De același autor
Publicăm în foileton povestea palpitantă a inginerului John Năstase (n. 1936), unul dintre românii care au reuşit să părăsească România comunistă la începutul anilor ’80 şi să se stabilească în Vest. După o tentativă eşuată de fugă din ţară prin intermediul unui contract de muncă în Irak, în acest episod John Năstase se hotărăşte să treacă Dunărea ca să ajungă în Occident.
După eşecul din Irak, unde îmbrăcasem straiele laşităţii, m-am fixat din nou în block-start-uri pentru următoarea încercare. Îmi rămăsese o singură armă cu care mai aveam şansa să „atac“ Occidentul: excursia turistică.
Pentru a verifica dacă mai eram în colimatorul Securităţii, am vizitat câteva ţări comuniste şi, la şapte ani de la aventura irakiană, în 1979, când răbdarea trăgea spre cota de avarie, am prins curaj şi am îndrăznit să cer paşaport pentru Iugoslavia. De la Europa Liberă, din ascultarea căreia făcusem o obsesie, am primit „pasa“ decisivă pentru a evada, aflând că din Iugoslavia se putea trecea uşor în Austria.
Securitatea crease un cerc vicios prin care tria drastic solicitanţii de excursii în străinătate. Îţi trebuia aprobarea Comitetului Oamenilor Muncii (COM) de la slujbă şi o sumă de 50 de dolari. Ambele condiţii erau foarte greu de îndeplinit, în special cea cu dolarii, deoarece, neavând dreptul să deţii valută, trebuia ca un străin sa-ţi depună în cont suma respectivă, în condiţiile în care erau interzise relaţiile cu străinii!
Am îndeplinit până la urmă cele două condiţii şi am plecat în Iugoslavia, de unde am trecut fără probleme în Austria. Abia acolo i-am destăinuit soţiei planurile mele „mârşave“ de a rămâne câţiva ani în Occident, în special pentru a-i asigura fiicei noastre un viitor mai bun, dar ea nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Ne-am certat, apoi ne-am continuat drumul până în RDG, după care ne-am întors în ţară. Am clasat acest eşec în dosarul „Repetiţie generală: turul doi“, pentru că văzusem pe viu cum se trece în Austria. Dar, în contextul evadării, şapte ani pierduţi doar pentru a vedea cum arată şoseaua asfaltată până în Austria era extrem de mult...
Pierdusem încă o bătălie, dar în subconştientul meu era cuibărită speranţa că într-o bună zi voi câştiga războiul. Fuga din ţară devenise crezul existenței mele şi cele două eşecuri îmi amplificaseră ambiţia de a izbândi, cu toate că apăruse o nouă piedică: refuzul soţiei de a merge cu mine.
M-am pus pe aşteptat pentru încă doi ani, până la aprobarea paşapoartelor. Dar la sfârşitul acestei perioade, când să zic „Doamne ajută!“, mi-a trecut glonţul pe la ureche. În şedinţa COM de la ministerul în care lucram, din senin, directoarea a aruncat problema în aer, zicând: „Îi dăm aprobare să plece şi ne trezim cu o carte poştală prin care ne mulţumeşte pentru sprijinul acordat!“. Întreaga asistenţă a rămas stupefiată. Fraza era la modă, pentru că se întâmplase în trecut să fugă din ţară oameni de la alte instituţii. Mai mult de două luni m-au ţinut în şah, dar până la urmă mi s-a dat aprobarea.
Soţia a refuzat categoric să meargă. Iar ne-am certat, de fapt erau în continuarea „singurătăţii în doi“ cu care veneam din trecut. Insistam să meargă şi ea, pentru că doream cu ardoare ca fiica noastră să ajungă în străinătate pentru a-şi croi o altă viaţă. Până la urmă, m-a refuzat şi a rămas acasă cu paşaportul în buzunar, greșeală pe care a regretat-o în anii care au urmat.
Sâmbătă, 31 octombrie 1981, dimineaţa, mi-am zis „Acum ori niciodată!“ şi am demarat spre necunoscut. Un vechi dicton ne învaţă că viaţa nu trebuie socotită după numărul de ani, ci după numărul de prieteni. Acum, eu nu mai aveam niciunul. Am plecat la cumpăna terorii comuniste, pentru că, chiar din acea perioadă, a început paranoia achitării integrale a datoriilor externe, concepţie retrogradă şi unică în istoria modernă a naţiunilor. Acel moment a marcat începutul unui proces de degradare şi pauperizare a populaţiei, bulversând ţara timp de aproape 10 ani. Prin curajul de a sări din barcă, la momentul oportun, m-am salvat de la acea teroare. Îmi ajungea cât încasasem până la vârsta de 45 de ani.
Din cauza grabei în care am plecat, nu am reuşit să-mi iau la revedere de la părinţii mei dintr-o comună de lângă Slatina, gest necugetat care mi-a rămas ca o pecingine pe suflet pentru tot restul vieţii, pentru că nu i-am mai văzut niciodată. Tot din motivul agitaţiei de dinaintea plecării, duceam în portbagaj o „bombă“ care era cât pe-aci să-mi dea peste cap toate strădaniile: în urma certurilor cu soţia, fiind sigur că nu vom mai avea niciun viitor împreună, mi-am luat toate actele personale, cu intenţia de a le lăsa la un frate din Slatina. Din buimăceală, am uitat de acest lucru şi am ajuns cu actele în vama de la Porţile de Fier. Stând la rând cu maşina, am aruncat o ultimă privire peste bagaje şi am rămas înmărmurit când le-am descoperit în portbagaj. Tulburat şi nervos, am plecat glonţ la poşta din Turnu Severin, trimiţându-le la Slatina. Ar fi fost un dezastru dacă, după toate chinurile prin care am trecut, aş fi ratat plecarea din cauza unei greşeli puerile.
Când traversam podul spre Iugoslavia, un zâmbet schimonosit şi ironic îmi torsiona gândurile. Deci pentru câteva minute, cât durează traversarea acestui pod, pierdusem 12 ani din tinereţe! Preţul plătit pentru aceste clipe era imens, dar erau minutele în care am câştigat bătălia decisivă împotriva destinului care, de atâta amar de vreme, mă tot răpunea. Acest pod de peste Dunăre mi-a fracturat viaţa în două segmente inegale. Începeam o nouă partidă, în care, printr-un gambit mai mult sau mai puţin inspirat, îmi amanetam viitorul la un preţ încă necunoscut. Îi aruncam sorţii prosopul, forțând-o să-mi acorde şansa de a trage o carte câştigătoare. Dacă, în aventura din Irak, fuga din România a fost oarecum o utopie, acum, cu maşina pe drumul eliberării, ea devenea o certitudine. În sfârşit, viaţa îmi acorda un cec în alb prin care îmi testa abilitatea de a-l deconta în condiţii superioare.
După ce am traversat Iugoslavia, am „descălecat“ în parcul de distracţii Prater din Viena. Lagărul de refugiaţi politici era în orăşelul Traiskirchen, situat la 26 de kilometri de capitală. Când am ajuns acolo şi am dat cu ochii de amestecătura multicoloră de sute de oameni - bărbaţi, femei cu copii în braţe, invalizi - încrâncenaţi de tristețe şi disperare, care luau cu asalt poarta lagărului, am înlemnit. 80-90% dintre aceştia erau polonezi. Din 1979, când sindicatul Solidaritatea l-a forțat pe generalul preşedinte Jaruzelski să decreteze „liber la emigrare“, sute de mii de polonezi au fugit în Vestul european şi pe alte continente. Prin cele câteva lagăre de refugiaţi politici organizate în Europa Occidentală, vesticii încercau să atragă cât mai mulţi nemulţumiţi de regimurile totalitare din ţările comuniste. Se spunea că breşa făcută de polonezi în Cortina de Fier era facilitată de către Papa Ioan Paul al II-lea şi de secretarul de stat american Henry Kissinger, ambii de sorginte poloneză.
Am aflat că în lagăr domnea legea junglei, cu bătăi crunte între refugiaţi, că mâncarea era execrabilă şi altele. Mi-am dat seama că nu eram capabil să mă bat, zile şi nopţi la rând, cu cei din faţa porţii, aşa că m-am întors în Viena, dezamăgit, descurajat şi cu sufletul făcut ferfeniţă, gândindu-mă chiar să fac cale întoarsă în România. Cum visasem eu Dunărea albastră şi ce găseam aici?
Rătăcind pe străzile Vienei, conştiinţa a început să-mi bombardeze raţiunea insistent şi din toate părţile. Merita să bat în retragere tocmai acum, când, prin reale sacrificii, am reuşit să aduc la zero diferenţa dintre deziderat şi oportunitate? Într-o zi, pe când mă căinam descurajat într-o parcare, lângă maşină s-a oprit un bărbat, care m-a abordat pe româneşte: „Te văd de câteva zile pe aici şi pari ca un om care nu merită să stea pe stradă“. Era sârb şi văzuse maşina de România, o apariţie rară în Viena acelor vremuri. M-a dus la nişte romi din Timişoara, care locuiau într-un apartament, undeva lateral faţă de centrul Vienei. Aceştia m-au supus unui interogatoriu amănunţit asupra situaţiei din România. Când le-am spus că sunt descurajat, că-mi e greu să stau pe acolo fără nicio perspectivă şi că mă bat gândurile să mă întorc în ţară, au sărit cu toţii la mine: „Să nu faci o asemenea prostie!“. Mi-au povestit cum unii dintre ei au fost prinși la frontieră, au făcut ani de puşcărie şi, după ce au scăpat, au luat-o de la capăt şi acum erau fericiţi în Viena. Toţi trecuseră ilegal frontiera – „Dumneata ai venit cu paşaport, ai scăpat nevătămat, ai mașină şi vrei să te întorci în blestemul de acolo şi la criminalii ăia? Stai aici, că te ajutăm noi“. După ce le-am spus că-mi era aproape imposibil să intru în lagăr, s-a hotărât că e mai bine să mă predau la poliţie, care mă va duce în lagăr. Mi-au zis să nu spun că am venit cu pașaport şi să nu-mi fie frică de politişti, că sunt altfel decât miliţienii din România.
După câteva zile, unul dintre ei m-a dus la o secţie de poliţie. Cei de acolo m-au luat tare, ţipând la mine să le dau paşaportul, dar le-am spus ferm că nu am venit cu paşaport. Atunci am înţeles cât de important a fost sfatul romilor: dacă le dădeam poliţiştilor paşaportul, ar fi fost posibil să fiu trimis înapoi în România. Aşa că, de la poliţie, am fost dus, împreună cu alţi refugiaţi, direct în lagăr, în carantină.
(Va urma)