Receptarea Gulagului

Codrut Constantinescu 28.07.2015

De același autor

Mărturia lui Viktor Kravcenko e un rechizitoriu fără milă al întregului sistem sovietic. Puterea ei constă în faptul că această critică nu venea de la un „element reacţionar“, imperialist sau burghez, ci de la un om al sistemului.

 

Aparatul propagandistic sovietic a făcut eforturi disperate să ascundă lumii, într-o primă fază, existenţa Gulagului, iar mai apoi, când acest lucru s-a dovedit a fi im­posibil, amploarea lui. Fo­lo­sirea idioţilor utili a re­pre­zentat un alt instrument pe care aparatul de securitate, în strânsă colaborare cu cel propagandistic, l-a utilizat. Vizitând Uniunea Sovietică, urmând trasee prestabilite cu multă grijă, era evident că aceşti călători nu aveau cum să dea de cea mai mi­că urmă a imensei reţele ten­taculare a Gulagului. Astfel încât, ei fiind minţiţi şi crezând minciuna, puteau minţi şi dezinforma la rândul lor opinia publică din ţara de origine. Cu cât pres­ti­giul lor era mai mare, cu atât negările lor erau mai grave şi vocale, căpătând cre­di­bi­li­tate.


Paul Johnson arată, în volumul Stalin. Unul dintre marii monştrii ai istoriei, (Hu­manitas, 2014), că „în cartea sa des­pre canal [este vorba despre Canalul Ma­rea Albă – n.m.], Anabel Williams-Ellis susţine că au fost necesari numai 37 de paz­nici din OGPU.“, iar filocomuniştii britanici Beatrice şi Sidney Webb au scris că „e o plăcere să te gândeşti că a fost ex­primată în mod oficial aprecierea căl­du­roasă a succesului obținut de OGPU nu numai pentru o mare performanţă in­gi­ne­rească, dar şi pentru realizarea unui tri­umf al regenărării umane“. Harold Las­ki (1893-1950), teoretician și profesor de economie la prestigioasa London School of Economics între 1926-1950, ar fi elogiat lagărele şi închisorile sovietice „care le dădeau deţinuţilor posibilitatea să ducă o viaţă împlinită şi demnă“. Anna Louise Strong – o ziaristă de origine americană, puternic implicată în susţinerea mondială a comunismului, descria lagărele ca fiind „locuri unde zeci de mii de oameni au fost recuperaţi. Lagărele erau atât de efi­ci­ente în remodelarea ființelor umane, încât, uneori, infractorii făceau cereri să fie primiți“. Strong avea să fie lovită şi de iubirea faţă de versiunea şi mai dură a comunismului, cel chinez, şi avea chiar să moară în RP Chineză! Laureatul Pre­miu­lui Nobel pentru Literatură, an­glo-ir­lan­dezul Bernard Shaw, un tovarăş de cursă lungă al stalinismului, scria după vi­zi­ta sa ghidată în URSS din vara anului 1931: „În timp ce în Marea Britanie con­dam­na­tul in­tră în temniţă ca fiinţă umană şi iese de acolo criminal, în Rusia omul in­tră de­lincvent şi iese om obişnuit, cu ex­cep­ţia faptului că e greu să-l convingi să pă­ră­sească detenţia. Din câte am înţeles, poa­te să rămână acolo oricât de mult do­reşte“.



Viktor Kravcenko, inginer rus aflat în misiune în Statele Uni­te, în cadrul Comisiei sov­ietice (cu sediul la Washington, ocu­pându-se de organizarea şi dis­tribuirea legii Land and Lease prin care SUA au furnizat imense cantităţi de ma­terial militar, alimente, echipamente alia­tului său de la acea oră), a cerut azil po­li­tic în aprilie 1944. Ulterior avea să măr­turisească FBI că întregul staff sovietic era îm­pânzit şi dirijat de agenţii poliţiei se­cre­te sovietice. La începutul războiului fusese căpitan pe front, însă, în 1942, Stalin a or­donat ca toţi experţii tehnici să fie ex­cep­taţi de la participarea la carnagiu, având drept sarcină să repună în funcţiune ma­şinăria de război sovietică. În timp ce era în misiune, nu se ştie cum, Kravcenko a intrat în legătură cu un fost menşevic, re­fugiat în SUA, David Dal­lin, care l-a introdus în me­diul ruşilor exilaţi în Ame­rica, luând legătura şi cu FBI. După ce Kravcenko s-a ho­tărât să ceară azil politic, am­basadorul american la Moscova, Joseph E. Davies, a făcut apel la Roosevelt din partea lui Stalin pentru ca solicitantul să fie predat Uniunii Sovietice. Ne pu­tem imagina cu uşurinţă care i-ar fi fost soarta. Roosevelt, în mod ciudat, având în vedere admiraţia sa faţă de Stalin şi Uni­unea Sovietică, a respins cererea şi i-a per­mis lui Kravcenko să trăiască sub o serie de pseudonime în Statele Unite, sub pro­tec­ţia serviciilor speciale americane, pen­tru a nu fi reperat de cele sovietice. În acest timp, Kravcenko s-a apucat să-şi scrie cartea care avea să-l facă celebru. „Am muncit la ea lună după lună în condiţii de persecuţie şi ameninţare la adresa vieţii mele. Am fost obligat să mă plimb dintr-un oraş în altul, tot timpul schim­bând hoteluri şi case particulare, având identităţi şi naţionalităţi schimbate me­reu, găsind adăpost atât în casele ame­ri­ca­nilor, cât şi ale compatrioților“, de­cla­ra Kravcenko. Din fericire pentru el, nu a fost găsit de sovietici, care doreau să-l lichideze încă de acum. Doi ani mai târ­ziu, în 1946, a apărut cartea cu un titlu ame­­rican sugestiv – I Choose Freedom (Aleg li­bertatea), cu subtitlul edificator The Per­so­nal and Political Life of a Soviet Offi­cial (Viaţa personală şi politică a unui oficial sovietic). Volumul e un rechizitoriu fără milă al în­tregului sis­tem sovietic. Pu­terea ei constă în faptul că această critică nu venea de la un „ele­ment reacţionar“, imperialist sau bur­ghez, ci de la un om al sistemului, chiar dacă poziţia sa în ie­rar­hia aparatului de stat sovietic nu era de vârf.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1323/foto_codrut.jpg

Viktor Kravcenko în Franţa, în perioada procesului intentat revistei Les Lettres Françaises

 


Stânga stalinistă occidentală a reacţionat dur la acest volum. După mai multe ediţii în limba engleză, cartea lui Kravcenko a traversat Atlanticul, ajungând şi în Marea Britanie. În 1947 a apărut şi traducerea ei în limba franceză. Revista Les Lettres Françaises, înfiinţată în clandestinitate în 1941, sub conducerea lui Pierre Daix (sti­pendiată de Partidul Comunist Francez prin intermediul fondurilor primite de la Moscova), a publicat mai multe articole în care era atacat Kravcenko, acuzând-l că este un agent al Statelor Unite, iar cartea nu ar fi fost scrisă de el, ci de agenţii se­creţi americani, care doreau să dis­cre­diteze Uniunea Sovietică. Campania de pre­să a plecat de la nişte documente fal­si­ficate de organele de securitate sovietice şi „oferite“ revistei franceze de către agen­tul sovietic André Ulmann.



Kravcenko a traversat Atlanticul şi a intentat un proces pentru defăimare revistei franceze şi celor doi redactori care îşi asu­maseră minciunile. Procesul a început la 24 ianuarie 1949 şi a atras în epocă un mare interes, având în vedere con­texul geopolitic (izbucnirea Războiului Rece), dar şi influenţa PCF în societatea franceză. Kravcenko a fost apărat de avo­catul Joe Nordmann şi a citat mai mulţi martori care să confirme adevărul din car­tea sa, mai ales al existenţei Gulagului. Pri­n­tre aceşti martori s-a aflat şi Margarete Buber-Neumann, văduva liderului co­mu­nist german Heinz Neumann, care a su­pra­vieţuit atât Gulagului, unde fusese închisă, cât şi lagărelor naziste, pentru că ea a fost „repatriată“ în Germania nazistă de Sta­lin, la fel ca mulţi alţi comunişti germani reţinuţi în Gulag şi care nu muriseră până în august 1939. În pledoria sa, Kravcenko a afirmat că: „Mi-am scris cartea pentru că oamenii liberi din lumea întreagă tre­buie să ştie ce este regimul sovietic“. Du­pă două zile de dezbateri, Kravcenko, o adevărată vedetă a procesului, declara pen­tru Actualitățile Franceze: „Sunt fer­i­cit că am ocazia să vă spun, după două zile de dezbateri, cât de mult apreciez şi admir libertatea de expresie şi de dis­cu­ţii pe care o permite justiţia democraţiei franceze. Voi continua să lupt pentru ma­nifestarea libertăţii şi adevărului“.


În buna tradiţie comunistă patentată încă din perioada interbelică, pentru a am­pli­fica şi influenţa opinia publică franceză, şi în acest caz a fost înfiinţat un comitet de sprijinire a revistei şi redactorilor ei im­pli­caţi, format din mai multe personalităţi afi­liate mişcării comuniste, precum F. Jo­liot-Curie (Premiul Nobel pentru Chimie în 1935), patru foşti miniştri, precum d’Astier de la Vigerie (membru al Re­zis­tenţei, ministru de Interne în august 1944, apropiat apoi de PCF, cu o a doua soţie rusoaică, acordându-i-se mai târziu şi Pre­miul Lenin pentru Pace), cinci intelectuali publici cunoscuţi (Jean Bruhat, Abert Ba­yet, Pierre Cot, Jean Baby, Roger Ga­rau­dy), un general (M. Petit, care a condus în timpul războiului Asociaţia France-URSS), dar şi intelectuali care au fost ac­tivi în mişcarea de rezistenţă. Claude Morgan şi André Wurmser şi implicit revista au pier­dut procesul în aprilie 1949, tribunalul fran­cez obligându-i la plata unor des­pă­gubiri mai degrabă simbolice (100.000 de franci). Însă de această atenţie mediatică s-a bucurat tirajul cărţii lui Kravcenko, care a explodat la 500.000 de exemplare vândute doar în Franţa. PCF a cunoscut o primă înfrângere postbelică. Claude Mor­gan, unul din redactorii Les Lettres Fran­çaises acuzat în proces, mărturisea după trei decenii în volumul Les „don Qui­chotte“ et les autres, care era mecanismul folosit de sovietici pentru a-i discredita pe cei care spuneau adevărul, devenind in­comozi, mai degrabă incriminându-se sin­gur. „Noi, comuniştii, nu puneam sub sem­nul întrebării deloc afirmaţiile so­vie­ticilor şi nici pe cele ale Partidului nos­tru. Declaraţiile mele în timpul pro­ce­sului Kravcenko o dovedesc. Kravcenko fusese membru al Ambasadei sovietice în Statele Unite. A ales libertatea şi a publicat o lucrare violent antisovietică. André Ulmann mi-a adus un articol des­pre acest personaj pe care l-am publicat fără semnătură. În acest articol, Ul­mann, sub numele de Sim Thomas, îl acu­za pe Kravcenko de minciună, adăugând că era beţiv. André Wurmser a scris şi el un articol care a apărut în Lettres. De aceea amândoi am fost inculpaţi în acest proces. Kravcenko a citat un număr de martori care toţi confirmau existenţa la­gărelor de represiune, unde erau condiţii atroce. Nu i-am crezut deloc. Unii erau kulaci, alţii duşmani politici. Am de­cla­rat că dacă aş fi crezut că sunt adevărate acele mărturii nu aş mai fi fost co­mu­nist.“ Claude Morgan, la fel ca toţi ceilalţi aflaţi în slujba totalitarismului sovietic, făcea tot posibilul să anuleze dovezile care le-ar fi putut şubrezi convingerile de fier.



Moartea lui Kravcenko rămâne un mister care va putea fi dezlegat doar dacă s-ar mai de­secretiza documente foar­te secrete din arhivele KGB. El s-ar fi sinucis la 25 februaruie 1966 în biroul său din Manhattan. FBI ar fi con­fir­mat această variantă. Fiul lui Kravcenko, Andrew, a respins această versiune, dând vina pe mâna lungă a KGB, care nu uita şi nu ierta. Chiar şi preşedintele Johnson a arătat un interes aparte pentru moartea lui, având în vedere contextul Războiului Rece şi performanţele remarcabile în ma­terie de asasinat ale serviciilor secrete co­muniste. Greu de înţeles de ce s-ar fi si­nu­cis Kravcenko, odată ajuns în lumea liberă care i-a oferit totuşi atâtea satisfacţii, atât spirituale, cât şi materiale, căci vânzarea cărţii sale i-a adus o mică avere. Avem con­vingerea că în acest dosar încă mai lipsesc elementele esenţiale care vor face, poate, în viitor, lumină.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22