De același autor
Citatul din titlu nu era o replica standard. Paul Miron mi-a spus-o o singura data, la Freiburg, in primavara lui 2002. Il cunosteam deja de 12 ani si, desigur, au fost nenumarate revederi si despartiri intre noi, date fiind distantele geografice si itinerariile intortocheate ale unuia sau ale celuilalt, care ne separau vremelnic. Dar vorba aceasmi-a spus-o o singura data, nelasand-o astfel sa se devoreze pe sine, sa devina o vorba goala, menita doar sa depaseasca un impas in comunicare. Dimpotriva, ea a creat impasul, caci din acel moment vremea nu si-a mai putut urni pasul printre noi si n-a mai trecut. Aceasta foarte singura data a fost atat de puternica, incat de-atunci imi pare ca nu ne-am mai miscat din loc. Sa-mi fie, prin urmare, iertat, daca - evocand aici personalitatea lui Paul Miron - acuz cliseele de genul "trecerea in nefiinta", de care nu stiu sa ma folosesc. Ce trecere? Ce nefiinta?
Nu-mi vine nicicum sa intrebuintez nici termenul de "necrolog", desi stiu prea bine ca circumstanta si exigentele ar cere asa ceva. Dar mi se pare ca, in cazul lui Paul Miron, termenul nu poate avea obiect.
Nu voi ramane, totusi, dator cu acei topoi ai necrologului care dau o imagine cat de cat completa a biografiei sale. Sa ne amintim: nascut la Giulesti, judetul Baia,in 1926, si educat la liceul militar din Iasi, Paul Miron a ales sa emigreze, in 1944, retragandu-se, alaturi de trupele germane, din calea armatei sovietice. A depasit refugiului prin studiu, dedicandu-sefilologiei, pe care a urmat-o la universitatile din Bonn si Paris. A fost unul dintre elevii preferati ai lui Ernst Robert Curtius, la care si-a dat doctoratul in 1954, infiintand apoi, prin propriile stradanii, lectoratele de romana de la Bonn, Köln si Freiburg. Tot la Freiburg a devenit, ulterior, docent si profesor, neintarziind sa publice studii stiintifice de lexicologie si stilistica a limbii romane (Aspekte der lexikalischen Kreativität im Rumänischen, 1973, sau Der Wortschatz Dimitrie Cantemirs, 1977). S-a remarcat si ca editor al anuarului filologic Dacoromania(serie noua; aparut la München din 1973), prin reeditarea dictionarului Tiktin (1989) si prin initierea proiectului Monumenta Linguae Dacoromanorum (o editare sinoptica a celor mai vechi editii biblice romanesti; mai multe volume, din 1989 incoace). Preocupat incontinuu sa promoveze valorile culturii romane in Germania, a redactat articole vaste in enciclopedii istorico-literare (Moderne Weltliteratur, 1973 sau Lexikon der Weltliteratur, 1975) si a editat revista Prodromos(zece numere, intre 1961-1970), in care au putut semna si scriitori din tara, precum N. Manolescu, Marin Sorescu sau Matei Calinescu. Dar acesta a fost doar un versant al personalitatii sale.
In 1967, la staruinta prietenilor, i-a aparut la Paris primul volum de versuri, Rodul ascuns. Dupa 1990, a publicat preponderent literatura - poezie (Poezii, 1999), proza (Fata calaului, 1994, Postalionul din vis, 1999, Targul saradelor, 2000, Mostenirea astrelor, 2002), teatru (Idoli de lut, 1994, Magul, 1997) si memorialistica (Ochean, 1996, Maiputincaperfectul, 1998, Masura urmelor, 2000, Drumul strainatatii, 2 vol., 2006 si 2007) -, semn ca relaxarea istorica intervenita i-a dat si lui, in sfarsit, ragazul de a se concentra pe ceea ce-i placea mai mult. Acestea toate, legate de activitatea de om de stiinta si de scriitor, de meritele acumulate in timp si de recupe care a primit-o peste ani siintara - prin titlurile de Doctor Honoris Causasau de cetatean de onoare al oraselor Iasi si Timisoara -, acestea le vom citi oricand intr-un dictionar de istorie literara. Tot de-acolo vom afla - dar indirect, folosindu-ne deductia - cat de "timida" a fost critica literara de la noi in a-i aprecia opera, desi vom vedea ca n-au lipsit unele apropieri exegetice. (L-a inteles mai bine Cornel Ungureanu, care a identificat marca stilistica a poetului, prozatorului si dramaturgului Paul Miron in recursul cvasiobstinat la instanta unui Deus ludens, mereu disimulat in vadirile contrariante ale vietii, in trairile ambiguu alternate intre religiozitatea savanta si cea naiva.) Dar ne vom da seama ca istoria literaturii romane are inca restante mari in ce priveste valorificarea operei sale. E un "dar" inca nereceptionat de cel daruit.
Dictionarele nu ne vor spune insa nimic despre ce-a insemnat pentru Paul Miron sa-si pastreze in strainatate, peste decenii, iubirea de patrie; despre cat a staruit pe langa Heidegger, de exemplu, explicandu-i ca romanii merita o soarta politica si culturala mai buna; despre prietenia cu Pavel Evdokimov sau Pierre Emmanuel; despre cat de greu a fost sa castige numeroase personalitati europene pentru "cauza romaneasca" si, in tot acest timp, sa pareze invidiile coexilatilor romani. Probabil ca a fost si predestinare aici.
Cei care au insistat pe polaritatea Eminescu/Caragiale, ca definitorie pentru cultura romana, vor concede, sper, ca un termen al ecuatiei ignorat aici - Ion Creanga, abia el - da adevarata masura a complexitatii culturii noastre. Or, Paul Miron era, in mod cert, din familia spirituala a Humulesteanului. Avea suficienta gravitate mesianica, incat sa nu ia totul in deriziune, dar si o vana zdravana de cotcar, cat sa nu se stranguleze cu propria-imorga. O astfel de predispozitie psihica nu te poate hotarnici nici in rabufniri belicoase, nici in refuzul absolut al interactiunii.
Ca orice autentic patriot din exil, avea si el o dilema: vedea cum sufera romanii din tara - a acuzat de nenumarate ori crimele comunismului -, dar nu suporta sa stea cu mainile in san si sa nu faca nimic. I-a dezlegat dilema patriarhul Iustinian Marina, pe care-l intalnise in Athos, cu ocazia unui simpozion ecumenic. Auzindu-i framantarile, patriarhul i-a spus: "Daca vrei sa-ti ajuti fratii ramasi in tara, atunci vino in Romania! Dar vino ca un om liber!". Paul Miron a inteles sa un om liber, iar libertatea aceasta nu i-afost iertata niciodata de cei care ar fi preferat ca intre Romania de-atunci si Occident sa nu existe niciun fel de contact. Dar libertatea sa a dat roade: din aceasta aventura avea sa se nasca, in 1975, singurul parteneriat functional intre o universitate apuseana (cea din Freiburg) si o universitate din Estul comunist (Iasi).
Ca din aceasta cooperare ar fi putut iesi deseori deziluzionat e clar; dar discurs moralizator - Paul Miron avea... si n-avea. Etica sa era mai mult anecdotica decat imperativa. Parea ca tine mereu un felinar in mana si cauta nu omul cinstit, ci pur si simplu un om. Altminteri, cand nu gasea omul din ceilalti, avea motiv suficient pentru a narativiza ironic si nu adauga niciodata decat atata fictiune cat sa-si umanizeze personajele. Odata, pentru ca nu-si permitea sa urecheasca la propriu o cucoana din Iasi care avea ticul existential de a se baga, neintrebata, in orice discutie, Paul Miron i-aprins cu gingasie lobul urechii stangi si, lasandu-si mana sa vibreze nesigura, intr-un tremolo specific varstei, i-a soptit: "Ce urechi frumoase aveti! Sunt originale?". Raspunsul a fost un "ha, ha, ha"la fel de inept ca si interventiile de pana atunci ale respectivei. cand nu poti schimba lumea - si, ingenere, nu poti -, macar razi, frate! Razi sanatos si cu pofta, cat sa-l molipsesti si pe Dumnezeu!
Sigur e ca Paul Miron a molipsit-o de iubire pentru Romania pe Elsa Lüder, cea care i-a fost mereu alaturi, in toate intreprinderile, si care - paralel cu cariera stiintifica, certificata printr-un studiu de mare tinuta, Probleme der sprachlichen Gradation, 1978, precum si prin coautoratul la dictionarul Tiktin - s-a daruit exemplar activitatii didactice la seminarul de romanistica din Freiburg, invatand generatii dupa generatii de tineri pasionati de limba si literatura romana. Mai mult, din incoace, Elsa Lüder si Paul Miron au incercat sa imambele patrii - Romania si Germania -, aducand peste vara studentii germani, uneori pe speze proprii, la Vama Veche - acolo unde-si facusera o casa si co-ctitorisera o biserica ortodoxa -, pentru a-i apropia in mod decisiv de romana. Unii au revenit, de-atunci,an de an. Ce-i atragea intr-atat pe acesti tineri, incat sa ramana fideli culturii romane? Fara indoiala ca, fara farmecul personal al celor doi, orice lectie de romana ar fi fost seaca. Din carti poti invata multe. Dar lectia despre libertate si lectia despre iubire nu le poti primi decat din intalnirile miraculoase pe care ti le harazeste viata.
In preajma lui Paul Miron - asa cum l-am cunoscut eu -, varstele si gradele de rudenie dispareau ca o parere. Stia sa fie tata, dogorindu-ti fata cu privirea, daca te simtea necopt; adora sa fie bunic, zambind cu ingaduinta la vederea fragezimii neghioabe; dar uneori avea sagalnicia fratelui mai mare, parand ca te dezleaga de tabuurile copilariei; ba alteori mima chiar nevolnicia mezinului, ca sa verifice cat de bine i-ai inteles pasul "maruntel-mic". E acesta un mod inedit de a te nemuri... de a te sadi in varsta celuilalt, care te poarta astfel mai departe. Iata de ce nu se poate scrie un necrolog propriu-zis la moartea fizica a lui Paul Miron. "Planul meu"- a spus el odata, intr-un glas arhanghelul Uriel - "e la Dumnezeu in sertar".
Daca am reusit, in cele de mai sus, sa arunc macar si o privire pe furis in acel sertar, atunci e doar meritul lui. Eu n-am facut decat sa dau mai departe ceea ce lumea trebuia sa afle oricum despre cel care si-a facut o profesiune de credinta din urmarea arhanghelului: "Zi de zi a calatorit printre pamanteni ca sa adune - harnica albina -, bucatele cu bucatele, crugul destinului nostru. El ne invata sa nu cautam a vedea totul deodata, ci sa urcam pe trepte maruntele dorul nostru de Cer".
