Va supravieţui euro? (I)

Henri Lepage 12.10.2010

De același autor

Până de curând, o astfel de întrebare, sau doar evocarea ei, ar fi fost considerată de-a dreptul deplasată, chiar dacă, încă de la apariţia monedei euro, au existat economişti sceptici. Dar erau personalităţi solitare, minoritari în profesia lor, adesea – dar nu întotdeauna – partizani declaraţi ai ultraliberalismului. Mulţi dintre colegii lor le împărtăşeau analizele şi aveau aceleaşi dubii, dar nu prea le exprimau. În prezent, totul s-a schimbat odată cu trauma provocată de criza grecească. Zona euro nu riscă oare să explodeze? Grecia nu va ieşi din zona euro? Dar, dacă ar ieşi, în schimb, Germania? Scenariile înfloresc, inclusiv cele care anunţă moartea euro.

Euro era o idee frumoasă şi nu părea să aibă decât avantaje. Timp de şapte ani, lucrând ca funcţionar european la Bruxelles şi întorcându-mă în fiecare weekend în satul meu, i-am apreciat mult comoditatea. La fel au făcut milioanele de turişti care fug spre soarele Mediteranei în fiecare vară. Euro le-a dat politicienilor europeni satisfacţia de a crede că au pus în practică „motorul“ care urma să accelereze procesul de unificare europeană şi care avea să grăbească constituirea Europei într-o nouă putere politică. Fără îndoială, crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) a avut o serie de avantaje, nu în ultimul rând, posibilitatea de a beneficia de dobânzi pe termen lung mai mici decât cele care ar fi fost plătite dacă ţările din zona euro ar fi continuat să funcţioneze cu propriile monede naţionale. Tezaurele publice ale ţărilor mediteraneene au profitat masiv de acest lucru. În anii 90, pe vremea Tratatului de la Maastricht, ni se explica intens că moneda euro urma să fie o pârghie de creştere suplimentară. Dar există şi reversul medaliei: costurile economice pe care maşinăria comunitară a avut mereu tendinţa să le treacă sub tăcere, sau cel puţin să le minimalizeze, şi pe care nu vrea în continuare să le recunoască, chiar dacă au produs însăşi criza actuală.

Teorema zonei monetare optime

De la origine, era evident că spaţiul economic delimitat de naţiunile europene care fac parte din el nu se constituie într-o „zonă monetară optimă“, argument dat de majoritatea economiştilor anglo-saxoni, mai ales americani, exprimând rezervele în ceea ce priveşte succesul experienţei: slăbiciunea congenitală a monedei euro vine din aplicarea politică a conceptului monedei unice în ţări dotate cu caracteristici puternic eterogene în ceea ce priveşte cultura economică, structura economiei, demografia, sensibilitatea la şocuri externe, obiceiurile monetare, toleranţa la inflaţie, productivitatea etc. Asemenea diferenţe nu împiedică folosirea unei aceeaşi monede: aurul a servit drept monedă comună unor ţări şi mai diferite. Dar, în lipsa unei mobilităţi suficiente a muncii în interiorul aceluiaşi spaţiu (cum este cazul în SUA) şi a unui superstat care să asigure solidaritatea financiară (vezi reunificarea germană în jurul aceleiaşi monede), viabilitatea euro cere două condiţii care nu sunt îndeplinite.
În primul rând, e nevoie de o foarte mare flexibilitate a salariilor şi preţurilor, care, în condiţiile în care nu mai poate fi folosit cursul de schimb, să permită ajustarea diferenţelor printr-o variaţie a preţurilor relative. În ciuda progresului pieţei unice, procesul de formare a preţurilor în spaţiul european continuă să se izbească de numeroase rigidităţi cauzate fie de o concurenţă insuficientă, fie de existenţa multiplelor obstacole legislative. Situaţia este foarte diferită de cea din SUA, unde oamenii vorbesc aceeaşi limbă, nu ezită să se deplaseze la mii de kilometri depărtare pentru a-şi căuta un loc de muncă, concurenţa este mult mai intensă, iar reglementările diferă de la un stat la altul, fără să se poată compara însă cu obstacolele care se pun în calea libertăţii anumitor schimburi sau deplasări în Europa.

O a doua condiţie pentru viabilitatea euro este o disciplină financiară comună strictă, pentru ca datoria să poată fi susţinută în continuare.

În ultimii 10-25 de ani, teoria privind moneda unică a fost constant dezminţită de fapte. Adversarii ei pot răspunde că, dacă teoria e contrazisă de realitate, e pentru că ea neglijează dimensiunea politică a proiectului. Într-adevăr, această teorie nu e în măsură să integreze această particularitate a construcţiei europene care se hrăneşte empiric dintr-un amestec subtil de voluntarism şi de dinamică a dezechilibrului, activată de conflictele şi dramele care testează regulat solidaritatea şi bunăvoinţa statelor partenere.

Înseamnă că trebuie să respingem această teorie şi să-i negăm pertinenţa în înţelegerea lucrurilor pe care ni le rezervă viitorul? Nu cred. Principalul ei defect este caracterul deosebit de static şi faptul că anunţă un rezultat viitor, într-un moment incert, fără să precizeze, chiar şi aproximativ, căile pe care se va ajunge la acesta. Dacă nu rămânem voit orbi, istoria ultimilor zece ani este plină de învăţăminte care ne arată concret cum punerea în aplicare a Uniunii monetare a avut drept consecinţă aprinderea fitilului exploziei pe care euroscepticii o presimţeau fără să aibă cea mai mică şansă de a fi ascultaţi sau măcar auziţi.

BCE, clona Bundesbank

Se spune adesea că euro este preţul pe care nemţii, atât de mândri de marca germană şi de superioritatea ei, au trebuit să-l plătească francezilor pentru a obţine acordul preşedintelui Mitterrand pentru reunificarea celor două Germanii. De fapt, istoria este un pic mai complexă.

În februarie 1988, înaintea prăbuşirii blocului comunist, Hans-Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe, lansa ideea creării unei Uniuni economice şi monetare. Aceasta trebuia să se sprijine însă pe înfiinţarea simultană a unei uniuni politice. Iniţiativa este deci germană. Trebuiau însă satisfăcuţi francezii care rămân fideli unei concepţii gaulliste şi imperialiste asupra monezii: 1) Moneda este un instrument de putere (dolarul este perceput de diplomaţia franceză ca instrumentul şi simbolul puterii americane); 2) Europa nu poate fi o mare putere dacă nu dispune de propria monedă. Trebuie să li se ofere perspectiva unei monede unice în schimbul unei reorganizări a instituţiilor care ar permite, în sfârşit, Germaniei să-şi depăşească statutul de „pitic“ politic pe scena internaţională.

Dar căderea Zidului pune capăt acestui proiect. De atunci, diplomaţia franceză este cea care controlează jocul. Schimbul nu mai este Uniune politică contra Uniune monetară, ci reunificare contra monedă unică. Totuşi, germanii recuperează la negocierile de la Maastricht cerând ca viitoarea Bancă Centrală Europeană (BCE) să fie un fel de clonă a Bundesbank. Într-adevăr, BCE este controlată de nemţi, care deţin efectiv puterea asupra ei.

Reunificarea germană s-a realizat în condiţii economice foarte controversate – o marcă din Vest = o marcă din Est. Rezultatul a fost o inflaţie puternică ce a constrâns Bundesbank să reacţioneze, punând o frână monetară puternică. Astfel încât, atunci când Europa trece la euro, economia germană este încă departe de a fi în formă maximă. Inflaţia a fost depăşită, dar economia ţării este în recesiune. Politica aspră a crescut artificial valoarea mărcii în raport cu celelalte monede europene, iar Germania intră în noua UEM cu o rată de schimb supraevaluată, în vreme ce partenerii săi din bazinul Mediteranei – Spania, Italia şi Portugalia – beneficiază de avantajul unor rate de schimb subevaluate. La acea vreme, comerţul exterior al Germaniei suferă, iar ţara acumulează o serie de deficite comerciale care aduc atingere imaginii ei de primă putere exportatoare din lumea occidentală.

Pentru a restabili competitivitatea economiei sale, guvernul german (aflat de atunci în mâinile social-democraţilor) reacţionează printr-un program de stabilizare şi de reforme structurale ale cărui merite şi eficacitate le recunoaşte în prezent toată lumea. Însă lumea uită adesea că restabilirea Germaniei se datorează în mare măsură şi acţiunilor desfăşurate în paralel de noua BCE. Aceasta duce o politică de creditare foarte ieftină, care face mult mai mult bine situaţiei germane din acea perioadă decât economiilor mediteraneene, unde tensiunile inflaţioniste rămân puternice, conform tradiţiei. După cum arată Bernard Connally, fost funcţionar la Bruxelles, care a fost alungat de la Comisie deoarece a făcut publică partea ascunsă a strategiei germane în negocierile de creare a monedei euro, BCE a adoptat atunci o politică monetară „în stil german“, care a servit în primul rând interesele germane. Pe de altă parte, spre deosebire de azi, mediul creşterii mondiale era atunci foarte propice, iar soluţia a făcut minuni. Astfel, germanii pot lăuda meritele modelului lor de redresare în faţa rudelor sărace PIGS (Portugalia, Italia, Grecia, Spania) şi le pot cere să le urmeze exemplul, dacă vor să beneficieze de susţinerea lor financiară.

Din păcate, povestea nu se opreşte aici. Economia se rezumă adesea la o problemă de vase comunicante. Soluţia care i-a reuşit atât de bine Germaniei provoacă o serie de efecte perverse care destabilizează economia partenerilor mediteraneeni din zona euro.

Angrenarea PIGS

În vreme ce ţările din nord au o rată medie a inflaţiei anuale de 2%, cele din sud se învârt în jurul valorii de 4%. Această diferenţă este rezultatul istoriei, al culturilor naţionale, al modurilor de consum, al obiceiurilor monetare şi al relaţiilor de muncă. De la începutul anilor 2000, creşterea productivităţii este mult mai mică în sudul Europei decât în restul UE. Unul dintre argumentele în favoarea Uniunii monetare fusese că trecerea la disciplina monedei unice urma să pună punct acestor divergenţe, care s-ar fi estompat treptat. Acest lucru însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, ruptura s-a accentuat, de unde criza din 2010.

Să luăm cazul Spaniei. Atunci când Madridul se alătură Uniunii monetare, ţara are cel mai puţin nevoie de o rată de schimb scăzută. Datorită subevaluării ratei de conversie a vechiului peseta în euro, Peninsula Iberică beneficiază de niveluri salariale foarte competitive şi atrage capitalurile din vechea Lothgaringia europeană, care sunt investite în masă în turism şi în construcţii. În această perioadă, există temeri că supracompetitivitatea ţărilor din sud va goli de resurse financiare inima industrială a continentului. Unii cred că periferia – adică Irlanda (la acea vreme, un adevărat miracol economic), Finlanda, dar şi Spania, Portugalia şi Italia – va prospera, în detrimentul centrului (Germania, Belgia şi Franţa).

Totuşi, acest avantaj nu este în mod necesar o binecuvântare. Creşterea preţurilor spaniole a fost cu siguranţă moderată în raport cu recordurile înregistrate în epoca franchistă, dar ea rămâne totuşi mai mare decât în Franţa, Germania sau în nordul Europei. Or, ca urmare a participării sale la euro, Spania profită deja de aceleaşi rate ale dobânzilor ca Berlinul, Parisul sau Bruxellesul – rate care sunt deci mai mici decât rata inflaţiei din ţară. Pentru a reduce inflaţia şi a o aduce mai aproape de media europeană, economia spaniolă ar avea nevoie de o politică monetară restrictivă, cu rate ale dobânzilor mai mari. Dar e impunsă norma europeană, dictată de Frankfurt şi calculată în raport cu dobânzile germane ale momentului.

Consecinţele sunt imediate. Nivelul prea scăzut al dobânzilor încurajează îndatorarea (mai ales din rezervele monetare ale altor ţări), stimulează investiţiile în sectoare de mare intensitate a capitalului, antrenează formarea unui adevărat bulgăre imobiliar, dă naştere unei penurii a mâinii de lucru (într-o ţară unde rata şomajului atingea încă 20% cu câţiva ani înainte) şi provoacă o explozie colectivă a salariilor şi a preţurilor. Altfel spus, politica Frankfurtului întreţine inflaţia spaniolă şi declanşează speculaţiile.

La început, avantajul spaniol venea din salariile relative foarte competitive. Dar inflaţia reduce acest avantaj. Puţin câte puţin, diferenţa relativă în favoarea mâinii de lucru spaniole dispare, mai ales în industrie care, pe piaţa muncii, se loveşte de concurenţa unor sectoare în plină expansiune, ca imobiliarul, construcţiile şi turismul. Creşterea salariilor relative are repercusiuni asupra costurilor şi multe companii intră în deficit. Incapabile să suporte concurenţa străină, aceste societăţi îşi delocalizează producţia sau se închid. Antrenată de boomul construcţiilor şi turismului, economia continuă să aibă global rezultate bune care impresionează în străinătate. Dar, dincolo de faţada macroeconomică, realitatea este o dezindustrializare extrem de rapidă.

În locul convergenţei economiilor naţionale din zona euro care era aşteptată, în locul unei omogenizări progresive a structurilor lor, se produce fenomenul invers. UEM ucide industria ţărilor cel mai puţin dezvoltate din punct de vedere industrial şi întăreşte specializarea şi competitivitatea industrială a ţărilor mai bogate. Capitalurile şi turiştii germani invadează Spania, dar veniturile pe care le generează sunt folosite pentru a importa din ce în ce mai multe produse de consum, în beneficiul companiilor industriale străine. Însă în ziua în care survine crahul pornit din America, începe drama. Spania are soarta tuturor ţărilor „monoproductoare“. Şomajul de 10% în epoca Aznar creşte din nou, sub Zapatero, la peste 20%. Spania este una dintre ţările europene cele mai afectate de criză. Încasările statului se prăbuşesc, cheltuielile – mai ales cele sociale – explodează. Deficitul bugetar se adânceşte ca un abis, datoria publică îşi ia zborul spre cer şi, în momentul izbucnirii crizei greceşti, pieţele încep să se îndoiască de faptul că datoria mai poate fi susţinută.

Euro: anesterzic + euforizant

Dacă Spania n-ar fi făcut parte din Euroland, scenariul ar fi fost fără îndoială diferit. Dezechilibrele n-ar fi putut exista atât de mult timp şi nu ar fi atras reacţii în lanţ atât de intense. Ar fi fost menţinute în limite rezonabile sau chiar ucise în faşă.
Confruntată cu creşterea inflaţiei, banca centrală spaniolă ar fi reacţionat probabil prin creşterea ratelor (în vreme ce BCE nu e sensibilă decât la o rată a inflaţiei „medie“ a zonei euro, care nu este la rândul ei influenţată decât foarte marginal de rata spaniolă). O asemenea decizie ar fi dus la o răcire a situaţiei şi ar fi limitat spirala giganticului bulgăre imobiliar. Sau investitorii străini ar fi fost cei care s-ar fi neliniştit din ce în ce mai mult văzând cum creşte deficitul comerţului exterior şi ar fi provocat scăderea monedei locale. Această cădere a ratei de schimb ar fi permis restabilirea competitivităţii industriei spaniole şi ar fi redirecţionat către export investitorii descurajaţi de piaţa construcţiilor.

După un deceniu de folosire a euro, am uitat rapiditatea cu care se manifestă aceste procese de corectare.

Euro acţionează şi ca un euforizant. Dacă nivelul scăzut al dobânzilor determină particularii şi companiile să se îndatoreze excesiv, acelaşi lucru este valabil şi pentru puterile publice. Dobânda unică din zona euro, faptul că un stat membru poate împrumuta pe celelalte pieţe la aceeaşi dobândă ca Germania, chiar dacă inflaţia sa este mai ridicată, este o afacere excelentă pentru stat. Datorită apartenenţei la euro, nu mai trebuie să plătească prima de risc suplimentar pe care pieţele i-ar fi cerut-o din cauza degradării relative a condiţiilor sale economice. Statul finanţează mai ieftin acelaşi nivel al cheltuielilor. Dacă circumstanţele naţionale îl împing la îndatorare, situaţia îl incită şi să-şi mărească cheltuielile, deoarece, până la urmă, acestea îl costă mai puţin, atât în dobânzi, cât şi în taxe de îndatorare suplimentară. Cine ar rezista unei asemenea incitări? Cu atât mai mult în ţările în care rigoarea fiscală şi bugetară nu face parte în mod evident dintre virtuţile naţionale. Asta s-a întâmplat în Grecia, iar rezultatul a fost un nivel al datoriei publice care este astăzi fără îndoială mult mai mare decât ar fi fost dacă ţara ar fi rămas în afara zonei euro.

Adaptare după Politique internationale (vara 2010) de MARIA BERCEA

(Continuare în numărul viitor)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22