angajat de 10,5%, plus reţineri angajator restul) şi asupra căruia a planat pentru scurtă vreme, la începutul crizei economice şi fiscale din prezent, ideea imprudentă a unei renaţionalizări, cu scopul de a face faţă cheltuielilor tot mai mari cu actualii pensionari, cauzate de aceleaşi evoluţii demografice negative de care am amintit mai sus, dar şi de pensionările oportuniste sau ilicite din prima decadă postcomunistă.


8. Reformarea sistemului fiscal, în sensul introducerii unei adevărate flat-tax pe venit la nivel naţional, prin eliminarea dublei taxări a veniturilor (cu alte cuvinte, prin eliminarea cotei pe câştiguri din dobânda obţinută la venituri economisite sau la capitalul investit) şi prin transformarea competenţei de a institui taxe suplimentare pe consum (de tipul TVA sau de alt tip) într-o competenţă a guvernelor locale. Această măsură are ca obiectiv creşterea transparenţei, a simplităţii şi a echităţii sistemului fiscal, având în acelaşi timp efectul de a încuraja formarea de capital, economisirea şi creşterea capacităţilor productive, deci, în ultimă instanţă, a întregii „plăcinte economice“.


9. Reducerea şi limitarea cheltuielilor guvernamentale. O economie încă în curs de dezvoltare ca în România nu poate decât să sufere rate de creştere mai scăzute cu cât sectorul public creşte mai mult, deci o întârziere în eliminarea decalajelor de dezvoltare vizavi de economiile dezvoltate vest-europene. În 2010, cheltuielile guvernamentale se ridicau la 39% din PIB, în creştere rapidă de la 32% din PIB în 2007, iar pentru anul 2011 ele sunt estimate la 37% de Ministerul Finanţelor Publice (în condiţiile în care, din 2009, conform Acordului cu FMI încheiat după fuga de capital din regiune care a avut loc în 2008, Executivul a fost forţat să îşi consolideze veniturile prin creşterea cu 6% a TVA). În consecinţă, încurajarea unei dezvoltări economice rapide ar presupune, pe lângă alte reforme structurale ale mediului economic, reducerea sub 20% din PIB a sectorului public. În condiţiile federalizării Româ­niei, guvernul naţional ar trebui să colecteze sub 10% din PIB, prin intermediul cotei unice (flat-tax) pe venit, iar restul să revină guvernelor provinciale prin alte leviere fiscale (taxe de consum, taxe municipale de proprietate imobiliară etc.).


10. În sfârşit, reinstituirea curţilor cu juri, un element prezent în sistemul de drept românesc înainte de anul 1938, o măsură al cărei obiectiv este aducerea justiţiei în sânul comunităţilor deservite de sistemul de justiţie, precum şi crearea unei măsuri de protecţie împotriva neglijenţei sau parţialităţii unui singur om, judecătorul, însărcinat cu a da atât verdictul, cât şi sentinţa în actualul sistem de drept. Curţile cu juri reprezintă, în plus, o formă de „democratizare“ şi de transparentizare a unui sistem de justiţie „tehnocrat“, dar perceput ca fiind corupt şi extrem de ineficient. Ele au potenţialul de a transforma în mod radical condiţia cetăţeanului, dintr-un observator pasiv şi alienat al sistemului de justiţie, într-un jucător activ şi implicat al acestuia.