Prizonieri de război finlandezi în Gulag

Finlandezii au suferit probabil cele mai mici pierderi umane din rândul forţelor combatante pe Frontul de Răsărit, atât datorită abilităţilor şi calităţilor militare, cunoaşterii terenului, cât şi pentru că sovieticii nu au insistat în acea parte periferică de front, concentrându-se asupra principalelor direcţii ale succesivelor ofensive germane, în prima fază a războiului, iar în a doua, când au preluat iniţiativa în Europa Centrală şi Balcani, îndreptându-se către Berlin.

Înaintea provocării Războiului de Iarnă de către Stalin, NKVD, foarte optimist în ce­ea ce privea cursul războiului, plănuia or­ga­nizarea unui număr de nouă lagăre în regiunea Vologda, aflată în apropierea teatrului de ope­raţiuni, în care să fie găz­du­iţi 25.000 de militari fin­landezi care urmau a fi lu­aţi prizoneri de către vic­to­rioasa Armată Roşie (un sfert din Armata Finlandeză înainte de mobilizare). Însă cum socoteala de acasă nu s-a prea potrivit cu cea din zonele accidentate şi pline de lacuri ale Finlandei, Armata Roşie a lu­at numai 900 de prizonieri de război, fi­ind capturaţi de şase ori mai mulţi militari sovietici (5.700). Marea majoritatea a lor a supravieţuit acestei prime confruntări şi au fost repatriaţi de finlandezi doar pen­tru a ajunge în Gulag, fiind acuzaţi de tră­da­re de ţară. De asemenea, 838 de pri­zo­nieri de război finlandezi dintre cei 900 au revenit în Finlanda în 1940, ca urmare a acordurilor dintre cele două ţări care au pus capăt temporar stării de război, Fin­landa cedând teritoriile râvnite de Stalin.

Reluarea stării de beligeranţă între Finlanda şi URSS, în iunie 1941, a dus la recucerirea te­ritoriilor cedate cu un an îna­in­te, ba mai mult, la avansarea tru­pelor finlandeze adânc în peninsula Ca­relia (a fost cucerită şi capitala acestei re­gi­uni autonome, Petrozavodsk), însă, în 1944, contraofensiva sovietică a dus la în­cheierea războiului finlandezo-sovietic, fron­tiera revenind la amplasamentul din 1940 (situaţie destul de similară cu cea a României). În perioada 1941-’44, sovieticii au capturat un număr de 3.000-3.500 de militari finlandezi1, iarăşi insignifiant, în comparaţie cu sutele de mii de militari că­zuţi în captivitate pe celelalte teatre de ope­raţiuni de pe Frontul de Est. Numărul celor care au murit în detenţia sovietică este estimat de către istoricii finlandezi la 1.500, doar 2.000 dintre captivi reuşind să revină acasă. Unii dintre ei au fost cap­turaţi de partizanii sovietici care operau în spatele frontului şi care, de cele mai multe ori, nu stăteau pe gânduri şi-i exe­cutau sumar. Cauzele deceselor erau cele comune tuturor lagărelor, fie că vorbim de Gulag sau GUPVI: înfometarea, con­di­ţiile de transport groaznice, frigul, bolile. Au existat destui voluntari finici, dar şi es­tonieni care s-au alăturat Armatei Fin­lan­deze, ei fiind cetăţeni sovietici (chiar dacă estonienii avuseseră statul lor independent până în 1941, când au fost anexaţi la URSS - automat au primit cetăţenia sovietică, în ciuda faptului că, mai mult ca sigur, nu aveau nicio simpatie faţă de URSS). Fiind cetăţeni sovietici, au fost înrolaţi în Ar­ma­ta Roşie, iar cei care au fost luaţi pri­zo­ni­eri pe front fie de germani, fie de fin­lan­dezi aveau posibilitatea să se alăture Ar­ma­tei Finlandeze. În schimb, finicii din estul peninsulei Carelia și care trăiau într-o republică sovietică au­to­no­mă erau cetăţeni sovietici cu acte în regulă, nici ei nefiind foarte entuziasmaţi faţă de regimul de teroare instaurat de comunişti, mai ales că graniţa cu ţara a cărei limbă o vorbeau era destul de aproape. Având în vedere ofensiva finlandeză, mulţi dintre ci­vilii carelieni s-au pus în slujba fraţilor finlandezi, cunoscând şi terenul, sperând ca Finlanda să anexeze acele teritorii pe ca­re le ocupa militar. Evident, NKVD nu avea cum să uite aceste trădări, solicitând, la încheierea armistiţiului cu Finlanda, pre­darea tuturor cetăţenilor sovietici care se aflau pe teritoriul finlandez. Strânse cu uşa, autorităţile finlandeze au fost nevoite să accepte şi să transfere Moscovei apro­xi­mativ 100.000 de cetăţeni sovietici (8.000 împotriva voinţei lor)2. În acest grup nu­meros au fost incluşi şi prizonierii de răz­boi sovietici capturaţi de finlandezi din 1941 până în 1944.

Pedepsele pe care le-au primit toţi aceştia au variat în funcţie de gravitatea „cri­me­lor“ care li se imputau în sistemul pa­ra­noic stainist. Cel mai uşor au scăpat civilii carelieni, care toţi au fost condamnaţi la doar cinci ani de muncă forţată, la diverse obiective industriale, mai degrabă în Rusia Europeană, unde clima era mai blândă (oricum, finicii sunt obișnuiţi cu asprimile vremii nordice). Voluntarii din Armata Fin­landeză care au luptat împotriva Ar­ma­tei Roşii au fost pedepsiţi mult mai aspru, cu condamnări la moarte comutate cu pe­depse între 10 şi 25 de ani de muncă di­rect în Gulag, la care se adăugau şi in­ter­dicții de a reveni în zonele de baştină (exil forțat). Jumătate dintre voluntarii fin­lan­dezi au fost trimişi în RSSA Komi, unde se afla imensul complex concentraţionar de la Vorkuta, pentru a lucra în minele de căr­buni, dar şi în industria forestieră din zo­nă. Lagărele din Vorkuta erau foarte du­re, în schimb cele situate mai la sud, mai blânde faţă de Kolîma, de exemplu. Cealaltă jumătate a fost împrăştiată în la­gă­re de muncă care deserveau centre in­dus­­triale siberiene (Omsk, Celiabinsk, Ir­kuţk, Sverdlovsk), unde clima era mai blân­­dă faţă de cea din nordul arctic so­vietic. Rata mortalităţii acestor voluntari a fost una mai redusă, de „numai“ 15%.

Du­pă 1955-’56, toţi aceştia au revenit treptat în Carelia, în­cercând să ascundă tre­cutul an­tisovietic chiar şi de rudele apro­piate sau de propriii copii, muncind în sectorul forestier, unde aveau multă ex­perienţă. După 1960 au fost lăsaţi în pace de organe, însă nu au fost rea­bi­litaţi ofic­i­al, ci doar amnistiaţi (cei care aveau pe­depse mai mari de 10 ani, pentru că cei­lalţi îşi ispăşiseră întreaga sentinţă).Mulţi dintre aceşti veterani au încercat să profite după 1990 de asistenţa financiară mai generoasă pe care o oferea Finlanda, pu­tând fie să emigreze fără probleme în ţa­ra pentru care luptaseră, fie să primească o mică pensie (care nu lua în calcul pe­ri­oada petrecută în Gulag ca urmare a în­ro­lării în Armata Finlandeză, ci doar timpul propriu-zis petrecut pe front, de aceea nici pensiile nu au fost prea mari - evi­dent, o pensie mică în Finlanda putea fi o avere în Rusia anilor 1990-2000). Esto­nienii care luptaseră pentru Finlanda şi ca­re au putut să o mărturisească public du­pă recâştigarea independenţei, în 1991, au fost onoraţi de statul eston, primind pen­sii generoase.

Puţini dintre voluntarii finici, bănuind cam ce avea să li se întâmple dacă ră­mâ­neau într-o Finlandă care încerca să facă o pace onorabilă (adică să nu fie complet ocupată) cu colosul stalinist, au încercat şi reuşit să treacă în Suedia neutră. Şi au avut dreptate, căci autorităţile suedeze nu i-au repatriat sovieticilor, oferindu-le per­mise de muncă, obligându-i doar să nu locuiască în cele mai mari trei oraşe pen­tru a nu fi reperaţi de spionajul sovietic. După cinci ani de muncă, au obţinut chiar cetăţenia suedeză şi au avut o viaţă li­niş­tită şi foarte prosperă. Ofiţerul cu cel mai mare grad din Armata Sovietică care a de­venit voluntar finic a fost căpitanul Albert Hämäläinen, care a fugit în Suedia. Dat fiind gradul lui, avea şanse mari să fie exe­cutat de NKVD.

Soldat finlandez în timpul confruntărilor din iarna anului 1940 (foto: SA-kuva)

Militarii sovietici capturaţi de finlandezi, repatriaţi în 1944, au fost pedepsiţi şi trimişi în batalioane disciplinare în pri­ma linie (un fel de con­dam­nare la moarte, având în vedere speranţa lor de viaţa aici), iar cei care au su­pra­vieţuit au înfundat Gulagul până după 1956. Militarii sovietici care colaboraseră cu serviciile de informaţii finlandeze au fă­cut tot posibilul să ascundă această tră­dare de patrie. Relevant pentru atenţia pe care o acorda NKVD tuturor potenţialelor ameninţări de natură politică a fost re­mi­terea în 1944 către ministrul comunist de Interne de la Helsinki, Yrjö Leino, a unei lis­­te pe care erau 20 de nume de cetăţeni fin­landezi, majoritatea ruşi albgardişti, ca­re au fost îmbarcaţi într-un avion şi trans­portaţi direct la Moscova, la sediul NKDV, în închisoarea Lubianka, unde au fost in­te­rogaţi în stilul specific (privarea de somn, foame, bătăi etc.). Fostul general ţarist Do­brovolski a fost executat, iar ceilalţi tri­mişi în Gulag, cinci murind până în 1956. Cei care s-au întors în Finlanda au primit nişte sume compensatorii din partea auto­ri­tăţilor finlandeze, care aveau remuşcări pentru că-i abandonaseră atât de uşor în ghearele ursului, ştiind foarte bine ce ur­ma să li se întâmple. Leino avea să plă­teas­că pentru asta, Parlamentul finlandez în­a­intând o moţiune împotriva lui în 1948, când probabil s-a aflat de deportarea celor douăzeci, fiind obligat să de­mi­sio­neze. În istoria finlandeză perioada când el a fost ministru de Interne (1945-48) es­te numită şi cea a „anilor periculoşi“! Oa­re de ce ?

(Subcapitol din volumul în pregătire Viaţa şi moartea în Gulag)

Note

1. În schimb, finlandezii au capturat 60.000 de militari sovietici!

2. Pekka Kauppala – Sent, Returned and Repatraited from Finland to the Soviet Union: The Logic, Tragedy and the Humanity of Fate in POW Deaths and People Handed over to Germany and the Soviet Union in 1939-55. A Research Report by the Finnish National Archives, Helsinki, 2008.