Moartea domnului Hardy

Tindem să devenim o societate în care legea e făcută cu braţul ridicat al gealatului, omul de încredere al clanurilor mafiote.

Vă aduceţi aminte de Moartea domnului Lăzărescu? Filmul inspirat de un caz real, petrecut în Capitala României? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci vă amintiţi şi de numeroasele persoane, de la membrii familiei la personalul sanitar de pe-o ambulanţă şi din mai multe spitale bucureştene, care au avut contribuţia lor la moartea acelui om. Şi nu trebuie să fie vorba numai de moartea unui om ca să avem tabloul dezinteresului naţional faţă de solidaritatea interumană. Cazurile ce pot dovedi contrariul sunt destule, dar restul ne copleşesc!
În regula dezinteresului endemic de la noi se înscrie şi moartea cetăţeanului american Chauncey Hardy, venit să joace baschet în România şi lovit mortal într-o discotecă din Giurgiu, oraşul de la graniţa civilizaţiei europene.

Chiar dacă presupusul său agresor ar invoca, în apărarea sa, că n–a fost vorba de o bătaie, ci de simplă hârjoană pe ringul de dans, rămâne comportamentul lamentabil al celor care se bâ­ţâiau în timp ce d-l Hardy zăcea pe duşumeaua localului. Se poate crede că altul ar fi fost finalul întâmplării, dacă, în loc să danseze, tinerii i-ar fi dat d-lui Hardy puţin mai repede primul ajutor. Sau dacă nu s-ar fi pus „diagnosticul“ de comă alcoolică, înainte de a-l vedea medicii pe tâ­nărul american. Ca să nu mai vorbim despre medicii care l-au consultat imediat după incident. Poate, dacă ei ar fi respectat procedurile specifice cazurilor de urgenţă şi ar fi recunoscut că nu sunt în stare să-l consulte, l-ar fi trimis mai repede la Bucureşti, iar soarta d-lui Hardy ar fi fost alta. Dar i-a fost dat să moară la doar 23 de ani, dintr-un pumn româ­nesc...

Între moartea d-lui Lăzărescu şi moartea d-lui Hardy sunt similitudini izbitoare. Ele ţin de societatea noastră dominată de răul instalat confortabil în interiorul ei. Evident, asemenea cazuri se întâmplă şi în alte părţi ale lumii civilizate. La noi, însă, vezi la tot pasul manifestări agresive de-o urâţenie ieşită din obişnuit. Poate urletele şi claxonatul prelung ale şoferilor nu-i mai deranjează pe cetăţenii paşnici. Poate aruncatul de mucuri de ţigări şi alte resturi pe stradă nu mai e un lucru neobişnuit pentru nimeni. Şi totuşi, atunci când se petrec, asemenea fapte amintesc de fiecare dată că suntem la porţile Orientului. Violenţa se simte în aer. Oricând, te poţi aştepta la reacţii dure, pentru fapte sau gesturi chiar banale şi fără urmări dureroase.

Trecerea, în spaţiul public, de la o stare de acalmie, la una ieşită din făgaşul normalităţii se poate face pe nesimţite. Cauzele ţin de psihologia maselor. Lumea românească e nervoasă! Poate e de vină ieşirea violentă din comunism. Poate e de vină tranziţia lălâie de după comunism. Poate e de vină importul tuturor relelor din Occident, într-un timp foarte scurt, societatea nefiind pregătită să se apere de ele. Poate e de vină democraţia, pentru care n-am fost şi nu suntem pregătiţi s-o trăim cu convingerea c-o merităm. Poate că nu ştim încă să ne manifestăm ca fiinţe sociale, responsabile de felul cum trăim libertăţile democratice. Poate trecerea de la dictatura comunistă la dictatura marketingului ne-a întins nervii la maximum, de nu mai ştim să deosebim binele de rău. Sau poate că e de vină trecerea de la criza sistemului de valori comuniste la criza sistemului de valori democratice, cine ştie?

Românii nu mai au încredere în români. Şi asta nu ţine de vreo criză globală. Oricine poate fi mai bun decât românul, în ochii româ­nilor. Pe străini îi privim cu supuşenie şireată, fiind atenţi nu la binele ce-l putem învăţa de la ei, ci la cum putem fenta „naivităţile“ lor. Legat de prezent, ne comparăm des cu occidentalii, rezultatul fiind mereu în defavoarea noastră. Legat de trecut, ne vedem ori eroi de legende, ori slugile „marilor porţi“. Ruperea lanţului lamentărilor paseiste urmate de răbufniri violent-orgolioase s-ar putea face doar prin cultura valorilor etice şi spirituale. Dar cine vorbeşte în spaţiul public despre ele n-are nicio şansă să fie ascultat.

Tindem să devenim o societate în care legea e făcută cu braţul ridicat al gealatului, omul de încredere al clanurilor mafiote. Solid, cu ceafa groasă şi lanţ de aur la gât. Ăsta te vinde şi te cumpără. Sau te omoară dacă ai călcat pe bombeul patronului, ori l-ai indispus cu un aer serafic. E clar că pentru el nu contează cine-i poate fi victimă, românu΄ sau străinu΄. Un gealat de Dunăre nu a suportat buna dispoziţie a
d-lui Hardy şi l-a plesnit rapid. În mintea lui, întunecată de bani şi ifose, n-au intrat datele americanului îndrăgostit de Giurgiu. Glumele şi figura de înger bronzat ale d-lui Hardy i-au trezit instinctiv rivalitatea cu care s-a născut faţă de oamenii de alt soi decât el. Din păcate, tinerii care se bucurau împreună cu gealatul nu erau de alt soi. Nici ei n-au suportat buna dispoziţie a d-lui Hardy, ratând ocazia istorică de-a ne salva pe noi toţi de oprobriul europenilor, care nu ne consideră la fel de europeni ca ei.