Turul comunismului

Comunismul e ceva ce nu poți pune într-un muzeu, e în fiecare om care a trăit atunci sau în anii agitați de tranziție, făcându-ne exponate ale muzeelor virtuale ale unor țări care au văzut prea multe.

Diana Filimon 05.11.2019

De același autor

Domnul cu care trebuie să ne întâlnim e simplu îmbrăcat, are șlapi și pantaloni scurți, o cămașă de vară și se mișcă un pic mai greu, cu baston, ridicându-și mai alene un picior. Știam că e el de la doamna care ne întâmpină la intrarea în Memorialul Revoluției de la Timișoara, altfel nu l-aș fi recunoscut. Mi-l imaginam un om mare și impozant, iar el era chiar opusul. Mă prezint și îi mulțumesc că ne însoțește, iar el îmi zice că a venit din vacanță special pentru noi. Mă întreb ce anume i-oi fi zis la telefon de l-a mișcat suficient cât să îl facă să își strice prima duminică de septembrie pentru noi.

„Mă cheamă Orban“, începe el să se prezinte mai încet, în limba engleză. „Dar nu sunt rudă de niciun fel cu celălalt Orban, din Ungaria.“ Lumea începe să râdă, încă ușor uimită de întâlnirea cu domnul despre care le spusesem pe fugă câteva cuvinte. Suntem un grup mare - 30 de oameni în total, majoritatea din 12 țări foste comuniste, plus organizatorii din SUA. Ne mișcăm greu, comunicăm greu, prinși în gălăgia propriilor vorbe și suntem deja de o săptămână într-un tur intensiv despre comunism.

Memorialul e într-o fostă clădire a armatei și se vede că supraviețuiește greu. Gazda noastră ne vorbește încet, cu pauze. Ridică tonul când i se pare că nu îl ascultă lumea. Ne înghesuim din cameră în cameră, fără aer, încinși de la căldură, și ascultăm. Turul nu mai este despre ziduri sau obiecte, e experiența de a fi cu domnul Orban, care a pornit spre Timișoara în decembrie 1989 să vadă ce se întâmplă și a fost împușcat în picior.

Radu Filipescu, o parte din muzeul neconstruit al comunismului

Mă trezește din somn telefonul. Mă dezmeticesc cu greu în camera de hotel, încercând să îmi amintesc unde sunt, și mă uit la ecran. Radu Filipescu. Știam că astăzi urma să ne întâlnim cu el în cadrul turului, dar, deși noi mai vorbisem la telefon pentru o vizită la Alba Iulia, nu credeam că știe că sunt și eu în grup. Mă sunase să îi confirm întâlnirea și eu bâjbâi printre cuvinte, încercând să par coerentă. Stabilim toate detaliile și rămâne să ne vedem peste câteva ore la sediul Grupului pentru Dialog Social. Mă ridic din pat, pregătindu-mă mental pentru o nouă zi prin labirintul comunismului românesc.

Cum Bucureștiul nu are un muzeu care să acopere perioada comunistă, căutăm istoria prin oameni. Ajungem toți în sala din sediul GDS unde ne strângem pe scaune aduse și pe terasa Green Hours, pregătiți să îl ascultăm. Radu Filipescu începe direct și ne întreabă dacă ni se pare că suntem înghesuiți. Răspundem cu jumătate de gură că da, un pic, iar el ne arată din mâini cam cât de mare era celula lui de închisoare. Lumea e imediat prinsă cu el în poveste. Trec două ore și suntem încă acolo, punându-i întrebări și ascultându-i povestea, urmărindu-i gesturile și zâmbetul uneori amar.

Filipescu e o parte din muzeul neconstruit al comunismului. Te poartă prin scări de bloc punând manifeste, apoi te duce în stația de autobuz unde te sperii când vezi că sunt milițieni în jur și fugi pe scări când un locatar al unui bloc strigă că ești cel care sabotează partidul. Într-un final ajungi la interogatoriu, după ce ai făcut deja trei ani de închisoare și, când anchetatorul te lovește peste mâini cu un băț și tu îți tragi palma de durere, din instinct, îți ceri scuze că l-ai întrerupt din bătaie. Dacă povestea lui ar fi spusă de pe un ecran, pe un perete din muzeu, nu știu câți dintre noi s-ar opri să asculte sau cât de mult s-ar fi pierdut povestea asta printre alte zeci de povești dramatice.

Casa Terorii, show-ul totalitarismului din Budapesta

Când fac stânga pe strada pe care ne conducea Google Maps, rămân surprinsă de coada mare formată de oameni care stau la intrarea în Terror Haza, așa-zisa Casă a Terorii – Muzeul din Budapesta despre totalitarism. Plouă încăpățânat și vizitatorii par a fi dintr-o mulțime de țări, stând ironic la o coadă pentru a vedea frânturi din comunism. Înăuntru totul e nou, tehnologizat, dramatizat, cu un tanc la intrare, lumini și zeci de povești ce se scurg pe ecrane peste tot în jurul meu. Un show ciudat al totalitarismului, în care fiecare colț spune multe lucruri despre extreme, dar cu prea puține nuanțe. Un muzeu-unealtă care aruncă vina pe extreme și pe tușe groase, ignorând „banalitatea răului“.

Spectacolul de aici mă duce cu gândul la celula lui Iuliu Maniu de la Sighet, cu patul mic de fier, o pătură aspră, haine de deținut și pe jos un bol pentru mâncare și o lumânare. Lângă ușă, un mic semn ce spune că acolo a murit cel considerat unul dintre cei mai importanți politicieni ai României. Niciun instrument de tortură, nimic grotesc, nimic brutal, moartea unui singur om, închis într-o celulă pentru că gândea altfel.

Comunismul cool și suvenire vândute de un tip din Senegal

În Muzeul Comunismului din Praga intru direct dintr-o piață plină de restaurante și magazine, cu un târg de toamnă și muzică sunând în boxe. Miroase a bere și a kurtos umplut cu înghețată, despre care cehii spun că e mâncarea lor tradițională, deși nu e. În capătul scărilor de la intrare mă întâmpină sec o statuie de-a lui Marx. Comunismul de aici e spus prin frânturi de povești despre viața de zi cu zi, despre încercările oamenilor de a scăpa din țară ori despre alte obsesii comuniste, precum propaganda și manipularea.

Când termin turul, ajung la magazinul de suvenire care vinde comunismul în diferite forme, tricouri roșii cu CCCP devenite aproape „cool“, lumânări cu capul lui Stalin sau al lui Lenin, insigne cu secera și ciocanul și multe alte obiecte cu iz ușor nostalgic. Toate acestea reușesc, intenționat sau nu, să contribuie la un brand al comunismului constant reinventat. Dau să merg spre vânzător cu gândul să îl întreb de ce vând obiecte de genul ăsta, dar tocmai povestește cu un coleg de-al meu de grup și îi spune că e din Senegal și nu de mult se mutase în Praga. Vreau să îl întreb cum vede el comunismul ăsta est-european, dar îl pierd, asaltat fiind de oameni care vor să cumpere suvenirele „comuniste“.

La Gdansk, Solidaritatea lui Wałęsa încă respiră

Wałęsa e un om mic de înălțime, dar îndesat și solid. Are în picioare bocanci ce par de șantier și e îmbrăcat cu un tricou cu desene și un sacou. Nu îmi e deloc greu să mi-l imaginez cum, acum câteva decenii, muncea pe șantierul ce se afla fix în locul în care eram toți uimiți de prezența lui. Privindu-l, nu poți evita senzația că ești în sală cu istoria. Aia directă și uneori incomodă, imprevizibilă, precum Wałęsa. Sala e pe jumătate goală, pentru că e o întâlnire neanunțată, și mă amuză când văd câte un participant cum intră tiptil și somnoros în sală și dă cu ochii de Wałęsa, care strigă de la tribună cum că lucrurile nu sunt deloc în regulă și că e responsabilitatea noastră, a activiștilor, să trezim lumea. Noi stăm cuminți în scaune, apăsați de prezența lui.

După întâlnirea cu el, în prima pauză de masă sar peste poveștile cu restul oamenilor și mă grăbesc să fug spre muzeul dedicat mișcării Solidaritatea din Gdansk. Acolo comunismul e irelevant ca însemne și nostalgii și devine opresorul concret. Comuniștii sunt scuturi, dube în care băgau oameni, miliție, sârmă ghimpată și represiune. Rezistența apare sub zeci și zeci de forme, de la garduri de fier la cântece și poezii, ziare sau postere imense cu John Wayne. Dar rezistența continuă. Într-un oraș al cărui primar a fost ucis recent de către un extremist, într-o țară în care istoria se schimbă treptat și pe nesimțite în muzee, Solidaritatea lui Wałęsa încă respiră. Are poate alt scop, alți inamici, alți partizani, dar este încă vie.

Bilete pe gratis la al Doilea Război Mondial

Nu am aproape deloc timp liber în Gdansk, dar îmi sună în minte cuvintele unei prietene care mi-a spus să vizitez Muzeul celui de-al Doilea Război Mondial acum, pentru că istoria se schimbă în Polonia. Și muzeele la fel. Așa că înainte de a pleca la aeroport fug spre Muzeu.

Ajung la coadă la bilete și aștept să ajung la rând. După câteva minute, vine o persoană spre mine și îmi întinde un bilet. Nu vorbește engleză, pare a fi un turist, așa că încerc să o refuz politicos din gesturi, pentru că nu înțeleg ce vrea. O fi vreo șmecherie, mă gândesc. Omul merge de la persoană la persoană oferind biletul. Avea mai multe, toate printate pe foi A4. Unii acceptă și zâmbesc larg, alții refuză ca mine, urâcioși și suspicioși. Revine la mine și zâmbește întinzându-mi-l din nou. De rușine, de data asta îl iau și mă îndrept spre poarta de acces, convinsă fiind că biletul nu va funcționa, că sigur e o glumă proastă făcută de domnul care m-a făcut să ies din coadă, prostită de el. Dar biletul e valid și intru în muzeu. Înăuntru totul e impresionant, bine curatoriat, trecând prin anii războiului, cu capăt de drum în comunism. Dar eu sunt cu gândul tot la incidentul de la intrare. Suspiciunea asta gratuită pe care o port cu mine, deși am prins doar câțiva ani înainte de 1989, e o bucată de comunism. E ceva ce nu poți pune într-un muzeu, nici nu poți proiecta pe un ecran modern. E sămânța aia pusă ascuns în fiecare om care a trăit atunci sau în anii agitați de tranziție, făcându-ne exponate ale muzeelor virtuale ale unor țări care au văzut prea multe. //

European Solidarity Centre - Gdansk, Polonia

explicatii foto

1. House of Terror - Budapesta, Ungaria

2. European Solidarity Centru - Gdansk, Polonia

3. European Solidarity Centru - Gdansk, Polonia

4. Museum of the Second World War - Gdansk, Polonia

5. Museum of Communism - Praga, Cehia

6. Museum of Communism - Praga, Cehia

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22