Dilemele identitare ale României June

Forumul România Jună, organizat de către Liga Studenţilor Români din Străinătate, a avut loc între 12-14 august, fiind găzduit de Institutul Bancar Român, aflat sub umbrela Băncii Naţionale a României, condusă cu o mâ­nă sigură de guvernatorul Mugur Isărescu. Scopul tangibil al acestei dezbateri l-a constituit redactarea unui amplu document care ar trebui să sintetizeze viziunea tinerei generaţii (în principal de studenţi din străinătate) faţă de direcţiile de dezvoltare ale României aflate la orizontul anului 2030. Pentru a descoperi percepţiile tineretului cu diverse preocupări intelectuale, au fost constituite mai multe grupuri de dezbatere: cultură, democraţie şi justiţie, economie, energie, relaţii internaţionale şi securitate naţională, sănătate, solidaritate socială, tehnologie şi antreprenoriat şi, last but not least, cel de identitate naţională.

La acesta din urmă am fost invitat să particip în calitate de expert. Lăsând la o parte titulatura pompoasă şi destul de vagă (cine nu este expert în identitatea româ­nească? Arătaţi-mi românul care nu poate realiza rapid, în doi timpi şi trei mişcări, portretul standard al poporului din care se trage? În acest domeniu al autodefinirii nu luăm lecţii de la nimeni, dimpotrivă, putem oferi meditaţii), recunosc că nu am fost singurul expert, ci am avut mulţi alţi colegi într-ale expertizei identitar-naţionale. Doar ţara asta este plină de experţi! Participarea la dezbaterile din cele trei zile mi-a lăsat un gust destul de amar, din mai multe motive, pe care îmi voi permite să le detaliez.

Atunci când aduni mai mult de zece intelectuali români (tineri sau bătrâni, nici nu mai contează, însă am impresia că tinerii intelectuali sunt chiar mai periculoşi decât cei mai în vârstă, pentru că orgoliul puternic este asociat unui mare avânt şi unei puternice necesităţi de afirmare prin eliminarea preopinentului) şi-i rogi să dezbată un subiect, mai ales unul sensibil şi destul de vag, inevitabil, ies scântei. Ceea ce m-a surprins neplăcut a fost intoleranţa pe care unii dintre colegi o afişau deschis faţă de puncte de vedere care nu se cadrau cu viziunile lor cimentate. Răbufniri neelegante de tipul „nu, nici vorbă, prostii“, „habar nu aveţi despre ce vorbiţi“ denotă o superioritate făţarnică, lipsită de o minimă eleganţă a disputei intelectuale. Şi aceasta se întâmplă pentru că există tipul standard de intelectual mai mult sau mai puţin expert, care face tot posibilul pentru a monopoliza dezbaterea, pentru că dacă nu te auzi vorbind doct sau semidoct se cheamă că nu eşti important. Şi cine doreşte să fie neimportant? Conţinutul dezbaterilor s-a axat mai degrabă pe rolul credinţei ortodoxe în societatea actuală, pentru că persistă un tip de intelectual român ortodox-tradiţionalist, care nu acceptă că poporul român sau România ar fi altceva decât etnicii români de religie… ortodoxă, fireşte.

Şi ţi-ar trage o cădelniţă în cap, numai pentru „a-ţi băga minţile în cap“, după cum un astfel de expert i-a spus-o în pauză lui Mihail Neamţu (un moderator excelent, care a încercat să echilibreze puţin forţele între ortodoxismul delirant şi normalitatea prezentului european, fără a cărui prezenţă dinamică, bine structurată, logică şi plină de bun-simţ şi carismă dezbaterile grupului ar fi alunecat către o infintă ceartă între ţaţe care nu se înţeleg asupra preţului legăturii de pătrunjel). Din nefericire, protocronismul ceauşist, cu profunde rădăcini legionaroide, s-a altoit excelent cu ortodoxismul intolerant. Din această perspectivă, o altă pistă folosită pentru a ataca prezentul nenorocit, dar şi trecutul de la 1848 încoace, este recurentă, căci se leagă tot de vechea poveste a formelor fără fond. Chiar şi în 2011 sunt destui intelectuali care acuză forma viciată importată de paşoptişti, pervertită puţin de comunişti şi reinstaurată după 1989. Fondul (poporul) vrea altceva, se poate exprima mai bine într-o altă matrice. Care? Greu de spus. „Duhul pământului care ar putea stabiliza acest bulevard (România).“ Uşor rizibilă este clamarea doctă a ultimei instanţe: poporul. Pe ce te bazezi, vorba lui Moromete? Pe sondaje, fireşte, însă doar pe anumite sondaje pe care INS nu are voie să le facă publice. Teoria falsităţii formei merge mână în mână cu o conspiratită, care, mai e nevoie de subliniat, explică totul.

O altă concluzie care s-ar desprinde se leagă de faptul că suntem un neam de plângăcioşi. Iubim să ne smiorcăim. Cam aşa procedează şi BOR, şi exegeţii ei care se plâng faţă de ce soartă grea i-a oferit statul român postdecembrist. Niciun cuvânt despre averile mari care le-au fost retrocedate, nimic despre faptul că nenorocitul stat român preia salariile unor mii bune de preoţi etc. Dar ne plângem de erodarea familiei tradiţionale la români, care „familie trebuie să înţeleagă că e familie“. A afirma în aceste cercuri că Biserica Ortodoxă Română este la fel de bună sau rea precum restul societăţii româneşti din care face parte şi din care-şi extrage seva este de neconceput. A aduce în discuţie colaboraţionismul unor prelaţi şi chiar a structurii oficiale a BOR din perioada comunistă reprezintă păcatul final care te poate excomunica din comunitatea naţională, căci BOR, se ştie, reprezintă fiinţa naţională. Nimic nu poate fi în afara ei. Această impunere prin forţă poate face mai mult rău decât ar crede susţinătorii ei necondiţionaţi, căci determină îndepărtarea unor suflete tinere, aflate într-o mare căutare. Printr-o impunere intolerantă, mă îndoiesc că se va rezolva ceva.

Filonul autoritar-naţionalist aclamă şi impunerea respectului faţă de simbolurile naţionale: imn, drapel, stemă. Argumentul suprem: şi care e problema? La americani cum se poate? Lăsăm la o parte incongruenţa între autohtonism şi compararea cu formele pervertite de peste Ocean. Astfel de propuneri, chiar dacă minoritare, dovedesc persistenţa unui curent dur, nu numai în rândul intelectualilor mai în vârstă, dar chiar şi a unora destul de tineri care nici măcar nu au trăit prea mult în societatea în care a spune că unu plus unu face doi constituia o crimă.

După nenumărate ore de dezbateri încinse, grupul de expertiză a ajuns la concluzia că identitatea naţională se sprijină pe patru piloni principali: conştiinţa istorică, credinţa, limba şi obiceiurile şi tradiţiile poporului român.

S-au propus mai multe soluţii, unele mai realiste, alte utopice, care ar putea dinamiza sau măcar menţine vie identitatea naţională. Care, până la urmă, în ciuda tuturor eforturilor autorităţilor – căci, în bună măsură, soluţiile imaginate făceau apel mai ales la autorităţi care ar trebui să dea (evident, mai mulţi bani) –, va dura şi eventual va înflori doar dacă nivelul general de viaţă din România va fi mult mai bun, permiţând o etalare civică şi normală a demnităţii de a fi român ce pleacă de la buzunar, pentru a se căţăra pe celelalte paliere mai docte ale acestei fete Morgana, identitatea naţională. Care mai degrabă este, nu se dezbate.

Este greu de crezut că românitatea se află sau se va găsi într-un pericol mai mare acum sau în 2030 (lăsând la o parte faptul că nimeni nu ştie ce va fi în acel an îndepărtat, poate doar Nostradamus şi Mama Omida să aibă viziuni) decât s-a aflat în primele decenii ale terorii roşii, când, practic, România fusese transformată într-o provincie sovietică.

Concluziile generale ale Forumului nu aveau cum să depăşească enunţurile generale de tipul: să atragem mai multe fonduri europene, să construim infrastructură, să îi ajutăm pe săraci, să eliminăm birocraţia şi corupţia. Adică deziderate unanim acceptate şi acceptabile teoretic, chiar şi de către clasa politică. Nu am văzut niciun om politic respectabil să afirme că trucarea licitaţiilor este o practică normală pe care o încurajează. În fond, cine ştie cum va arăta România în 2030?

Astfel de documente prospective şi generoase nu pot depăşi stadiul unor simple enunţuri frumoase care răspund întrebării de clasa a V-a: cum mi-ar plăcea să arate ţara mea când voi fi mare? Aceste propuneri ample vor putea fi transpuse în practică şi în măsura în care o cât mai bună parte din tinerii care studiază uneori în mod strălucit în Occident vor avea curajul să se întoarcă în ţară. În acelaşi timp, nici nu poţi fi absurd şi să le ceri să se sacrifice în serviciul public pentru salarii de mizerie. //