Ce e dincolo de rebotezarea oraşelor?

Catalin Mamali 28.04.2015

De același autor

Atunci când o ţară e în conflict cu o alta sau e cucerită, are loc, de regulă, şi un cutremur în toponimia locurilor acesteia. Se schimbă numele oraşelor, străzilor, munţilor, chiar şi al golfurilor.

 

Suntem obişnuiţi cu schimbarea numelui per­soanelor, străzilor, oraşelor, munţilor, ţărilor, chiar şi la multă vreme de la bo­te­zul lor originar. De cele mai multe ori, schim­barea de nume este impusă cu forţa pen­tru a marca o altă identitate, autoritate sau chiar stăpânire care vrea să şteargă is­toria şi să schimbe identitatea persoanei, lo­curilor şi locuitorilor.

 

Este cunoscută frenezia comunistă a renumirii stră­zilor, oraşelor, pro­prietăţilor (fa­brici, ferme etc.) ca­re au fost re­bo­tezate cu nume pre­cum Karl Marx, Fr. Engels, Lenin, Stalin, Ilie Pin­tilie, Vasile Roai­tă, Libertății, Mao tze Dun / Mao Zedong, Iulius Fučik, Ol­ga Bancic, Zo­ia Kosmodemianskaia, Tito, Dolores Ibár­ru­ri, Ho Și Minh, Moghioroş, Steagul Roşu, Tim­puri Noi... Te-ai născut în oraşul numit Braşov (Donețk, Du­naú­j­vá­ros, Dușanbe, Ka­towice, Kuçova, Varna, Vol­gograd...), ca­re este rebotezat în Oraşul Stalin. Ai în­vă­ţat de la părinţi, bunici şi is­torici că te-ai năs­cut în oraşul numit Chem­nitz şi afli peste noapte că a fost politic re­botezat: Karl Marx. Mai toate aceste re­bo­te­zări au fost precedate şi urmate de violenţe fizice, politice, culturale şi/sau ideologice.

 

Rebotezarea sistematică se întâmplă şi în alte părţi ale lumii noastre globale. În ora­şul Dubuque, Iowa, unde scriu acest text, pe malul Mississippiului, am locuit pe o stra­dă despre care am aflat din documente că a avut numele genialului filosof şi ma­te­matician Leibniz. Cu câteva zeci de ani îna­inte – strada a fost, oportunist, rebotezată cu nume care începe tot cu L - Lowell.

 

Motivele sociale ale renumirii locurilor sunt variate. Tehnica este străveche: cine nu­meşte are impresia că stăpâneşte. Re­nu­mirile din comunism au fost precedate de o mare violenţă extinsă toponimic şi sim­bo­lic. Violenţa fizică, după ce a fost pregătită ideologic, s-a continuat şi consolidat prin violenţa lingvistică, care, între altele, are funcţia alchimică de a transforma crima în eroism, mişelia şi furtul în binefacere şi ani­hilarea unor culturi în progres.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1310/foto_mamali.jpg

Vedere din Constantinopole din 1930, după ce oraşului i-a fost schimbat numele în Istanbul

 

De mult a existat un oraş numit Byzan­tium, care, probabil, înainte de numele gre­cesc, a avut un nume tracic. La amurgul Im­periului Roman a devenit capitala te­ri­to­riilor de Est (inaugurat la 350 d. Hr.) cu nu­mele Constantinopole – nume de hotar pen­tru creştinism. A devenit capitală politică, religioasă şi intelectuală. Este ocupat de turci după o mie de ani de identitate cul­turală, religioasă şi politică. Numele îi re­zistă, împreună cu tradiţia culturală şi re­li­gioasă, în ciuda otomanizării şi descurajării sistematice. După un mileniu şi jumătate de la întemeiere, adică în sângerosul secol al XX-lea, a fost rebotezat în Istanbul. Re­bo­tezarea oficială s-a făcut în 1923, la opt ani după începutul, în noaptea de 23-24 apri­lie 1915, a genocidului suferit de ar­meni în Constantinopole. În acea noapte, care reprezintă pragul mortal şi antiuman al tre­cerii spre Marea Crimă - Metz Yeghérn, când numeroşi intelectuali, „lideri politici, re­li­gi­oşi, educaţionali armeni... au fost ares­taţi, deportaţi în Anatolia şi omorâţi“ (Ho­va­nnisian, The Armenian Genocide in Per­spective, p. 29). Hovannisian arată că mulţi dintre aceşti lideri armeni deveniţi peste noapte victime, ale căror familii tră­iau de se­cole şi secole în Constantinopole, erau pri­eteni buni cu lideri ai Tinerilor Turci –miş­­ca­rea creditată cu modernizarea Turciei.

 

Cât de fragile şi înşelătoare pot fi prie­te­nii­le? Nespus. În SUA, mai ales când se dis­cu­tă relaţiile rasiale şi etnice (nu doar albi-ne­gri), se repetă automat un clişeu care se vrea reţetă la aceste conflicte. Lingvistic, frec­vent asta sună aşa: „Am prieteni afri­cani, chinezi, indieni, mexicani, latino...“ sau „N-am nimic cu categoria X (un anu­mit grup sau persoană de o anumită rasă, et­nie, religie sau fără, orientare sexuală...). Cel(a) mai bun(ă) prieten(ă) al(a) meu(a) este X (categoria respectivă)“. Se omite un lu­cru esenţial, pe care-l supun de mulţi ani dezbaterii critice cu studenţii: un test cu mult mai puternic decât prietenia, pen­tru lipsa prejudecăţilor, discriminării de orice fel şi a eliminării urii dintre variate categorii sociale, este capacitatea de a avea o interacţiune civilizată, nonviolentă, un di­alog raţional, onest în care sunt expuse sentimentele, ideile, interesele personale şi de grup în conversaţie tocmai cu cei ale că­ror sentimente, idei, interese sunt în con­flict cu ale noastre/lor. A rămâne sau de­ve­ni civilizaţi, nonviolenţi, înţelegători, sin­ceri când abordăm chestiuni conflictuale, litigioase cu celălalt este un test minim, dar neînşelător, al transcenderii pre­ju­de­că­ţilor despre altul, al refuzului profund de a-l dezumaniza pe celălalt pentru că e di­fe­rit prin naştere, cultură, religie, alegeri sau idei. Capacitatea de a fi civilizaţi, non­vio­lenţi pe teme conflictuale este o formă a iubirii celui care ne/le poate fi duşman sau ne/le este duşman. Fără această capacitate, riscul convertirii prieteniei în duşmănire, a indiferenţei în dezumanizarea celuilalt, a iubirii în ură creşte vertiginos, iar apro­pie­rea de celălalt, prieten, indiferent sau duş­man devine imposibilă.

 

În multiculturalul Imperiu Otoman şi în Tur­cia, un număr semnificativ de puternici demnitari erau de etnii diferite. Chiar în rangurile înalte ale Turcilor Tineri se aflau, de exemplu: ministrul de Interne Talaat Pa­şa (țigan bulgar), Marele Vizir Said Halim Paşa (albanez, prinţ din Egipt), ministrul Tre­zoreriei Javid Bey (evreu islamizat - a se vedea Dekmejian, Determinants of Ge­no­cide: Armenians and Jews as Case Stu­dies, p. 93). Participarea multiculturală la genocid nu este o singularitate a tur­ci­fi­cării. A se vedea compoziţia trupelor de asalt ale bolşevicilor - prezentată în cartea des­pre tirani de D. Chirot (Modern Ty­rants. The Power and Prevalence of Evil in Our Age, 1994). Să nu uităm că Stalin, etnic georgian, făcea şi el parte, chiar îna­inte de a acapara puterea, din structura multiculturală a ierarhiei comuniste. Deci, violenţa conceptuală, ideologică, structura politică despotică, obedienţa, secretomania, apartenenţa la un partid unic, iluzia auto-superiorităţii şi dezumanizarea celuilalt pot aduce ce este mai rău în individ, indiferent de etnia, rasa, orginea culturală a acestuia.

 

Atunci când o ţară este în con­flict, în război cu o alta sau este cucerită, are loc, de regulă, şi un cutremur în toponimia lo­cu­rilor acesteia. Se schimbă nu­mele oraşelor, străzilor, munţilor, chiar şi al golfurilor. Străzile sunt rebotezate de po­liticieni, birocraţi şi unele comisii, cu mare rapiditate. Exemplu: la primul război mon­dial, multe străzi din Bruxelles au fost re­bo­tezate. Pentru a se distanţa de Turcia, care era de partea opusă, s-a decis să se renunţe la numele de „Constantinopole“, ca pe­deap­să culturală, semantică, politică pen­tru Turcia. Într-un studiu excelent despre dinamica istorică a toponimiei, Kesteloot documentează cazul străzii „Cons­ta­n­ti­no­po­le“, al cărei nume a fost schimbat la Bru­xelles, oferind unul dintre multiplele exem­ple de ceea ce ea numeşte „alegeri me­mo­riale“ (Toponymie et mémoire de la Se­conde Guerre mondiale. Les noms de rues à Bruxelles”, 2012, p. 40, în RBHC/BTNG, XLII, 2012, 2/3, pp. 108-137.) care oferă sprijin simbolic alegerilor politice. Dar re­torica istorică transformă această schim­bare de nume în crudă ironie din cauza ig­noranţei culturale, autocentrismului şi lip­sei de intuiţie a funcţionarilor politici de atunci şi acolo. Lucrul este valabil şi azi. De ce? S-a omis atunci faptul esențial că ora­şul Constantinopole şi numele acestuia au o mare valoare simbolică, care este hră­ni­tă de istoria reală. Un singur exemplu: în istoria marilor biblioteci ale lumii, Cons­tan­tinopole a avut un rol central. Centru cul­tu­ral, comercial, spiritual invidiat și asediat secole de-a rândul. Staikos (The Great Li­braries, Oak Knoll Press & British Li­bra­ry, 2000, pp. 165-167) prezintă argumentat această tragedie care include şi invazia din 1203 purtată de cruciaţi, urmată de foc, ja­furi masive, emigrarea elitelor, care a pre­cedat ocuparea oraşului de către otomani. Dar dislocarea culturală, spirituală şi de­mo­grafică a fost realizată de Imperiul Otoman şi „parafată“ prin schimbarea numelui aces­tui oraş simbolic, care, prin anul 1200, avea 200.000 de locuitori. Ignoranţa po­li­ticienilor de atunci a fost consonantă cu vio­lenţa simbolică a rebotezării oraşului Cons­tantinopole. Desigur, un rege poate spune „După mine potopul“, un preşedinte poate spune că luptele, conflictele trecute care s-au petrecut „pe când eu nu fusesem născut“ şi deci nu mă interesează. Dar is­toria reală va conta mereu, precum şi sim­bolurile şi reprezentările noastre despre aces­tea, probabil în grade variate.

 

Istoria curentă, participarea res­pon­sabilă la aceasta nu se poate despărţi de cunoaşterea şi respectarea ade­vă­rului despre istoria trecută, pentru ca­re sunt responsabili. În 1977, după te­ri­bilul cutremur, atunci când, precum mulţi alţi bucureşteni, am crezut că voi muri şi, apoi, că mă voi schimba mult datorită şan­sei de a rămâne în viaţă (am observat că eve­nimentele trăite, oricât de dramatice, nu devin automat şi experienţe cruciale care aduc schimbări radicale în devenirea sinelui), am participat la prima conferinţă internaţională a EAESP (Asociaţia Eu­ro­peană de Psihologie Socială) în Polonia. Aco­lo, la o discuţie relaxată într-un grup de colegi în camera unei gazde poloneze, aşezaţi pe divan, pe jos şi pe câteva scaune, l-am întrebat pe un coleg din Turcia, G.S., pe care întâmplarea l-a aşezat pe divan lân­gă mine unde fusesem deja invitat: „Ce crezi despre conflictul armeano-turc? Cum este «reprezentat social», pentru a folosi con­cep­tul lui Moscovici, de tineri?“. S-a uitat lung la mine şi mi-a spus scurt: „Nu în­ţe­leg întrebarea“. Apoi a schimbat total su­biectul.

 

Există reprezentarea că aceia ale căror lo­curi de naştere şi cultură au devenit parte a Imperiului Otoman au trecut de bună voie la Islamism. În timpul copilăriei mele, atunci când limba rusă era obligatorie în şcoli (unul dintre cele mai mari răuri care i se pot face unei limbi frumoase, cu o li­te­ra­tură originală de valoare universal umană, este să fie impusă cu forţa, mai ales din mo­tive ideologice, prin comisari politici care nu cunosc limba ţării gazdă şi nici cultura pe care o impun), a fost o emisiune radio, Să învăţăm limba rusă cântând. Ar­gu­men­tul trecerii voluntare de la religia creştină la musulmanism este similar cu ideea pau­keriană a colectivizării voluntare, de bună vo­ie ţăranii să treacă „la colectivă“. Enor­mi­tate pe care unii o laudă chiar în ţara vic­ti­melor. Mai recent, aderarea la Frontul Uni­­tăţii şi Democraţiei Socialiste, definit ca or­ganizaţie voluntară şi nonpolitică, în ciu­da faptului că în fruntea ei era Ceauşescu (parcă a fost membru PCR/PMR), iar dacă cineva refuza să intre de bună voie în aceas­tă organizaţie era belit economic, pro­fe­sio­nal, civil. Cel puţin ipotetic, procesul is­la­mi­zării „voluntare“ trebuie considerat ca fi­ind dependent de consecinţele repre­siu­ni­lor variate la care au fost supuse în timp po­pulaţiile creştine locale (albanezi, ar­meni, bulgari, croaţi, greci, români, sârbi). Apoi, trebuie adăugat şocul produs de ma­sa­­crarea armenilor, creştini, în anii 1890, și apoi consecinţele a ceea ce armenii, cu du­re­re, numesc Marea Crimă - Metz Yeghérn.

 

A crede sau a sugera că unii oameni se oferă voluntar să fie victime, deportaţi, unel­te, sclavi, că vor de bună voie să li se interzică identitatea pe care au construit-o în timp şi le dă sens existenţei nu ajută nici victimele, nici făptuitorii, dar hrăneşte violenţa viitoare.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22