De același autor
Mă minunez și acum când mă gândesc cum am reușit să intru în sala de clasă, particip la concursul de pregătire interjudețean care se organiza în acel an școlar între câteva județe și care avea menirea să ne testeze înainte de bacalaureat. Mă minunez pentru că atunci când m-am dus în banca mea și când ne-a venit subiectul la limba română am scris și am scris și am scris, deși eu nu mai eram eu atunci. Eram o adolescentă fără mamă. Iar poezia lui Mihai Eminescu care a fost atunci dată la test se termina atât de trist: “Și te-ai dus, dulce minune,/Și-a murit iubirea noastră./Floare albastră, floare albastră,/Totuși este trist în lume”. La o săptămână și ceva ne-au venit înapoi testele și domnul profesor era așa de mândru. Nu-mi păsa dacă luam cinci sau o notă cât de cât răsărită, oricum mergeam la școală fără să simt ceva, intram și ieșeam pe ușa apatică, luăm cărțile cu mine în cameră, închideam ușa, îmi aprindeam o țigară și mă pierdeam. Pentru că eu nu mai eram eu. Eram o adolescentă fără mamă. Și când domnul Cezar Calenic ne-a zis că am fost singura care a luat nota perfectă, cred că fața mea s-a înseninat un pic, cred că am încercat să zâmbesc de uimire.
Cât de mult aș vrea să citesc exact ce am scris atunci la acel test pentru că poezia mi-a rămas în minte, iar finalul ei mă tulbură și acum: “Și te-ai dus, dulce minune…”. Nu aș fi știut că peste ani voi ajunge în S.U.A și le voi preda americanilor la cursul despre Romantism poezia încercând să nu plâng. Pentru că port în mine limba română, dar acea limbă română pe care am învățat-o în anii ‘70 când m-am născut alături de puținele desene animate de la TV, limba română a adolescenței (’80) în care erau prea multe texte despre moarte și durere, limba celor de la Cenaclul “Flacăra” pe care mama îi asculta, limba pieselor de teatru radiofonice și a celor de la televiziune, limba comentatorilor sportivi (mai ales a celor de gimnastică și fotbal) și, de asemenea, limba română în care îi descopeream la facultate pe străini în traducere. Când le predau americanilor din Eminescu, mă gândesc la cartea pe care mi-am adus-o cu mine pe vremea când puteam aduce mai multe în bagaj, când erau mai puține restricții. O am și acum în bibliotecă alături de cartea mea de suflet din literatură română, Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt și colecția completă a operei lui Eugen Ionescu apărută în primii ani de libertate, anii ‘90.
Aveam 14 ani când am plecat pentru prima dată într-o excursie afară din țară. Eram în avion și când am ajuns în Copenhaga era seară. Erau atâtea lumini, eram fascinată. Nu știam că voi pleca de tot din țară. Era 1989 vara și abia către final vom reuși să nu mai avem dictator. Îmi aduc aminte că ne-a luat valul schimbărilor imediat pentru că aveam vârsta ideală să o facem, iar o dată, în loc să mergem la ore, ne-am adunat în curtea liceului și am protestat. Nu îmi aduc aminte ce ceream, dar văd ca în picturile impresioniste fețe adolescentine adunate în număr mare a căror fizionomii sunt estompate, dar care scandează puternic cerând o schimbare.
Nu ne învățase nimeni cum să cerem “o schimbare”, limbajul libertății nu se dobândește ușor. Eram în curtea școlii și asta n-am să o uit. Pentru că în aceiași curte ne adunam la pauză la poștit o țigară, impropriu zis pe ascuns, pentru că nu ne feream. Adică cum să fi făcut ca fumul să nu fie văzut?! În aceiași curte jucam bedminton cu Mirela, prima căreia îi zic: “Mama are cancer”, mutând fluturașul de la una la alta, fără să ne oprim. În aceiași curte urma să mă duc și să le zic colegilor că nu intru la ore, nu este un chiul tipic, ci “mama a murit”. În aceiași curte peste ani ne revedeam colegii, îmbrățișându-ne cu drag, în timp ce profesorii ne invitau la o țigară. Anii de liceu n-au fost pentru mine “cu emoții la română” ca în cântecul Stelei Enache, dar vor rămâne probabil cei mai faini ani din viața mea pentru simplul fapt că eram cu adevărat acasă.
Când am intrat la facultate, atunci am plecat de acasă. Sunt și acolo amintiri, numai dacă închid ochii simt cum alunecă imaginile, cum locomotiva electrică se schimbă cu cea cu aburi la Medgidia și unii aleargă cu cornuri și bere să prindă trenul, cum în apropiere de Tulcea pe o porțiune se merge așa de încet, glumeam că mai bine ne-am da jos și am ajunge sigur mai repede acasă, cum acasă începea cu adevărat cu pădurea de la Babadag, urmată de vița-de-vie și se încheia cu Dunărea: verde-verde-albastru.
Casa fuge de sub picioare din nou. Am terminat facultatea. Mă pregătesc să dau licența, să mă mărit și să plec. Fac poze de pașaport și poze pentru diploma de licență. Îi zic amicei mele Luana la o bere la “Central” că plec din țară și ea se miră. Îi zic tatei că plec și mă întreabă intrigat de ce. La aeroport am proasta inspirație să port niște pantofi cu un toc mare și gros, par un animal ciudat de pe altă planetă printre călătorii care vin la Otopeni; sora mea, Mimi, și părinții soțului ne conduc, dar tata nu a venit. Nu cred că poate să își vadă fata făcându-i cu mâna, disparând în mulțime. Eu nu conștientizez ce am ales, unde voi pleca, cum va fi în străinătate. Când călătoria cu TAROM-ul s-a sfârșit, când ne-am dat jos din avion la JFK, așteptând următorul avion către Chicago, frântă de oboseala de la primul meu zbor transatlantic, m-a izbit ce făcusem când nu mai auzeam româna.
Are Andrei Codrescu, pe care îl predau, o poezie faină, “Bi-lingual”, în care își imaginează cum cele două limbi, cea în care s-a născut și cea pe care și-a însușit-o, au un fel de competiție neoficială; mai mult, limba maternă treptat devine geloasă și nesigură pe limba de adopție pentru că își imaginează că va fi uitată, ignorată, făcută să însemne nimic.
Dar poți să te desparți de limba maternă cum te-ai despărți de un iubit?! Eu, una, nu pot. Chiar și la început când traduceam totul din română în engleză, chiar și după faza de Romanglish (replicând celebrul portmanteau Spanglish), chiar și după 22 de ani petrecuți în S.U.A trăiesc prin cuvintele cu care am sărutat prima dată, plâns de dor, râs zgomotos, copilărit.
În 2011, am publicat prima mea carte în limba română cu care mi-am făcut debutul în literatura de origine: Inventing Me/Exerciții de retrăit, o carte de memorialistică publicată la editura Scrisul românesc. Cu ce bucurie m-am dus acasă să debutez la Cravoia, chiar dacă nu era orașul meu natal! Cum am citit pasaje încercând să îmi stăpânesc emoțiile! Am scris cartea cu un imens gol pentru că în 2008 am vrut să mă întorc în țară. Tata nu mai era, dar îi promisesem că voi veni înapoi după ce îmi termin doctoratul. Mircea era mic, avea trei ani. Făcusem ce îmi propusesem și acum vroiam acasă. Nu am putut să o fac și atunci m-am apucat de scris. Mă gândeam că voi reuși prin scris să mă întorc în limba română. Nu mi-am dat seama pe moment că de fapt îi transformam pe ai mei în personaje, că îi ajutam să iasă din mine, că zilele petrecute alături de mama, tata, mamaia și sora mai mare aveau să fie tipărite în paginile unei cărți care acum este în librării la New York University, University of Chicago Library, Indiana University.
Coperta suavă este a unei fete suprinsă de Ileana Luchian-Giușcă. O fată simplă dintr-un sat dobrogean (cred că e) mândră de rochia ei. M-a luat și pe mine cu ea în dansul ei și îmi imaginam cum alături de noi este Maria Tănase care ne încânta cu “Ciuleandra”.
În 2018, m-am întors în limba română publicând cele trei piese de teatru, “Mia”, “Cățelul sinucigaș și Laika”, și “Ce rămâne după viață?” în volumul intitulat simplu Teatru pe a cărui copertă (o poză a doctorului veterinar Hajdu Támas) Andrei Șerban scria: “Teatrul în care crede Cătălina Florescu te provoacă. Nu poți rămâne indiferent, ea te obligă să iei o atitudine, sau cel puțin să alegi ce îți comunică ție mai mult: între teatru de idei, teatru înclinat social, sau un teatru mai personal, care se uită la corp ca printr-un caleidoscop al emoțiilor. Autoarea își traieste emoțiile cu inteligență și putere de observație. Replicile pieselor ei, o spune chiar ea, sunt aidoma unui val, “care se sparge la țărm, îl atinge, dar nu rămâne acolo”. Intri în universul lor și descoperi că teatrul e iluzoriu, e menit să dispară, deși există o speranță: dacă găsești ușa deschisă, poți intra și poate primești ajutor.O indicație: la sfârșit pereții spitalului sunt sparți și dau către o sală de audiție la teatru. Ce rămâne după viață?, întrebarea rămâne, ca și ușa, deschisă”.
Mia
Volumul are o istorie în spate. Am început să scriu prima mea piesă de teatru, “Mia”, pentru că la data respectivă cercetând pentru doctoratul meu în Medicina umanistă nu găsisem niciun personaj care să se confrunte și care să ne vorbească despre experiența ei cu boala cancerului la sân. Era important pentru mine să scriu acest personaj și, din 2011 și până în 2018, când a apărut volumul au existat multe rescrieri bazate pe workshop-uri cu studenții și feedback-uri de la oamenii de teatru. “Mia” a ajuns la New York la Institutul Cultural Român, la Chicago la lansarea cărții, la Biblioteca Congresului American din Washington, D.C., va fi pusă în scenă la primăvară în 2021 în regia lui Handan Ozbilgin. Dar cea mai mare mândrie a fost când am vorbit prin Skype cu studenții înscriși la Studii americane la clasa profesoarei Diana Benea care predă în cadrul Universității București sau când am prezentat cartea la Cărturești alături de familie și amici sau când am ajuns cu ea acasă, la Tulcea.
“Cățelul sinucigaș și Laika”
De “Cățelul sinucigaș și Laika” mă leagă atâtea amintiri. Deși am început să o scriu propriu-zis în timpul ultimei campanii prezidențiale din S.U.A, de fapt piesa îi este dedicată tatei care, atunci când a știut că nu are cum să mă oprească să plec din țară, m-a chemat în sufragerie, acolo unde numai eu cu el vedeam meciuri de fotbal, acolo doar unde numai eu cu el ne uitam la TV cum Ceaușescu se bâlbâia în decembrie ‘89, acolo unde avusesem cu toții atâtea revelione cu salată boeuf, friptură și plăcintă cu brânză și ... răvașe și văzut scenetele care ne făceau să uităm de comunism.
Tata mă cheamă în sufragerie și întinde mâna; văd o bancnotă de 50 de dolari și sunt uimită. “Pentru ce?” îl întreb și el zice, “Așa, să îi ai la tine”. Tata, care pentru mine a fost cel mai iubit dintre pământeni, a fost un om simplu, autodidact, de la țară, care a plecat din satul lui de la Buzău, Bălăceanu, la Iași să studieze la fără frecvență și a ajuns fără niciun ajutor director C.E.C. (Tulcea) pentru ani buni. Îmi întide banii și eu simt că voi boci cum n-am bocit în fața nimănui, decât în singurătate, dar nu, nu vreau să îl emoționez și mai tare și iau bancnota.
Piesa pe care urma să o scriu cu mulți ani după, parabola politică “Cățelul sinucigaș și Laika”, îi este dedicată pentru că de la tata am dorința de autocunoaștere, de respingere a ipocriziei, a dreptății pentru omul simplu/exploatat, dar și o tonă de umor care vine de la Ionescu și de la părintele meu. Când am simțit că ce se întâmplă pe scena politică din S.U.A acum 4 ani era mult prea haotic, am hotărât să mă retrag în scris. Piesa de teatru urma să își facă debutul pe scenă cu o coincidență: pe 3 noiembrie a.c., comemorând ziua în care în 1957 Laika a fost lansată în spațiu (murind la scurt timp în Sputnik 2), cât și 3 noiembrie 2020 când vor fi alegerile prezidențiale. Dar Covid-19 a făcut ca piesa să debuteze pe platforma digitală a Institutului Cultural de la New York și poate fi vizionată aici: https://www.youtube.com/watch?v=kdTyTzipLRA. Atât regizorul, tot român, Leo Băcică, actorii (unii români, alții americani), cât si eu am dorit să oferim piesa cât mai mult timp posibil pentru că mesajul ei este simplu: țara de naștere este aleatorie, conviețuirea cu alții trece dincolo de limbaj și obiceiuri.
“Ce rămâne după viață?”
Ultima pieasă din volum, “Ce rămâne după viață?”, este cel mai infidel tradusă. În original este “Three as în Tri-Angle, or the Aftertastes of Life”, unde am vrut să mă joc cu mine imaginându-mi niște bărbați prinși cu ani de zile într-un experiment de izolare maximă, medicamentați abuviz, departe de lume/cei dragi. Despre piesă, Cristina Modreanu a scris: “Interesant este că în dezbaterea publică americană termenul snowflakes, mai ales în sintagma Snowflake Generation (Generația fulgilor de zăpadă), îi desemnează ironic pe tinerii anilor 2010+ ca fiind mult prea vulnerabili, foarte ușor de deranjat de idei diferite de ale lor și cu o capacitate de rezistență mult mai mică decât generațiile anterioare. Nu știu dacă cei trei ‘Relaxați’ din piesa Cătălinei Florescu fac parte din Snowflake Generation, dar interesant mi se pare faptul că ei și-au găsit refugiul într-un spațiu asemănător cu o răscruce care, la final, în urma căderii unui perete din decor, este devoalat ca fiind zona de repetiții a unui teatru”.
Piesa a fost citită la Muzeul Național al Literaturii Române (regia Alexandru Nagy) acum câțiva ani când o lăsam mă reprezinte in absentia. Îmi aduc aminte că eram la ora de curs la New York, gândindu-mă cum, la mii de kilometri distanță, ceva scris în limba de adopție, apoi tradus, se rostea atunci în limba maternă.
Nu mi-am propus să devin scriitoare. Ca adolescentă iubeam fotbalul și eram megaîndrăgostită de Marius Lăcătuș. Decupam febril orice apărea scris în presă despre el. Aveam chiar și o amică cu care corespondam, schimbând păreri, toate fantastice (culmea!), despre fotbalistul stelist. Mama se amuza când îmi aducea de la cutia poștală din bloc scrisorile amicei pe care o descoperisem într-un ziar într-un anunț și, naiv, adolescentin, am luat o coală de hârtie și am început să scriu. De mână, așa se făcea atunci.
Din 2011 și până acum am publicat mai mult în limba engleză, dar când mi-a fost prea dor m-am întors acasă (“Am aflat acum” s-a jucat la Constanța în regia lui Iulian Enache printr-un grant AFCN; “Vecinele” a apărut pe platforma LiterNet; “Femeia care tot uita să se nască” a fost finalistă la concursul UNITER Piesa anului; “Ghiocei și mult clor” a avut premiera in Zoom Theatre recent, dar în engleză, “Snowdrops and Chlrorine”, https://www.youtube.com/watch?v=1vPh1zcGyW8; iar “Verde crud” va fi citită la toamnă de Mihaela Drăgan și Zița Moldovan).
Când l-am născut pe băiatul meu, habar n-aveam niciun cântec de leagăn și m-am trezit cântându-i ce îi fredona tata surorii mele mai mari și când s-a născut nepotul meu Andrei și lui: “Du-mă, acasă, măi, tramvai...” Când Mircea era obosit și nu știam cum să îl păcălesc să mai meargă pe jos, când era el mic de tot, îi ziceam la cerere o poveste în limba română pentru că o iubea foarte mult: “Goldilocks”. “Mamă, zi-mi povestea cu urșii...”, iar la culcare, “Mamă, zi-mi povestea cu împăratul și sarea în bucate…” Și mama se executa... “Mamă, latina este așa de ușoară” mi-a zis când a început să o studieze la școală în gimnaziu. “Da, de ce?” “Știu româna, cum de ce?!” Toți părinții o fac pe proștii câteodată ca să se umfle de mândrie că ce și-au propus au făcut. Mircea e un american care știe limba română, chiar dacă cu accent. În fiecare vară a fost cu mine acasă, l-am dus pe faleză la Tulcea, la teatru la București, la mare la Constanța, pe Transfăgărășan, la vulcanii noroioși, la mătușa mea Carmen, la cimitir la ai mei, în curtea liceului “Spiru Haret”. Am călătorit mult cu el în limba română, doar că limba română pe care el o aude este cea pe care o rostesc, cu cuvinte și din aromână, romani, maghiară, turcă, greacă, rusă lipovenească, ebraică – așa cum este de fapt limba noastră! Pentru că Mircea mă continuă și lui i-am dat limba copilăriei mele, dar și limba română a exilului meu. Când și când îmi refac trăirile, când și când sunt doar a limbii române.
FEMEIA CU OCHI ALBAȘTRI
Noaptea de 7 mai 1986 a fost ma-gi-că! După ce Steaua a câștigat, nu m-am putut duce la culcare. Nu mă ajuta că deja eram megaîndrăgostită de Lăcătuș, nu mă ajuta că eram adolescentă. Eram în extaz. L-am îmbrățișat pe tata. Am stat în brațele lui câteva minute. Numai noi doi văzusem finala pentru că numai noi iubeam fotbalul. Tata mereu glumea și îmi zicea că sunt băiatul lui. Doamne, ce îmi mai plăcea asta! (Se uită din nou în rucsac și scoate o minge sau mimează că are o minge. Dă un șut mingii. Face semnul victoriei. Aleargă și apoi se trântește pe podea imitând jucătorii de fotbal după ce au marcat un gol)
Un moment.
FEMEIA CU OCHI ALBAȘTRI
După meci, au început să se audă voci pe stradă. Era luna mai dar se simțea de parcă ar fi fost decembrie. Cred că nimeni nu putea dormi. Câțiva ieșiseră în stradă și scandau frenetic. Era o bucurie pe care nu o mai trăisem până atunci. Străini care se îmbrățișau cu alți străini. Numele portarului era scandat cu entuziasm. “Duckadam! Duckdam! Ole, ole, ole, Steaua, victorie!” În noaptea aia uitasem că trăiam în comunism. Acea noapte nu ar fi trebuit să se termine.
(Pasaj din “Despachetez,” o piesă într-un act)
Am lăsat pentru la final un fragment din “Despachetez,” o piesă bilingvă într-un act. Eu sunt mereu aici unde limba nu moare. Vă e dor de mine?
