Eu – emigrant român

Sunt omul fără identitate, fără biografie (pe nimeni nu interesează realizările obținute în cartierul mărginaș al orașului). Țin la umanitatea mea, care e singura mea dovadă că exist.

Ioana Moldovan 14.07.2020

De același autor

Am crescut pe strada unde se termina orașul. După, nu mai era nimic... decât aeroportul și cimitirul. Dimineața și seara, câte un avion decola și apoi ateriza cu mare zgomot. Avionul de București era atuul meu. Nu aveam mare lucru, dar deasupra curții mele trecea un avion măcar o dată pe zi. Undeva, dincolo de zidurile de cărămidă roșie ale unității militare care ocupa cealaltă parte de stradă, era grădina zoologică. Ani la rândul, în zilele de vară, spre apus, un leu începea să ragă cumplit. Răgea de foame, de dor de casa lui, de tristețe... Să auzi leul răgând ca-n savană și să vezi zidurile bej-gri ale micului tău univers comunist... Exces de realitate.

Odată, o colegă de clasă primară mi-a spus un banc cu Ceaușescu. M-a pus să jur, de nu știu câte ori, că nu-l voi spune nimănui. Și nu l-am spus până acum. Era legat de Canal și de ce l-am construit. Varianta oficială era: ,,(...) și-am făcut Canal la mare / Să se plimbe cu vaporul / Ceaușescu și poporul”. Varianta neoficială era însă: ,,(....) și-am făcut Canal la mare / Să se plimbe cu bărcuța / Ceaușescu și Lenuța.”

Pe scara mea de bloc, scara B, erau opt apartamente. Primii care au plecat au fost vecinii de la 14. Familia Nagy a plecat în RFG la mijlocul anilor ’80. Erau o familie formată din patru persoane: mama, tata, băiatul și bunica. Pe Oma (bunică, în limba germană) n-au lăsat-o să plece. Așa că Oma s-a mutat la noi, la apartamentul 9. Fratele meu avea câteva luni, așa că Oma l-a crescut. Oma vorbea cu el în germană și peste încă trei ani, când în sfârșit bătrânei i-au ieșit actele și a plecat, m-am trezit cu un frate cu care nimeni nu se putea înțelege, pentru că nu cunoștea limba română.

La școală, an de an, cineva venea să facă un recensământ etnic: cine e român, cine e ungur, cine e german și... alte minorități conlocuitoare. Voiam să mă ridic mereu în picioare când întrebau de germani. Colega, care îmi spusese bancul cu Ceaușescu, mă trăgea de mână jos, să nu fac prostii, pentru că eram româncă.

Apoi a plecat familia Kolumban – tata și doi băieți. Locuiau la apartamentul 12. La asociația de locatari încă figurează Kolumban, dar n-am mai văzut pe nimeni din familia lor. Nici nu cred că i-aș recunoaște. Domnul Kolumban era mereu îmbrăcat în Adidas: tricou, pantofi de sport și blugi. Nimeni altcineva nu avea blugi pe strada noastră. Apoi a plecat familia Dragoș, de la apartamentul 13. De fapt, tânărul domn Dragoș, după ce toți cei din familie i-au murit. A plecat în Canada. A urmat familia Velici, de la apartamentul 16. Ei cred că au plecat în Austria. Deasupra mea, locuiau Anca și Horia. Anca mă ajuta cu temele de matematică, pe când eram în gimnaziu și liceu. Amândoi au plecat în SUA. Din opt apartamente, cinci au plecat în străinătate. Pe cealaltă scară, copiii de la unu și opt au plecat și ei: unul în Noua Zeelandă și apoi Canada, iar celălalt, în Belgia. Cu toții erau mai mari decât mine, uneori chiar și cu 7-8 ani. Dar, cum am crescut cu ei, voiam să fiu ca ei.

Orașul meu natal e la 13 kilometri de frontieră, dar prima graniță pe care am văzut-o a fost cea cu Iugoslavia. La sfârșitul clasei a patra, am făcut cu școala o excursie de trei zile la Porțile de Fier. La Orșova, ne-am plimbat cu un vaporaș pe Dunăre. Atunci am văzut pentru prima dată ce e dincolo de România. Malul iugoslav era plin de flori, case cu etaj vopsite în galben și alte culori vii, cu acoperișuri roșii, ca-n desene animate. Dacă aș fi știut înota, m-aș fi aruncat în Dunăre atunci, la 10 ani.

În aceeași vară, am făcut o altă descoperire. Trimisă la bunici, l-am rugat pe tataie să mă ajute cu o problemă de algebră. Bătrânul s-a așezat lângă mine și, cu creionul pe hârtie, s-a apucat să calculeze... cu voce tare... în maghiară. N-am îndrăznit să-l întreb, dar mi-am întrebat mătușa. Născut în 1904, bunicul făcuse școala în Imperiul Austro-Ungar și nu existau școli primare în limba română.

Din familia apropiată, primul emigrant a fost văru-meu. S-a dus în SUA, cu viză turistică, obținută pentru că era sportiv, iar în 1996, Jocurile Olimpice de vară s-au ținut la Atlanta. Avea 18 ani. Apoi alți verișori s-au dus cu totul – cu unchi și cu mătușă – în Canada.

Am împlinit 33 de ani în SUA, unde mă aflam cu o bursă de studii de un an. A fost un an greu, căci trebuia să mă decid dacă rămân sau mă întorc. M-am întors. Nimeni n-a știut că-mi trecuse prin cap să rămân. Și am crezut că am scăpat, că voi rămâne mereu un român care – la un moment dat – ar fi putut să rămână afară, dar n-a făcut-o.

Între timp, prieteni, amici, cunoscuți, foști studenți – toți plecau unul câte unul. Le invidiam curajul și determinarea. Mă apropiam de 40 de ani, dar îmi repetam că e prea târziu. Apoi, din nou o bursă, de data asta în Europa, și zilnic lupta între a rămâne și a nu rămâne. Și m-aș fi întors și de data asta, dacă n-aș fi aflat, pentru prima dată, un secret de familie. Despre bunicul care socotea în ungurește... După ce și-a terminat studiile la Viena, a rămas să lucreze într-o bancă. Și era apreciat și bine văzut, dar a venit criza din 1929, iar guvernul austriac a dat o lege pentru protejarea locurilor de muncă. Așa că toți străinii au fost dați afară din posturi care mai apoi au fost ocupate doar de cetățeni austrieci. S-a întors în România și cred că mulți ani la rând a căutat să se întoarcă la Viena. De unde știu? Și-a întemeiat o familie abia după 12 ani de la revenirea în țară.

Mă întreb de ce atâția din generația mea alegem să nu ne mai întoarcem. Putem găsi răspunsuri economice, sociale, politice, dar niciunul nu justifică sau explică în totalitate gestul. De fapt, ceva în mine consideră că și-a pierdut țara de Crăciun, în 1989. Aveam 12 ani și am pierdut o rutină pe care o cunoșteam: hainele primite și date mai departe, bancuri spuse în șoaptă, concedii la mare o dată la doi ani cu părinții, ,,nu avem” al mamei, ,,nu avem” al vânzătoarei, colecția mea de timbre, de șervețele, de pungi, de ambalaje de ciocolată, uniforma de școală. Și, apoi, toată structura asta a explodat și n-am mai înțeles nimic.

De multe ori mă surprind navigând pe Google Maps, vizitându-mi orașul natal, drumul spre liceu, Bucureștiul și ultimul loc de muncă, pe strada Matei Voievod, drumul spre un teatru sau altul. Din multe puncte de vedere, e mai ușor să fii emigrant. Aici, în străinătate, nu dezamăgești pe nimeni pentru că nimeni nu te cunoaște și nimeni nu are așteptări. Iar dacă ai avut curajul să lași totul în urmă, să accepți că ești nimic și să o iei de la zero, dezamăgirea de sine e un nonsens. Străinătatea te dezbracă de complexe și prejudecăți. Lucruri pe care nu le-ai fi făcut în țară le faci în străinătate pentru bani, pentru a întâlni oameni, pentru a te integra, pentru a avea cui da bună ziua.

Înainte, la sfârșit de an, număram zilele petrecute în străinătate (burse, conferințe, schimburi de experiență, concedii, festivaluri). Și cu cât aveam mai multe asemenea zile, cu atât îmi ziceam că am avut un an bun. Azi, fac invers: număr zilele petrecute în România. Și devine din ce în ce mai complicat să ajung în România, așa cum înainte era foarte complicat să prind câteva zile în afară.

Când vreau să descopăr cine sunt, îmi pun mereu aceeași întrebare absurdă: în caz de conflict, de partea cui voi fi? Țara de unde vin? Țara în care locuiesc? Țara în care lucrez? Întrebarea e inocentă în măsura în care mi-o pun pentru a ajunge la „eu”, fără legătură cu realități internaționale sau proiecții ale viitorului.

Sunt omul fără identitate, fără biografie (pe nimeni nu interesează realizările obținute în cartierul mărginaș al orașului). Țin la umanitatea mea, care e singura mea dovadă că exist. Dar am trăit și momente în care umanitatea mi-a fost negată, în numele unor diferențe culturale pe care am eșuat să le sesizez la timp. Golul pe care-l simți când dispari, șters de decizia unilaterală a unui străin, e același cu golul pe care-l simți în fața abuzului care guvernează, prin lege, lumea românească. Doar că de primul te vindeci repede, în timp ce al doilea se instalează cronic, fără vindecare.

Weekendul acesta, am revăzut filmul De ce eu? în regia lui Tudor Giurgiu. De ce nimeni nu i-a spus procurorului de 29 de ani că poate emigra? Că poate pleca la Viena, Berlin, Paris, Roma, Las Vegas...? Că poate avea o viață frumoasă în loc de o moarte absurdă și inutilă? Mă uit la generația mea – cei care am plecat și nu ne mai întoarcem... Cred că mulți dintre noi suntem cei scăpați de la sinucidere. //.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22