De același autor
7. Dogville
În 1559, odată cu răspândirea tiparului, apărea sub Paul al IV-lea Index librorum prohibitorum – lista cărților interzise. Prin intermediul secțiilor Inchiziției librarii știau astfel ce trebuie scos din circulație. Cu trecerea timpului, lista s-a tot lungit, până la suspendarea ei sub Paul al VI-lea, după mai bine de patru veacuri, în 1966 – în trena reformistă a Conciliului Vatican II și în contextul unei lumi semnificativ secularizate. Ceva mai devreme, în 1948, Pius al XII-lea a instituit o comisie pontificală menită să confere (sau nu) un nihil obstat pentru filmele catolice – un nou instrument racolat pentru misiune –, care în 1964 își va lărgi aria de observație: în vizor vor intra de asemenea radioul, televiziunea, presa. În 2015, la inițiativa actualului papă, aceste preocupări sunt absorbite sub o umbrelă mai cuprinzătoare, astăzi numită „Dicasterul Comunicării” – cu alte cuvinte, un minister al adevărului (evanghelic) în pas cu epoca. O epocă în care „comunicarea” constă, în bună măsură, nu în adevărul vestit de pe acoperișuri (Lc. 12, 3), ci în mistificarea lui – în cel mai bun caz, prin coafarea realității; în cel mai rău, prin manipulări nerușinate. În locul cenzurii de altă dată (care, într-o lume dominată de catolicism, limita propagarea adevărurilor considerate dăunătoare mântuirii) am ajuns, după o rețetă deja globală, la un control al informației mai insidios, operat, printre altele, printr-o discreționară discreditare a surselor. Epocii Marelui Inchizitor – capabil de orice infamie pentru „protejarea” turmei credincioase – i-a urmat astfel cea a „Marii Confuzii”, forjate de duhul post-adevărului. Deja contează mai puțin faptele și mai mult emoțiile și convingerile subiective.
Între timp, odată cu pandemia a apărut și International Catholic Media Consortium on Covid-19 Vaccines, o asociere a mai multor instituții media catolice, condusă de Aleteia – „adevăr”, în greacă –, o rețea de informație catolică multilingvă, Verificat, o agenție de fact-cheking catalană (finanțată, printre altele, de Open Society Foundations, Google și Comisia Europeană) și i.media, o agenție de presă vaticană. La întâlnirea de la începutul acestui an cu reprezentanții săi, Papa Francisc nu-i putea uita pe cei săraci – în mijloace de informare credibile, în acest caz. În mod expres le-a cerut profesioniștilor comunicării să fie înțelegători cu cei „vulnerabili” (la diabolicele fake news), să nu dea dovadă de trufia care poate însoți cunoșterea adevărului. O atitudine proverbial iezuită, am putea spune. De altfel, dacă te ocupi mai mereu cu adevăruri „veșnice”, o inevitabilă deformare profesională te poate face să crezi că și efortul „misionar” în chestiuni mai mundane corespunde unei similare logici „apostolice”: adevăruri deja bine stabilite trebuie doar inoculate, prin procedee didactice adaptate, în mințile (deseori „crude”) ale oamenilor. Indiscutabil, „rugămintea” papală, dincolo de bunele sale intenții, e caracteristică pentru specificul hybris al credinciosului: dezbaterea argumentativă e mereu subordonată misticii revelației. Repetatele sale declarații de mai bine de un an, din postura unei remarcabile autorități religioase, au potențat atitudinea generală predominant fideistă cu privire la noile vaccinuri. Și cum ar putea veni un ditamai papă să spună acum: „am greșit”? – e ceva, pur și simplu, de neînchipuit, chiar dacă nu e vorba de o chestiune de doctrină; credibilitatea instituției ar fi în joc, astfel încât putem cel mult speră că, peste câteva veacuri, un succesor mai intrepid își va asuma un nou mea culpa în numele greșelilor trecute ale Bisericii.
Putem da, între timp, o raită prin paginile câtorva publicații catolice pentru a sesiza isprăvile unei „comunicări” aflate într-un raport aparte cu noțiuni precum adevărul ori libertatea. Avvenire, cotidianul episcopatului italian, a militat cu consecvență nu doar pentru culpabilizarea religioasă a nevaccinaților, ci și pentru ceea ce echivala, în fond, cu un TSO (tratament sanitar obligatoriu), folosit cu precădere pentru pacienți cu afecțiuni psihiatrice: vaccinarea e „etic inacceptabilă” (directorul Marco Tarquinio, 11 septembrie 2021); chiar când nu e ilegală, nevaccinarea „poate fi un păcat” (teologul moral Mauro Cozzoli, 29 octombrie); „O obligativitate [în Austria] binevenită”, „în sfârșit!”, „nevaccinații reprezintă o primejdie generală”, „nu vă permitem să vă doriți răul”, „obligativitatea vaccinării nu are alternativă”, „nu trebuie vaccinați unii, ci toți”„nu trebuie să li se permită fraților noștri să ne facă rău”, „e o dictatură? Da, dar e dictatura binelui” (scriitorul Ferdinando Camon, 20 noiembrie); „sunt convins că vaccinarea obligatorie e de legiferat pentru toți” (același Tarquinio, 16 decembrie); „vaccin obligatoriu pentru toți indiferent de vărstă, deci și pentru elevi” (lider de sindicat, 12 ianuarie 2022). Famiglia cristiana, un influent săptămânal, a început campania în favoarea obligativității chiar odată cu primele transporturi: „posibilitatea de a interveni printr-o lege pentru a institui obligativitatea se află acolo [în Constituție]” (Elisa Chiari, cronicara sportivă a publicației, 29 decembrie 2020); „ca și credincioși nu avem deloc nevoie să așteptăm impunerea [obligativității vaccinale] pentru a îndeplini ceea ce se cuvine” (teologul Pino Lorizio, 9 septembrie 2021); „dacă statul vrea să impună vaccinul poate s-o facă, ar fi cu desăvârșire constituțional” (profesor de drept constituțional, 22 noiembrie); „cine nu s-a vaccinat e împotriva lui Dumnezeu și a vieții”, e vorba de „un păcat de moarte” (părintele Luigi Merola, 6 ianuarie 2022); „libertatea nu poate fi absolută […], doar dragostea te face liber”(părintele Antonio Rizzolo, directorul publicației, 28 ianuarie 2022) – de altfel, o pioasă mistificare a cuvintelor evanghelice. Dincolo de Alpi, însuși prestigiosul cotidian La Croix se raliase campaniei: „întreg personalul medical în contact cu pacienții trebuie vaccinat” (François Chast, președintele onorific al Academiei naținale de farmacie, 5 martie 2021); e nevoie „să se pună explicit problema vaccinării obligatorii în mediul școlar” (Jérôme Chapuis, 29 iulie); „un singur răspuns, vaccinarea obligatorie” (profesorul Louis Puybasset, șef de secție la spitalul Pitié-Salpêtrière, 18 august); „dacă vrem să cucerim ultima redută, nu există altă soluție [decât obligativitatea]” (Yves Buisson, președintele grupului Covid al Academiei naționale de medicină, 8 ianuarie 2022). În orice caz, a pleda pentru suspendarea unor drepturi individuale nu e așa de surprinzător pentru o Biserică care până nu demult nu se prea împăca cu libertatea de conștiință. Ceea ce frapează mai mult e ipocrizia de a invoca, uneori, opțiunile conștiinței: „vaccinul să fie obligatoriu! Corect, dar e de ajuns și conștiința” (Avv., Tarquinio, 26 octombrie 2031), în contextul în care, de facto, șantajul cu restricții și discriminări (vârtos susținute și de liderii catolici, cu sau fără sutană) echivala o formă insidioasă de obligativitate. În plus, după multiple apeluri la „rațiune” se sfârșea tot prin invocarea argumentului ab auctoritate: „catolici sunt cei ce vor binele papei și al Bisericii, care îi ascultă când vorbesc și îi urmează când pornesc pe un anumit drum” (Avv., Tarquinio, 11 septembrie).
De altfel, restricțiile au fost aplaudate fără reținere: „cine reclamă dreptul de a infecta și deține o funcție în sectorul public să mulțumească cerului că și-a pierdut salariul, nu și postul” (Avv., Tarquinio, 23 decembrie); „legea nu impune cetățeanului să se vaccineze, ci consideră faptul de a fi vaccinat drept condiție pentru a face anumite lucruri” (F. cr., 16 august 2021) – curat murdar; „pașaportul verde e un instrument de libertate”(F. cr., Walter Ricciardi – un personaj extrem de reprezentativ pentru imensele conflictele de interese de care e împânzit sectorul sanitar: ca șef al Institutului Superior de Sănătate, după ce a dezmembrat în 2015 Centrul național de epidemiologie, a făcut presiuni serioase pentru creșterea numărului de vaccinuri obligatorii, care aproape s-a dublat în 2017, deși consiliase nu puține firme producătoare; odată cu pandemia a ajuns principalul sfetnic al ministrului italian al Sănătății, dar și membru al Covid Action Group, o organizație care promovează la nivel global strategia extrem de controversată a eliminării totale a virusului, cu enorme implicații sociale –, 15 octombrie) – o afirmație cu iz distopic, de genul: „războiul e pace”; prin relaxările operate de Boris Johnson, „Anglia continuă să calce pe cadavre”, „ah, libertatea! Ce lucru mare! Chiar dacă are mireasmă de moarte, exact ca Halloween” (21 octombrie); „acum iese la suprafață [...] o înțelegere greșită a libertății” (episcopul de Bolzano-Bressanone Ivo Muser, 27 decembrie); „există desigur o restrângere a libertăților pentru unii, dar care trebuie corelată cu creșterea celor ale altora” (Béatrice Birmelé, medic și filozof, La Croix, 19 iulie 2021); „o minoritate vrea să i se respecte libertatea de alegere cu riscul de a dăuna protecției sanitare a tuturor, cu riscul de a antrena în mod grav măsuri liberticide” (Stephane Madaule, economist, 28 iulie). Când apăreau astfel de luări de poziție era oricum deja clar că vaccinurile nu blochează infectarea, astfel încât restricțiile țineau doar de arbitrar. Ne-am trezit astfel într-un fel de Dogville – filmul lui Lars von Trier –, unde existau case, dar nu și ziduri ori uși, deși toți se prefăceau că deschid și închid uși. Toți știau că protectoarele „ziduri” și „uși” vaccinale nu există, dar s-au pretat impenitent la această pantomimă.
Dar presa catolică nu s-a oprit aici, ci a fost ispitită să depășească și alte „linii roșii”. Pe 4 august 2021 apărea în Avvenire o corespondență de dincolo de Ocean: „Statele Unite, dilema medicilor: să trateze nevaccinații?”. Relatarea nu era lipsită de dramatism: „crește furia în rândul personalului medical”, care „deja nu mai are nicio reținere” în a culpabiliza nevaccinații – „și-au făcut-o cu mâna lor”. Aflăm astfel că pentru Jacob Appel, directorul Centrului de educație etică de la spitalul Mount Sinai din New York, aceștia „amenință intenționat sănătatea vaccinaților, fiindcă ocupă spațiu și resurse care ar putea să fie folosite altfel. Un spital nu are nicio obligație morală să trateze un nevaccinat, chiar și grav bolnav, înaintea altor pacienți”. Scott Aberegg, medic de terapie intensivă la spitalul Universității din Utah, are o poziție similară: „ai jucat la ruleta rusească, acum plătești”. Cu toate acestea, reacția cititorilor n-a fost neapărat una pozitivă, unii chiar acuzând o derivă morală a ziarului. În consecință, directorul Marco Tarquinio se va replia în spatele universalismului catolic, care impune tratarea chiar și a „celor ce-și fac singuri rău” – în locul unei discriminări prea problematice e bună și stigmatizarea. Dezbaterea nu se va opri, însă, aici. Mauro Cozzoli, profesor de teologie morală la Universitatea Pontificală Lateranense și de bioetică la cea din Torino, în același timp asistent spiritual al medicilor romani, le va veni în sprijin „furioșilor” în haine albe. El se va asocia, într-o scrisoare apărută pe 20 ianuarie 2022 în Quotidiano Sanità, documentului adoptat de Consiliul de bioetică – un ong laic care, de altfel, susține, spre exasperarea Vaticanului, eutanasia – și publicat câteva zile mai devreme: „Covid. Vaccinați și nevaccinați. Cui să dai prioritate în caz de urgență?” Teologul invoca principiul „favor vitae”: „Nu e valabil principiul fizic (și à la Pilat) al lui first come, firts served, criteriu impersonal și indiferent, lipsit de pondere morală. Cu atât mai puțin o soluție lasată la voia întâmplării. […] favor vitae impune să-l îngrijești mai întâi pe pompierul care s-a rănit în exercițiul îndatoririlor sale decât pe cel ce practică sporturi extreme și se expune în cunoștință de cauză unor riscuri majore pentru sănătatea sa. […] favor vitae – dată fiind demonstrata valoare profilactică a vaccinurilor în prevenirea primejdiilor pentru sănătate și a celor mai grave consecințe ale infectării cu Covid 19 – impune să îngrijești mai întâi pe cine a ales să se vaccineze pentru a-și proteja sănătatea și pe cea a celorlalți, în raport cu cine a ales să n-o facă, cu riscul chiar și mortal de a se îmbolnăvi și de a-i infecta pe ceilalți”. Ca un localnic de ispravă din Dogville, doctul profesor de teologie se preface că închide multe „uși”, deși apelează (fără jenă) la o metaforă cu iz „epidemic” – focul care se răspândește – pentru a ilustra doar niște riscuri individuale: vaccinul nu limitează „incendiul”, ci doar gravitatea „arsurilor”; cu atât mai mult cu cât „pompierul” n-ar fi trebuit, dată fiind protecția, să se rănească. Reacțiile critice n-au întârziat să apară, astfel încât și el se va replia: „e evident că între un nonagenar vaccinat și un vaccinat de douăzeci de ani e de preferat îngrijirea acestuia din urmă” – ce-i drept, din scrisoarea inițială nu se deducea deloc aceasta. Nici La Croix nu s-a lăsat mai prejos: „la spitalul din Fontainebleau, iritare a personalului sanitar față de nevaccinați” (22 decembrie 2021); „tensiune etică la personalul sanitar” (Karine Lacombe, profesor de infectologie la Sorbona, 18 ianuarie 2022); „sunt profund iritat , pentru a nu spune furios, din cauza celor declarate de doctorul Patrick Bouet”, președintele Ordinului medicilor, care afirmase că „ar fi de neiertat să se facă o triere între vaccinați și nevaccinați” (21 ianuarie). Observăm că, de fapt, s-a trecut subtil de la argumentul responsabilității pentru infectare la cel al „blocării spitalelor”: „persoanele ce refuză vaccinarea își dau oare seama de posibilele consecințe ale refuzului lor pentru concetățeni [cu alte afecțiuni]?” (27 septembrie 2021). La fel în Italia: „nevaccinații din terapiile intensive desfigurează jurământul lui Hipocrate” (F. cr., 28 ianuarie 2022). De altfel, nici argumentul financiar n-a fost uitat: „e oare corect ca majoritatea asiguraților, vaccinații, să plătească pentru îngrijirea imprudenților care au refuzat vaccinarea? (La Croix, 27 septembrie) – ce-i drept, am putea să ne întrebăm atunci: ce facem cu grașii, cu curvarii neglijenți, cu fumătorii ori cu cei certați cu apa și săpunul?
Nu putea lipsi „îngrijorarea” față de fake news. Un exemplu tipic de abordare a chestiunii ne-o oferă Massimo Calvi în Avvenire pe 13 noiembrie 2021. Preocupat de impactul negativ asupra campaniei de vaccinare pe care l-ar putea avea informațiile furnizate de baza de date americană VAERS, unde se pot face sesizări cu privire la reacțiile adverse, jurnalistul s-a străduit să deligitimeze sursa sugerând că zecile de mii de semnale de alarmă sunt datorate unor persoane care vor doar să se afle în treabă. Și a oferit exemplul elocvent al cuiva care se lăudase că „vaccinul antigripal îl transformase în incredibilul Hulk” – vorba lui Steihardt, creștinul, fie el și catolic, n-are voie să fie prost. Când decredibilizarea nu era posibilă nu rămânea la îndemână decât „epurarea”. După Viviana Daloiso, cercetător la Institutul de Bioetică de la Università Cattolica del Sacro Cuore, e imperios necesar „să se curețe studiourile tv” de cei ce contestă oportunitatea vaccinării copiilor (Avv., 16 decembrie 2021). De altfel, s-a susținut cu aplomb (cvasi-pastoral) nu doar vaccinarea copiilor – „copiii trebuie vaccinați. Imediat!”, Franco Locatelli, șeful grupului care a consiliat politicile pandemice, Avv., 1 decembrie 2021), ci și a gravidelor, precum și prompta recurgere la rapeluri. Uneori nu se ținea cont nici măcar de ce se publicase, tot acolo, un pic mai devreme. Pe 30 aprilie 2021, de pildă, apărea în Avvenire un interviu cu Luca Guidotto, un imunolog și virolog de talie mondială, care afirma nu doar că bola conferă mai multă imunitate decât vaccinul, ci și că aceasta durează circa două decenii și e valabilă pentru toate variantele. Cuvintele lui în conștiința jurnaliștilor ce vor continua să scrie despre această temă? – „Blowin` in the wind”.
Dincolo de ușurința cu care s-a tratat problema libertății – ceea ce ridică serioase semne de întrebare cu privire la seducătoarele pretenții ale teologiei „personaliste” la modă –, e izbitoare siguranța de sine cu care jurnaliștii menționați au promovat anumite „adevăruri”. Și nu e vorba doar de un jenant (și cu nimic justificat) complex de superioritate. Este evident că și în cazul lor, la fel ca în cel al marii majorități a pământenilor, precaritatea epistemică cu privire la imunitate, dinamici epidemice ori tehnologii vaccinale i-a transformat în propagandiști ai unor „adevăruri” pe care n-au avut capacitatea (și, din păcate, nici disponibilitatea) să le verifice. Cu zel misionar și cu venerație față de autoritatea papală, jurnaliștii catolici au devenit „apostolii” unor strategii pe care, în foarte mare măsură, nu le-au chestionat în niciun fel. Și rău au făcut. British Medical Journal a publicat pe 1 februarie 2022 un studiu realizat de specialiști cu o cu totul altă anvergură epistemică, care au argumentat doct de ce vaccinarea obligatorie ar fi o măsură contraproductivă pe mai multe planuri. Iar dacă cineva chiar citește prospectul vaccinului Pfizer va fi surprins să descopere că încă se afirmă cu falsă ingenuitate că datele despre femeile gravide în primul trimestru de sarcină „sunt limitate” – ciudată prudență în a cerceta o chestiune atât de sensibilă. Ceea ce ne duce cu gândul la primul studiu pe gravide vaccinate, ale cărui rezultate au fost publicate pe 21 aprilie 2021 în The New England Journal of Medicine. În ciuda concluziilor optimiste, a atras atenție un dat brut menționat, dar necomentat în articol: cele vaccinate în primul trimestru de sarcină, când au loc cele mai multe avorturi spontane, au pierdut-o într-un procent îngrijorător de mare – e ciudat cum catolicii, mereu în cruciadă împotriva avorturilor în numele „sacralității” oricărui făt, sunt așa de puțin preocupați de toate aceste „detalii”. De altfel, ministerul Sănătății din Italia încă recomandă vaccinarea gravidelor din „al doilea și al treilea trimestru de sarcină”, date fiind „puținele evidențe” în privința primului. În ceea ce privește copiii, pe 18 mai 2021 apărea în Quotidiano Sanità o scrisoare din partea unei rețele de asociații care solicitau prudență în privința vaccinării copiilor – o voce care a strigat în pustiul presei catolice, altfel mereu îngrijorată de natalitatea în criză și cu avertismentul din Mt. 18, 6 probabil viu în minte. La începutul acestui an, autoritățile sanitare din Suedia au decis, în schimb, să nu recomande vaccinarea copiilor sub 12 ani. La rândul ei, deprecierea imunității naturale a fost dezmințită fără drept de apel acum circa un an de un studiu israelian – autorii erau chiar îngrijorați ca cititorii să nu tragă concluzii greșite și să caute vreun Covid party. Cât privește baza de date EudraVigilans, corespondentul european al VAERS, cele aproape patruzeci de mii de morți survenite în preajma vaccinării și cele trei milioane și jumătate de efecte adverse raportate până la începutul anului țin oare toate de „efectul Hulk”? Un studiu publicat pe 28 aprilie 2022 în Scientific Reports a corelat rata vaccinării în Israel cu creșterea semnificativă a problemelor cardiace. Banale coincidențe, desigur, într-o societate care pentru câțiva gândaci se grăbește să închidă un hipermarket. Poate ar fi cazul ca, în loc să recurgă la parafraze îndoielnice, măcar catolicii să se întoarcă la limpezimea textului evanghelic: „veți cunoaște adevărul și acesta vă va elibera” (In. 8, 32).
8. Altruismul egoist
Simpla recunoaștere a adevărului că vaccinul nu oprește transmiterea virusului ar fi trebuit să suspende fără drept de apel argumentul „altruist”. Dar cum un papă nu-și poate înghiți ușor cuvintele, mai ales dacă sunt învăluite de o asemenea aură mediatică, suspendarea s-a suspendat. În plus, dacă au dreptate specialiștii care argumentează că politicile pandemice au fost dezastruoase și au cauzat o groază de efecte nocive altfel evitabile, retorica altruismului capătă chiar luciri demonice, iar conivența celor care le-au sprijinit devine un motiv serios de spovedanie. Dar chiar și fără a ține cont de realitatea faptelor, altruismul atât de invocat ar fi putut fi cu adevărat altruist? În primul rând, majoritatea covârșitoare a celor ce s-au vaccinat au făctut-o din motive „egoiste”: pentru a merge în vacanțe, la mall ori la pizzerie, pentru a putea juca o miuță cu amicii ori a nu fi exclus de la ora de sport, pentru a nu fi luat în derâdere de colegii de clasă ori a scăpa de gura rudelor, pentru a nu te pune rău cu șeful ori a nu-ți tot chinui nasul; în unele cazuri, din legitima frică de boală, iar alteori pentru confortul psihic oferit de apartenența la o civilizație bazată pe o „știință” atât de redutabilă. Dar pentru mulți dintre ei a fost reconfortant să aibă o acoperire „altruistă” la gestul lor egoist – altfel legitim. Au avut astfel mai puține dubii cu privire la oportunitatea anumitor politici publice. Cu alte cuvinte, religia a ajuns să joace încă o dată rolul de opiu al conștiințelor.
Dar mai putem face un pas hermeneutic. Metafora epidemiei a accentuat un anumit mod de a înțelege etica. Răul proliferează „epidemic”, dacă nu chiar „pandemic”, iar reacția onorabilă a creștinilor poate conduce la o „pandemie a binelui” – unii chiar au numit vaccinul noua „pâine de toate zilele”, minune divină de care fiecare pământean s-ar putea învrednici (dacă cei puternici ar fi altruiști). Metafora cu pricina e ispititoare, dar are limitele ei. Din simplul motiv că, în bună măsură, efectele gesturilor noastre morale țin de un registru mai apofatic: nu ști unde dai și unde crapă (în bine și în rău). Mai ales că deciziile morale sunt aproape întotdeauna rezultatul unei încrengături greu de descâlcit de influențe. Astfel încât ar fi mai cinstit să ne întoarcem la înțelepciuni proverbiale de tipul: „fă binele și aruncă-l în mare!” Cu alte cuvinte, extrem de rar un simplu gest e „mântuitor” ori, dimpotrivă, „pierzător” – cel mult se înscrie într-o dinamică mult mai complexă și imposibil de raționalizat satisfăcător. Să presupunem că vaccinul ar fi blocat transmiterea virusului. Și în acel caz „sacrificiul” – s-a apelat insidios și la o asemenea retorică, deși aceasta echivalează cu a recunoaște că vaccinul e chiar periculos – ar fi fost destul de relativ, etic vorbind. A periclita sănătatea sau chiar viața unor tineri (și cu atât mai mult a unor copii) pentru a-i salva pe bătrâni – în Italia, media de vârstă a celor uciși de virus a fost de circa 80 de ani – nu e neapărat un gest exemplar. Cu atât mai mult cu cât i-am expus cu bună-știință pe cei considerați mai vulnerabili unor riscuri suplimentare – nu e o simplă ipoteză că destui bătrâni au murit ca urmare a infecției transmise („în siguranță”) de către vaccinați. În plus, majoritatea bătrânilor infectați au supraviețuit și probabil deplâng acum noile probleme de sănătate ale unora din mai tinerele lor rude vaccinate. A risca efectele adverse ale vaccinului nu echivalează de la sine cu a lua locul unui condamnat la moarte pentru care chiar merită – alt aspect nu lipsit de controverse – să te sacrifici. Nu e ceva comparabil nici cu preluarea suferinței unui bolnav – o situație, de altfel, foarte rar posibilă. De fapt, „sacrificiul” cu reală valoare morală e o chestiune rară, în timp ce principiul său poate fi ușor pervertit – ne-a reamintit-o același Lars von Trier în Breaking the Waves. În orice caz, ce ar mai rămâne din toate aceste argumente cu pretenții pioase și nobile dacă studiile viitoare le vor confirma pe cele care deja susțin că măsurile de protecție impuse de autorități au avut un efect minim? Ar rezulta nu doar că ne-au otrăvit suplimentar viețile, dar și că nu ne-au prea oferit șansa să „salvăm” pe cineva.
