De același autor
Greșesc cei care își închipuie că filozofia se ocupă (doar) de „lucruri înalte”. Fiind „interpretare a vieții”, nimic din ce ține de viață nu-i poate fi străin. Platon s-a simțit obligat să dea socoteală până și de firul de praf, întrebându-se dacă există o Idee și pentru el. Pe scurt, filozofia nu e străină de trivialitatea vieții. Un gânditor român, școlit la cele mai înalte curți ale fenomenologiei contemporane, Alexandru Dragomir, își făcuse o specialitate din a fi preocupat de „crase banalități metafizice”. Medita despre „darea în vileag”, despre trezitul de dimineață, despre uzură, despre „ținutul urâtului-scârbosului” (pentru care folosea sigla U-S) – „Noi, spunea, ne lovim la tot pasul de U-S, ba chiar îl creăm zi de zi, uzăm, murdărim și ne murdărim, mergem la closet, facem gunoi, poluăm, ne schimonosim, facem lucruri repugnante etc. etc.” –, despre uniforme și grade, despre scobitul în nas, despre serviciile secrete, despre ce înseamnă a gândi băbește etc. etc. La un momen dat, a dublat „ținutul urâtului-scârbosului” cu cel al „lucrurilor-câh”. „Lucrul-câh” devenise, la el, un concept.
M-am gândit, zilele trecute, cu ce voluptate ar fi disertat Dragomir despre două feluri de a scuipa: „scuipatul împotriva vântului” și „scuipatul în sus”. (Introducerea ar fi făcut-o, desigur, pornind de la specia cea mai răspândită de scuipat, scuipatul de sus în jos.) Perorând pe marginea celui de al doilea fel de a scuipa, și-ar fi intitulat neîndoielnic disertația, cu trimitere parodică la Cioran, Despre neajunsul de a scuipa în sus.
Plictisindu-mă azi de dimineață și mânat de un irepresibil imbold ludic, m-am gândit să dezvolt un mic discurs dragomirian despre dezavantajele scuipatului în sus. Sper că cititorul îmi va ierta această pornire futilă. Însă, spre deosebire de orice gânditor autentic, care își tăinuiește cu grijă culisele gândirii și faptul intuitiv de la care a pornit – cel care i-a prilejuit gândul înalt și care l-a pus în mișcare, făcându-l să iasă la rampă înveșmântat doar cu haine speculative, adică exhibând doar gândul pur și mișcarea abstractă a gândirii până la atingerea rezultatului final –, eu nu vă voi ascunde, disertând pe o temă trivială, cazul trivial de la care am pornit.
Ei bine, am pornit, mărturisesc, de la lectura câtorva texte pe care un prieten preocupat de lumea din jur, mi le-a indicat ca pe o obligativitate de lectură. „Ca să știi și tu pe ce lume te afli”, mi-a spus, cerându-mi apoi, ca să se convingă că am citit, o discuție pe marginea bibliografiei indicate de el. Textele erau dintr-o revistă online care purta straniul nume O-revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.
Citind textele, plec de la constatarea – și acum ajung la disertația mea propriu-zisă cu iz dragomirian – că produsele specifice Revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu sunt rezultatul scuipatului în sus.
Dar ce este scuipatul în sus?
Spre deosebire de scuipatul în jos care are ceva suveran în el – cel care scuipă e instalat întotdeauna pe o colină virtuală, fapt care dă scuipatului lui măreție și distincție, iar celui scuipat, aflat la poalele colinei, nu îi conferă decât nimicnicie (fapt care stârnește în noi, spectatorii, simultan milă și dispreț) –, așadar spre deosebire de acest scuipat, care are mai totdeauna șanse să-și întâlneasă ținta, fără ca emitentul să riște să cadă victima lui, scuipatul în sus are toate dezavantajele pe care nu le are scuipatul în jos, dar nici una dintre calitățile sale.
Aș observa în primul rând că scuipatul în sus se naște dintr-o disperare neputincioasă. Ba chiar, putem spune, asta și e definiția lui: Scuipatul în sus este forma extremă a unei disperări neputincioase, născută din exasperare și furie extremă, care, negăsind nici un mijloc de domolire, alege o cale dezavantajoasă de exprimare a ei. Altfel spus, disperatul neputincios, incapabil să găsească o deșarjă adecvată, preferă ca, decât să nu se exprime, să o facă într-un mod total dezavantajos pentru el. Ținta deșarjei neputincioase rămâne neatinsă, în timp ce disperatul neputincios preia asupra sa rezultatul actului care viza obiectul furiei disperate și al disperării neputincioase. Pe scurt, el termină prin a se scuipa în cap.
Al doilea moment dramatic care survine în marginea scuipatului în sus este faptul autocondamnării la reluarea ad infinitum a gestului. Neputându-se elibera prin scuipatul în sus, dar nedispunând de o altă abordare mai convenabilă de exprimare a furiei, urii și neputinței, scuipătorul în sus e condamnat într-adevăr la reiterarea la nesfârșit a unui gest simultan irepresibil și ineficace. În final, toată energia lui se consumă într-un act ratat, care, ratat fiind, îi sporește furia, neputința și deznădejdea, epuizându-l printr-o solicitare extremă și făcându-l nefericit pentru restul vieții.
Dar de ajuns cu teoria! Să trecem acum la fapte, adică la aplicarea ei la cazul revistei-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu. Voi părăsi acum discursul analitic și voi trece la stilul direct, adresându-mă fetelor și băieților care dau tonul la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu.
.
Dragi prieteni de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu,
Mi-am adus aminte de voi recitind zilele trecute Cum am devenit huligan. Suntem în 1935. Aici, Sebastian (am scris cândva un text despre el, Sebatian mon frère) răspunde atacurilor din presa vremii care urmaseră după apariția, cu un an înainte, a romanului De două mii de ani. Nu știu dacă vă mai amintiți cum se sfârșește cartea: cu un capitol de Anexe, în care Sebastian îi trece în revistă pe semnatarii articolelor. Îi enumăr pe câțiva dintre ei: Toma Vlădescu, Petre Chiricuță, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roșu…
Ați reținut, din lecturile dumneavoastră, vreunul din numele astea? Nici eu. Și totuși, oamenii ăștia îl scuipau pe Sebastian. Știți de ce o făceau? De ce se simțeau îndreptățiți s-o facă? Numai pentru că erau contemporanii lui! Cum să nu-l scuipe dacă-l puteau întâlni pe stradă? Dar el, fiind așezat deasupra și călărind, așa zicând, timpul, iar ei jos, cu picioarele mocirlite în cotidian, când îl scuipau, le cădea în cap. De-asta se spune că nu trebuie să scuipi niciodată în sus. Devii, fără abatere, victima propriului tău act.
Dar de ce se întâmpla așa cu ei? Pentru că Toma Vlădescu, Petre Chiricuță, I. Ludo, G. Racoveanu, Nicolae Roșu & Co. nu erau capabili să facă altceva. Atât puteau. Tot ce făceau în viață cei prezenți în Anexele de la Cum am devenit huligan se rezuma la acest scuipat cotidian. Și, alegându-și ținta în sus, pățeau ce spuneam. O să mă-ntrebați: Și cum, mă rog, ar fi trebuit să facă? Că doar trebuiau și ei să existe cumva! Păi, răspund, să fi produs și ei ceva înainte să scuipe, dar altceva decât scuipături. Ceva, acolo, care să poată fi citit și după ce larma contemporaneității s-ar fi stins. Ceva, un De două mii de ani, o Steaua fără nume, un Jurnal, ceva. Nu de alta, dar ca să poată, dacă le venea pofta să scuipe, s-o facă de la egal la egal. Ca-n jocurile băieților adolescenți: aliniați frumos în spatele unei linii trase cu creta pe trotuar, să vadă care din ei scuipă mai departe. Ca să nu le mai cadă în cap.
Și-având eu în minte povestea cu Sebastian, m-am gândit să vă spun și vouă, dragi fete și băieți de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu: înainte să scuipați în sus, cu garanția că veți primi totul înapoi, puneți și voi mâna și scrieți un Jurnalul de la Păltiniș, o Despre limită sau vreo Ușă interzisă. Sau măcar puneți mâna și traduceți un Sein und Zeit. Sau vreun dialog din Platon. Sau, dacă nu vă plac chestiile astea și nici autorul, scrieți niște Parabolele lui Isus. Sau Despre îngeri sau măcar ceva, acolo, niște Minima moralia. Sau traduceți Plotin. Iar dacă, ocupați din adolescență cu scuipatul, n-ați avut timp de greaca veche, măcar scrieți ceva cam ca minunea asta de carte: Miracolul. Despre neverosimila făptură a libertății. Sau Când Socrate nu are dreptate. Și dacă nu vă plac nici astea, luați ca model Omul recent. Sau Ochii Beatricei. Sau Deznodământul modernizării. Traduceți teatrul lui Ionesco! Dați-i o replică Infinitului dinăuntru! Iar voi, tovarășe dragi de la O revistă-din-stirpea-Săptămânii-lui-Barbu, scrieți ceva în genul Intimității secolului al XIX-lea. Sau poate un roman: Viața începe vineri. Sau: Viitorul începe luni. Faceți și voi vreo hermeneutică fină a lui Caragiale ca în Lumea ca ziar, că doar ați făcut Filologia…
Vedeți câte opțiuni aveți? E-atât de simplu! După ce veți face unul sau altul din lucrurile astea, puteți scuipa liniștiți. Scuipatul vostru, îmblânzit de cultură, vă garantez, o să traverseze timpul. Până una-alta, tot scuipând în sus, riscați să albiți.
Articol publicat de contributors.ro
Comentarii 12
Olga I. - 03-17-2015
Sunt dedreptul stupefiat ca un asemenea articol ,care raspunde pe buna dreptate ,unor atacuri marsave ,poate duce la atat de multe comentarii atat de patimase . Bineinteles ca sunt de acord cu tot ce spune domnul Liiceanu in textul domniei sale .I-am citit obuna parte dintre cartile scris ,precum si pe cele ale domnului Plesu ,deci nu vorbesc in necunostinta de cauza .Intotdeauna le-am citit cu sentimentul ca am sa devin mai inteleapta ,mai atenta la ceea ce spun ,mai responsabila .Cat despre cine si cat a fost de obedient in trecut cred ca nu trebuie sa ne batem capul ,se stie cu prisosinta !
RăspundeVicentio B. - 03-17-2015
Pe cand un articol, eventual serial, despre poluarea intetionata /concreta a moralei practicata de Legislativ, Executiv, prin manipulare si consecintele de durata a acesteia ?
Răspundenae gorza - 03-16-2015
nu ne mai cenzurati opiniile, va bateti joc de societatea civila! nu aveti comentarii pentru ca toti il injura pe autor, dupa cum si merita!
RăspundeSilviu Dumitrescu - 03-14-2015
De pastrat in biblioteca , de citit la nepoti ( in cazul meu ) dar mai ales, prin absurd , in fiecare dimineata la inceperea cursurilor la elevi ,studenti si sa nu radeti ,la parlamentarii nostrii trecuti ,actuali si ....Din alt unghi , nu trebuie sa va suparati prea tare pe noi. Nu cred ca nu stiti ca 50 de ani am fost invatati " sa scuipam in sus " pot spune chiar siliti , de o clasa obisnuita cu scuipatul intai de una venita din stepele calmuce ( si altele ) si apoi din ....propria " stepa " care sa format aici prin teroare - teroare de toate formele ! Cum altfel va explicati ca a putut apare "Saptamana " Barbu , mai actuala " Romania Mare " Vadim , etc. Dar credeti ,cu toata stima va spun , ca actuala intelectualitate -adevarata ,a facut chiar totul ca sa mai starpim din cei " care scuipa in sus " ? Cand se scriau capodoperele , inserate mai sus ,in pauza de relaxare se putea face un cerc de copii ,elevi ,studenti pe care sa-i invatati ca " nu-i frumos , nu-i bine sa scuipi in sus " ? Acum ( deja au trecut 25 de ani ) avem nevoie de maestri ,profesori ,carturari de elita sa coboare "din turn " printre cei care asteapta ADEVARUL si mai ales " sa nu " scuipe in sus "
RăspundeDECADENTA - 03-13-2015
A intra in filozofia si polemica scuipatului in Haznaua intelectuala si politruchista post-comunista, trebuie cu adevarat sa-ti fi pierdut reperele intrind in hora derbedeilor, mitocanilor si-a mahalalelor doctrinar indeologice de sorginte securist-comunista. A intretine ASFTFEL focul sacru al galeriei de trepadusi si agenti intelectuali provocatori este nimic Altfel de a propaga decadenta in cel mai luminos sens cu putinta. Este mai mult decit TRIST, ca TOTzi intelectualii incep sa semene cu ceea ce comunismul le-a harazit MAGMA putrefacerilor lente si permanente (n-au trecut decit 25 de ani, si este in Romania, o JALE intelectuala infiorator de MARE , de la cei mai celebri, la cei mai neinsemnati. S-a ajuns mai rau decit rau, s-a ajuns la muci, scuipati si flegme in modul cel mai natural cu PITESTI putintza. Acest joc murdar cei care-l joaca se murdaresc murdarind MURDAR si urat TOTUL !
RăspundeM. Constantin - 03-13-2015
Apropo de fenomenologia flegmei, Mama-mare, Dumnezeu s-o odihneasca in pace, spunea in momentele ei de intelepciune cosmica: baiete, nu scuipa in fantana din care bei daca vrei sa traiesti cuviincios; iar daca vrei sa ai liniste nu bea din fantana in care scuipi. Raza ei de actiune: 50 de km in jurul unui sat oarecare. Dupa armata, unde mai mereu se gasea unul mare gras si binedispus, care sa-si scuipe flegma groasa in ovalul comun asigurandu-si fara nici un efort festinul zilnic, am devenim un pic mai atent. Ce se spune/cum se spune aduce mereu in lumina presupusul echilibrul dintre etica si estetica. Mai apoi ani de zile am vazut desenate table de valori, strategii si tactici aplicate mai mult sau mai putin consecvent la stanga si la dreapta. In toate s-a aratat cat de prolific-viral este omul cu flegma groasa: mare, tare, fara dileme, vesnic dispus sa ne lumineze drumul, vesnic binedispus. Raza lui de actiune nelimitata caci el activeaza in tendinta catre compromisul rational desi lumea se misca pe traiectorii irationale.
RăspundeAdrian rusu - 03-13-2015
Carevas`zica ala care scuipa-n sus e scuipat in ochi. Trebuie inteleasa lumea asta, a scuipaÅ£ilor, de vreme ce îi citim...salivand. Totusi, un filosof ar trebui sa fie cineva interiorizat, sa scrie de pilda, ceva ca „Despre inconvenientul de a-Å£i suge maseleleâ€. Ar avea o aura filosofică mult mai potrivită, pentru ca este un lucru care se petrece ,,in Sine,, e scuipatul interiorizat, scuipatul de sine, cu valente formatoare- in vreme ce scuipatul ordinar...e risipire inutila. Ca tehnica alternativa, s-ar mai putea ridica fustele, sub care stim deja, din opera anterioara, ca miroase infiorator. Dar cate nu se pot face intre primate consimtatoare? Se poate arata dosul colorat, boashele sau gusha, burtzile si fideaua ramasa pe barbie. Se poate ragai ...(in fine...ne oprim aici). Prostii en raffolent, se stie. In intimitatea umeda a baii turcesti, daca-ti arati numai UNUL dintre multiplele organe valorizante.... câte lucruri minunate nu se petrec? Iar daca ai mai multe- zicem ca esti un filosof dotat, nu orice scriitoras onest- ei bine, oricine se va ridica ca magnetizat (de organ, adica) si se va declara prost doar, pentru a-l putea atinge, saruta...si mai ales ,,respecta,,. Si cat de firesc iti va veni sa-ti iei nerusinarea ca inteligenta, aroganta ca maretie, oportunismul jalnic ca respect. Mai ales ca si tu ai facut-o - fireste, ALTUI dos colorat, ALTOR boashe si altor chelii („respectabileâ€).
RăspundeFelix - 03-12-2015
:)) Frumos scris. Si o listta de lecturi cel putin interesanta.
Răspundegheo - 03-12-2015
Bai acestia, inainte de a scuip in sus spre Liicheanu, ia scrieti si voi un apel catre liichele.
Răspundemihailstanciu - 03-12-2015
In primul rand felicitari ca ati ales scuipatul.Pentru aceeasi metafora anglosaxonii folosesc alta functie fiziologica,facuta"against the wind".In al doilea rand ma tem ca pleoaria dvs minunata este in desert,pentruca este putin probabil ca adresantii sa fi citit Omul recent,Ochii Beatricei sau Despre ingeri.De fapt sunteti sigur ca ei citesc?In al 3 lea rand textul dvs suna a Marquez cu a a sa "Cronica a unei morti anuntate".Cu asemenea titlu al revistei la ce va asteptati?Varsta mea si din nefericire si cea a dvs nu ne ingaduie sa uitam inuendourile din Saptamana lui Barbu a anilor 70..Sunteti un stindard al culturii acestei tari,pentru are ati facut enorm atat ca creator cat si ca editor.Dvs si prietenilor dvs carora le amintiti cartile ca si multi altii,din care as vrea sa amintesc pe Sora si Cartarescu, va datoram mai mult decat ne dam seama.Traim timpuri in care informatia a inlocuit cunoasterea,agramatismul stapanirea limbii romane,injuria argumentele.Deferenta,politetea,cultura,manierele sunt pe cale de a deveni cuvinte de cautat in DEX.Este pacat sa va pierdeti timpul argumentand cu niste nimeni.Mai degraba reveniti in viata cetatii si argumentati cu cei carora sper ca puteti inca sa le schimbati parerea :intelectualii prezenti la televiziunile otravite (aceleasi care ii injura incalificabil pe colegii de-ai lor intru cultura), ziaristi care se cred de dreapta, confuzi intre rau si bine,intre esential si neesential si care devin,poate fara sa vrea,propagatori ai raului,etc,etc.
RăspundeMircea O. - 03-12-2015
Interesant! Instructiv.
RăspundegabrielA - 03-12-2015
...au fost destule cazuri de oameni de cultura cu opere care au rămas valoroase.Dar caractere infame,si o morala îndoielnica.Chiar Humanitas a publicat citeva portrete cum ar fi Rousseau sa nu ma întind.Asa ca feriti-va dle Liiceanu,scuipatul lansat cade deja ....
Răspunde