O cauză controversată: victimele revoluţiei de la Timişoara

Istoricul Ioan Scurtu vorbeşte, în articolul Minciuni mass-media, publicat în decembrie 2011 (o dată aniversară) pe blogul său, despre problema victimelor revoluţiei de la Timişoara, în decembrie 1989. Articolul este susţinut cu argumente, dar el nu pare nici mai credibil, nici mai convingător decât pledoaria unui avocat strălucit într-o cauză controversată.

Este bine cunoscută tendinţa tuturor re­gi­murilor autoritare şi totalitare de a mi­ni­ma­liza proporţiile acţiunilor represive la ca­re se pretează prin însăşi natura lor - atunci când, desigur, propriile crime nu pot fi pur şi simplu decontate pe seama ad­versarilor eliminaţi şi reduşi la tăcere. Cazul masacrării militarilor polonezi la Ka­tyń, pus de URSS pe seama Germaniei hitleriste după finalul războiului, este de notorietate mondială şi nu poate fi negat.

În documentul de acuzare de la procesul înscenat lui Ceauşescu, se avansa cifra de peste 60.000 de morţi. Mult exagerată, s-a afirmat ulterior. Peste 60.000 de victime a provocat regimul Ceauşescu pe toată du­rata existenţei sale, s-a spus în perioada ur­mătoare, iar mai târziu nici această ver­siune nu a mai circulat. În acelaşi timp, când evenimentele din decembrie 1989 erau în plină desfăşurare, mass-media din țări învecinate, ca Ungaria şi Iugoslavia (Duna TV, Radio Belgrad etc.), comunicau la rândul lor – pe baza informaţiilor ob­ţinute de la martori sau din alte surse, pre­cum un raport al Securităţii înaintat Ele­nei Ceauşescu în acele zile – cifre con­si­derabile privind victimele represiunii co­mandate de regim la Timişoara şi în alte oraşe din ţară. La fel au procedat Europa Liberă şi mass-media occidentale. Or, do­cumentele oficiale de azi consemnează mo­dic 1.104 morţi (în toată ţara, dintre care 71 la Timişoara şi 543 la Bucureşti). Di­ferenţa între cele două cifre este atât de fra­pantă, încât se naşte un semn de în­trebare: am fost induşi în eroare atunci sau suntem induşi în eroare acum?

Cifrele oficiale conţin adevărul în ochii unui om de bună credinţă, pentru că acestea sunt con­tro­labile / atestate documentar. Nu­mai că sunt situaţii când una este realitatea şi altul este modul ei de reflectare în documentele oficiale.

Putem face, însă, un mic exerciţiu de ima­ginaţie. Dacă revolta de la Timişoara ar fi fost înăbuşită, cu siguranţă că informaţiile difuzate de mass-media străine ar fi fost ne­­gate în totalitate şi nici măcar câteva vic­­time ale represiunii sângeroase nu ar fi ajuns să fie recunoscute în vreo statistică oficială. La şcoală, elevii ar fi continuat să înveţe despre răscoala ţărănească din 1907 sau despre greva de la Lupeni din 1928, dar nimic despre greva minerilor din Va­lea Jiului din 1977 sau despre revolta ti­mi­şorenilor din 1989. Aceste evenimente is­torice nu ar fi existat pur şi simplu, pre­cum în romanul 1984, de George Orwell, un­de istoria este scrisă şi rescrisă per­ma­nent. Iar atunci când nu poate nega în to­talitate, un regim totalitar minimalizează, relativizează, ocultează, pentru a induce în eroare.

Cine poate afirma cu probe câte victime a făcut în rândul protestatarilor din Piaţa Tian­anmen regimul comunist chinez? Mis­ter chinezesc. Dincolo de zid, e greu de pătruns. Se vorbeşte de mii de morţi, dar nu există niciun fel de documente care s-o confirme. Dar faptul că în loc de 200 de morţi într-o acţiune represivă a statului contra propriilor cetăţeni s-a plusat, din eroare sau dinadins, la 500, la 1.000, la zeci de mii de morţi etc. nu anulează rea­litatea celor 200 de morţi reali. În acest con­text intervine minimalizarea şi se poate oficial pretinde – când nu se poate total nega - că nu au fost 200 de victime, ci doar câteva, în mod cu totul izolat şi ac­cidental, desigur. Mai trist este că ase­menea practici au fost socotite utile şi în continuare. Exemple sunt destule.

Mineriada din 13-15 iunie 1990 a produs şase victime, potrivit datelor oficiale, deşi Asociaţia „21 Decembrie“ şi alte surse vor­besc despre un număr semnificativ mai mare de victime (peste 100). Prin iu­lie 1990, în România liberă, Sorin Roşca Stă­nescu semnala apariţia, îndată după eve­nimente, a unor morminte suspecte cu decedaţi neidentificaţi la o margine a ora­şului, în Cimitirul Străuleşti II. Mu­şa­ma­lizarea faptelor urmăreşte, în general, păs­trarea credibilităţii – de faţadă – a struc­tu­rilor politice de conducere ale unui regim politic pentru care noţiuni precum „li­ber­tate“, „democraţie“ sau „demnitate uma­nă“ nu înseamnă nimic în practică. Uitate sunt actele de violenţă şi barbarie pe­tre­cute trei zile şi trei nopţi, în văzul întregii lumi, pe străzile Bucureştilor în zilele re­presiunii din iunie 1990.

Dar revenind la tema iniţială: de ce ar putea fi puse la îndoială cifre mai mari ale victimelor în revolta de la Timişoara decât cele oficiale? Aşa cum o atestă înre­gis­tra­rea teleconferinţei din 17 decembrie 1989, Ceauşescu însuşi plănuia o represiune cu mult mai amplă şi mai dură decât cea la care se dedase, în vara aceluiaşi an, re­gi­mul comunist din China contra protes­ta­tarilor din Piaţa Tiananmen, despre care era perfect informat. Din mărturiile celor implicaţi în protestele anticomuniste din Timişoara, rezultă aproape invariabil că au fost mult mai multe victime (morţi şi ră­niţi) decât s-a consfinţit după aceea în mod oficial (cf. Lucia Hossu-Longin, Me­mo­­rialul durerii, Editura Humanitas, 2013). Dacă Ceauşescu se menţinea la putere, fa­za a doua a represiunii de la Timişoara (de­numită codificat Tunetul şi fulgerul) ar fi putut duce la arestări masive şi la masacre care ar fi putut urca uşor numărul vic­ti­melor la mii şi zeci de mii de morţi. Unii au susţinut chiar că întreg oraşul de pe Be­ga ar fi urmat să fie ras de pe faţa pă­mântului. Nu în mod întâmplător, agenţii forţelor represive (Securitatea) umblau prin spitalele din Timişoara în perioada 16-21 decembrie şi confiscau registrele de evidenţă a răniţilor şi decedaţilor aduşi din zonele fierbinţi ale oraşului, pentru ca apoi să le facă dispărute fără urmă.

Mărturiile participanţilor la proteste în legătură cu un număr mult mai mare de victime decât cel convenit ulterior în mod oficial pot fi taxate drept subiective şi trecute cu ve­de­rea, deşi sunt numeroase; dar înre­gis­trările din documentele spitalelor ar fi fost greu să mai fie negate şi minimalizate, cum s-a întâmplat ulterior. De ce ar fi fost interesată Securitatea să ia registrele spi­talelor, dacă nu tocmai pentru a şterge ur­mele represiunii, care tindea să ia pro­por­ţii de genocid? Ciudăţenia aducerii celor câtorva zeci de cadavre de la Timişoara la Bucureşti, pentru a fi incinerate la cre­ma­toriu şi azvârlite la Glina, într-o gură de canal, când ar fi putut foarte bine să fie fă­cute dispărute într-un loc mult mai apro­piat de Timişoara, pare să aibă un tâlc al ei, aşa cum şi afacerea cu teroriştii are tâl­cul ei, mereu răstălmăcit, pentru ca opi­nia publică să nu poată afla niciodată cu exactitate adevărul. Din mărturiile celor im­plicaţi în revolta timişoreană, rezultă că în zilele represiunii de la Timişoara cadavrele protestatarilor erau adunate de forţele represive şi îngropate în gropi co­mune din afara oraşului. Despre care nu se mai ştiu prea multe de atunci încoace. În schimb, s-a vorbit până la saţietate de ca­davrele timişorenilor incineraţi la Bu­cu­reşti, ceea ce induce ideea că dracul nu a fost atât de negru şi că numărul celor ucişi la Timişoara nu poate fi cu mult mai mare, iar cifrele de câteva mii de morţi avansate atunci, la cald, pe diverse canale, ar fi fost pur şi simplu exagerări ori fa­bu­laţii. Or, faptele cunoscute din numeroase mărturii şi documente parţial dezvăluite arată o cu totul altă faţă a adevărului.

În fiecare oraş din ţară se alcătuiseră liste negre cu persoane/personalităţi care ar fi urmat să fie arestate şi executate. O con­fir­mă grupul de revoluţionari ieşeni care a în­cercat fără succes în 14 decembrie 1989 să declanşeze revoluţia în estul ţării, în ciuda precedentului istoric nefericit cu înăbuşirea în faşă a mişcării revoluţionare de la 1848. O mărturie în acest sens a fost dată de scriitorul Cassian Maria Spiridon, arestat, întemniţat şi maltratat de Se­cu­ritate, împreună cu alţi iniţiatori ai pro­testelor: „Dacă regimul lui Ceauşescu nu cădea, noi am fi fost executaţi“, a afirmat el într-unul din interviurile date (cf. Lucia Hossu Longin, Op. cit., capitolul La Bra­şov şi la Iaşi s-a dat semnalul, pp. 372 – 385). Execuţie sumară, fără proces, ca în tim­puri de holeră şi de război. Războiul lui Ceau­şescu şi al susţinătorilor săi cu pro­priul popor, sub pretextul apărării patriei comuniste de invadatorii străini.

Nu este nici un fel de dubiu că aşa s-ar fi întâmplat dacă Ceauşescu ar fi revenit ori s-ar fi menţinut la putere. Stau mărturie reprimarea dură a minerilor grevişti din Valea Jiului în 1977 sau a muncitorilor gre­vişti braşoveni din 1987. Cine poate sus­ţine că un şef de stat este animat de pa­triotism, atunci când dă ordin să fie ucişi cetăţenii ţării pe care o conduce? Cât de patriot putea fi Ceauşescu când demola bi­serici şi monumente istorice din Bucu­reşti? Cât de mult simţea el în jurul lui cu adevărat solidaritatea şi dragostea po­po­ru­lui pe care-l conducea, când vara, vila lui de la staţiunea Neptun semăna cu o for­tă­reaţă medievală, păzită de agenţi postaţi din sută în sută de metri de jur îm­prejur?...

Toate structurile militarizate ale re­­gimului erau deopotrivă im­pli­cate în acţiunea represivă. Drept motivaţie pentru aceste ac­ţiuni îndreptate împotriva populaţiei, au­to­rităţile invocau – aşa cum şi astăzi in­vocă diverşii nostalgici – imixtiunea „agen­­­turilor străine“, dar cei ucişi la Re­voluţie au fost în majoritate absolută ce­tăţeni români, oameni care se săturaseră de regimul lui Ceauşescu, şi nu agenţi stră­ini,„terorişti“ sau „turişti“ veniţi aici de peste hotare, ca să ne strice viaţa noastră mi­nunată din patria comunistă. La Ti­mi­şoara, la Cluj şi în alte oraşe, populaţia ca­re protesta contra regimului a fost re­pri­mată violent, pentru că Ceauşescu era de­cis să înece întreaga ţară în sânge, dacă ar fi fost cazul, pentru a se menţine la pu­te­re. A sugera, în acest context, ideea „pa­trio­tismului“ care l-ar fi animat pe Ceau­şescu personal şi regimul său totalitar este un adevăr cel mult parţial. În realitate, Ceau­­şescu dorea să fie independent de URSS pentru a putea conduce în mod dis­creţionar, după metode staliniste, Ro­mâ­nia, fără să dea nimănui socoteală, în be­neficiul lui şi al susţinătorilor săi. Că în epo­ca invaziei Cehoslovaciei de către tru­pele Pactului de la Varşovia interesele naţionale şi cele ale regimului au coincis a fost doar o excepţie fericită care a con­fir­mat regula. Conducătorii regimurilor tota­litare, indiferent de culoare, nu se re­pre­zintă decât pe ei înşişi şi nu se pot elibera (de servituţile condiţiei umane) decât pe ei înşişi, cum afirmă personajul lui Cha­plin în finalul filmului Dictatorul. Mai mult decât atât ei nu pot face, dar pro­paganda lasă să se creadă contrariul.

Nu putem contesta că mijloacele de co­mu­nicare în masă pot exagera, din greşeală sau chiar cu intenţie. Dar, pe de altă par­te, nu putem acredita ideea că re­gi­mul Ceau­şescu era inocent şi patriotic şi că a fost în mod nemeritat abandonat şi arun­cat la lada de gunoi a istoriei doar datorită vreunei conspiraţii oculte ori a „min­ciu­nilor mass-media“.