De același autor
Atunci când o ţară e în conflict cu o alta sau e cucerită, are loc, de regulă, şi un cutremur în toponimia locurilor acesteia. Se schimbă numele oraşelor, străzilor, munţilor, chiar şi al golfurilor.
Suntem obişnuiţi cu schimbarea numelui persoanelor, străzilor, oraşelor, munţilor, ţărilor, chiar şi la multă vreme de la botezul lor originar. De cele mai multe ori, schimbarea de nume este impusă cu forţa pentru a marca o altă identitate, autoritate sau chiar stăpânire care vrea să şteargă istoria şi să schimbe identitatea persoanei, locurilor şi locuitorilor.
Este cunoscută frenezia comunistă a renumirii străzilor, oraşelor, proprietăţilor (fabrici, ferme etc.) care au fost rebotezate cu nume precum Karl Marx, Fr. Engels, Lenin, Stalin, Ilie Pintilie, Vasile Roaită, Libertății, Mao tze Dun / Mao Zedong, Iulius Fučik, Olga Bancic, Zoia Kosmodemianskaia, Tito, Dolores Ibárruri, Ho Și Minh, Moghioroş, Steagul Roşu, Timpuri Noi... Te-ai născut în oraşul numit Braşov (Donețk, Dunaújváros, Dușanbe, Katowice, Kuçova, Varna, Volgograd...), care este rebotezat în Oraşul Stalin. Ai învăţat de la părinţi, bunici şi istorici că te-ai născut în oraşul numit Chemnitz şi afli peste noapte că a fost politic rebotezat: Karl Marx. Mai toate aceste rebotezări au fost precedate şi urmate de violenţe fizice, politice, culturale şi/sau ideologice.
Rebotezarea sistematică se întâmplă şi în alte părţi ale lumii noastre globale. În oraşul Dubuque, Iowa, unde scriu acest text, pe malul Mississippiului, am locuit pe o stradă despre care am aflat din documente că a avut numele genialului filosof şi matematician Leibniz. Cu câteva zeci de ani înainte – strada a fost, oportunist, rebotezată cu nume care începe tot cu L - Lowell.
Motivele sociale ale renumirii locurilor sunt variate. Tehnica este străveche: cine numeşte are impresia că stăpâneşte. Renumirile din comunism au fost precedate de o mare violenţă extinsă toponimic şi simbolic. Violenţa fizică, după ce a fost pregătită ideologic, s-a continuat şi consolidat prin violenţa lingvistică, care, între altele, are funcţia alchimică de a transforma crima în eroism, mişelia şi furtul în binefacere şi anihilarea unor culturi în progres.
Vedere din Constantinopole din 1930, după ce oraşului i-a fost schimbat numele în Istanbul
De mult a existat un oraş numit Byzantium, care, probabil, înainte de numele grecesc, a avut un nume tracic. La amurgul Imperiului Roman a devenit capitala teritoriilor de Est (inaugurat la 350 d. Hr.) cu numele Constantinopole – nume de hotar pentru creştinism. A devenit capitală politică, religioasă şi intelectuală. Este ocupat de turci după o mie de ani de identitate culturală, religioasă şi politică. Numele îi rezistă, împreună cu tradiţia culturală şi religioasă, în ciuda otomanizării şi descurajării sistematice. După un mileniu şi jumătate de la întemeiere, adică în sângerosul secol al XX-lea, a fost rebotezat în Istanbul. Rebotezarea oficială s-a făcut în 1923, la opt ani după începutul, în noaptea de 23-24 aprilie 1915, a genocidului suferit de armeni în Constantinopole. În acea noapte, care reprezintă pragul mortal şi antiuman al trecerii spre Marea Crimă - Metz Yeghérn, când numeroşi intelectuali, „lideri politici, religioşi, educaţionali armeni... au fost arestaţi, deportaţi în Anatolia şi omorâţi“ (Hovannisian, The Armenian Genocide in Perspective, p. 29). Hovannisian arată că mulţi dintre aceşti lideri armeni deveniţi peste noapte victime, ale căror familii trăiau de secole şi secole în Constantinopole, erau prieteni buni cu lideri ai Tinerilor Turci –mişcarea creditată cu modernizarea Turciei.
Cât de fragile şi înşelătoare pot fi prieteniile? Nespus. În SUA, mai ales când se discută relaţiile rasiale şi etnice (nu doar albi-negri), se repetă automat un clişeu care se vrea reţetă la aceste conflicte. Lingvistic, frecvent asta sună aşa: „Am prieteni africani, chinezi, indieni, mexicani, latino...“ sau „N-am nimic cu categoria X (un anumit grup sau persoană de o anumită rasă, etnie, religie sau fără, orientare sexuală...). Cel(a) mai bun(ă) prieten(ă) al(a) meu(a) este X (categoria respectivă)“. Se omite un lucru esenţial, pe care-l supun de mulţi ani dezbaterii critice cu studenţii: un test cu mult mai puternic decât prietenia, pentru lipsa prejudecăţilor, discriminării de orice fel şi a eliminării urii dintre variate categorii sociale, este capacitatea de a avea o interacţiune civilizată, nonviolentă, un dialog raţional, onest în care sunt expuse sentimentele, ideile, interesele personale şi de grup în conversaţie tocmai cu cei ale căror sentimente, idei, interese sunt în conflict cu ale noastre/lor. A rămâne sau deveni civilizaţi, nonviolenţi, înţelegători, sinceri când abordăm chestiuni conflictuale, litigioase cu celălalt este un test minim, dar neînşelător, al transcenderii prejudecăţilor despre altul, al refuzului profund de a-l dezumaniza pe celălalt pentru că e diferit prin naştere, cultură, religie, alegeri sau idei. Capacitatea de a fi civilizaţi, nonviolenţi pe teme conflictuale este o formă a iubirii celui care ne/le poate fi duşman sau ne/le este duşman. Fără această capacitate, riscul convertirii prieteniei în duşmănire, a indiferenţei în dezumanizarea celuilalt, a iubirii în ură creşte vertiginos, iar apropierea de celălalt, prieten, indiferent sau duşman devine imposibilă.
În multiculturalul Imperiu Otoman şi în Turcia, un număr semnificativ de puternici demnitari erau de etnii diferite. Chiar în rangurile înalte ale Turcilor Tineri se aflau, de exemplu: ministrul de Interne Talaat Paşa (țigan bulgar), Marele Vizir Said Halim Paşa (albanez, prinţ din Egipt), ministrul Trezoreriei Javid Bey (evreu islamizat - a se vedea Dekmejian, Determinants of Genocide: Armenians and Jews as Case Studies, p. 93). Participarea multiculturală la genocid nu este o singularitate a turcificării. A se vedea compoziţia trupelor de asalt ale bolşevicilor - prezentată în cartea despre tirani de D. Chirot (Modern Tyrants. The Power and Prevalence of Evil in Our Age, 1994). Să nu uităm că Stalin, etnic georgian, făcea şi el parte, chiar înainte de a acapara puterea, din structura multiculturală a ierarhiei comuniste. Deci, violenţa conceptuală, ideologică, structura politică despotică, obedienţa, secretomania, apartenenţa la un partid unic, iluzia auto-superiorităţii şi dezumanizarea celuilalt pot aduce ce este mai rău în individ, indiferent de etnia, rasa, orginea culturală a acestuia.
Atunci când o ţară este în conflict, în război cu o alta sau este cucerită, are loc, de regulă, şi un cutremur în toponimia locurilor acesteia. Se schimbă numele oraşelor, străzilor, munţilor, chiar şi al golfurilor. Străzile sunt rebotezate de politicieni, birocraţi şi unele comisii, cu mare rapiditate. Exemplu: la primul război mondial, multe străzi din Bruxelles au fost rebotezate. Pentru a se distanţa de Turcia, care era de partea opusă, s-a decis să se renunţe la numele de „Constantinopole“, ca pedeapsă culturală, semantică, politică pentru Turcia. Într-un studiu excelent despre dinamica istorică a toponimiei, Kesteloot documentează cazul străzii „Constantinopole“, al cărei nume a fost schimbat la Bruxelles, oferind unul dintre multiplele exemple de ceea ce ea numeşte „alegeri memoriale“ (Toponymie et mémoire de la Seconde Guerre mondiale. Les noms de rues à Bruxelles”, 2012, p. 40, în RBHC/BTNG, XLII, 2012, 2/3, pp. 108-137.) care oferă sprijin simbolic alegerilor politice. Dar retorica istorică transformă această schimbare de nume în crudă ironie din cauza ignoranţei culturale, autocentrismului şi lipsei de intuiţie a funcţionarilor politici de atunci şi acolo. Lucrul este valabil şi azi. De ce? S-a omis atunci faptul esențial că oraşul Constantinopole şi numele acestuia au o mare valoare simbolică, care este hrănită de istoria reală. Un singur exemplu: în istoria marilor biblioteci ale lumii, Constantinopole a avut un rol central. Centru cultural, comercial, spiritual invidiat și asediat secole de-a rândul. Staikos (The Great Libraries, Oak Knoll Press & British Library, 2000, pp. 165-167) prezintă argumentat această tragedie care include şi invazia din 1203 purtată de cruciaţi, urmată de foc, jafuri masive, emigrarea elitelor, care a precedat ocuparea oraşului de către otomani. Dar dislocarea culturală, spirituală şi demografică a fost realizată de Imperiul Otoman şi „parafată“ prin schimbarea numelui acestui oraş simbolic, care, prin anul 1200, avea 200.000 de locuitori. Ignoranţa politicienilor de atunci a fost consonantă cu violenţa simbolică a rebotezării oraşului Constantinopole. Desigur, un rege poate spune „După mine potopul“, un preşedinte poate spune că luptele, conflictele trecute care s-au petrecut „pe când eu nu fusesem născut“ şi deci nu mă interesează. Dar istoria reală va conta mereu, precum şi simbolurile şi reprezentările noastre despre acestea, probabil în grade variate.
Istoria curentă, participarea responsabilă la aceasta nu se poate despărţi de cunoaşterea şi respectarea adevărului despre istoria trecută, pentru care sunt responsabili. În 1977, după teribilul cutremur, atunci când, precum mulţi alţi bucureşteni, am crezut că voi muri şi, apoi, că mă voi schimba mult datorită şansei de a rămâne în viaţă (am observat că evenimentele trăite, oricât de dramatice, nu devin automat şi experienţe cruciale care aduc schimbări radicale în devenirea sinelui), am participat la prima conferinţă internaţională a EAESP (Asociaţia Europeană de Psihologie Socială) în Polonia. Acolo, la o discuţie relaxată într-un grup de colegi în camera unei gazde poloneze, aşezaţi pe divan, pe jos şi pe câteva scaune, l-am întrebat pe un coleg din Turcia, G.S., pe care întâmplarea l-a aşezat pe divan lângă mine unde fusesem deja invitat: „Ce crezi despre conflictul armeano-turc? Cum este «reprezentat social», pentru a folosi conceptul lui Moscovici, de tineri?“. S-a uitat lung la mine şi mi-a spus scurt: „Nu înţeleg întrebarea“. Apoi a schimbat total subiectul.
Există reprezentarea că aceia ale căror locuri de naştere şi cultură au devenit parte a Imperiului Otoman au trecut de bună voie la Islamism. În timpul copilăriei mele, atunci când limba rusă era obligatorie în şcoli (unul dintre cele mai mari răuri care i se pot face unei limbi frumoase, cu o literatură originală de valoare universal umană, este să fie impusă cu forţa, mai ales din motive ideologice, prin comisari politici care nu cunosc limba ţării gazdă şi nici cultura pe care o impun), a fost o emisiune radio, Să învăţăm limba rusă cântând. Argumentul trecerii voluntare de la religia creştină la musulmanism este similar cu ideea paukeriană a colectivizării voluntare, de bună voie ţăranii să treacă „la colectivă“. Enormitate pe care unii o laudă chiar în ţara victimelor. Mai recent, aderarea la Frontul Unităţii şi Democraţiei Socialiste, definit ca organizaţie voluntară şi nonpolitică, în ciuda faptului că în fruntea ei era Ceauşescu (parcă a fost membru PCR/PMR), iar dacă cineva refuza să intre de bună voie în această organizaţie era belit economic, profesional, civil. Cel puţin ipotetic, procesul islamizării „voluntare“ trebuie considerat ca fiind dependent de consecinţele represiunilor variate la care au fost supuse în timp populaţiile creştine locale (albanezi, armeni, bulgari, croaţi, greci, români, sârbi). Apoi, trebuie adăugat şocul produs de masacrarea armenilor, creştini, în anii 1890, și apoi consecinţele a ceea ce armenii, cu durere, numesc Marea Crimă - Metz Yeghérn.
A crede sau a sugera că unii oameni se oferă voluntar să fie victime, deportaţi, unelte, sclavi, că vor de bună voie să li se interzică identitatea pe care au construit-o în timp şi le dă sens existenţei nu ajută nici victimele, nici făptuitorii, dar hrăneşte violenţa viitoare.