Traiskirchen One Way (II) Viena şi Dunărea nu tocmai albastră

John Nastase 04.08.2015

De același autor

Publicăm în foileton povestea palpitantă a inginerului John Năstase (n. 1936), unul dintre românii care au reuşit să părăsească România comunistă la începutul anilor ’80 şi să se stabilească în Vest. După o tentativă eşuată de fugă din ţară prin intermediul unui contract de muncă în Irak, în acest episod John Năstase se hotărăşte să treacă Dunărea ca să ajungă în Occident.

 

După eşecul din Irak, unde îmbrăcasem stra­iele laşităţii, m-am fixat din nou în block-start-uri pentru următoarea în­cer­care. Îmi rămăsese o singură armă cu care mai aveam şansa să „atac“ Occidentul: ex­cursia turistică.

Pentru a verifica dacă mai eram în co­li­matorul Securităţii, am vizitat câteva ţări comuniste şi, la şapte ani de la aventura irakiană, în 1979, când răbdarea trăgea spre cota de avarie, am prins curaj şi am în­drăznit să cer paşaport pentru Iugo­sla­via. De la Europa Liberă, din ascultarea că­reia făcusem o obsesie, am primit „pa­sa“ decisivă pentru a evada, aflând că din Iugoslavia se putea trecea uşor în Austria.

 

Securitatea crease un cerc vicios prin care tria drastic solicitanţii de excursii în străinătate. Îţi tre­buia aprobarea Comitetului Oa­menilor Muncii (COM) de la sluj­bă şi o sumă de 50 de dolari. Ambele con­diţii erau foarte greu de îndeplinit, în spe­cial cea cu dolarii, deoarece, neavând drep­tul să deţii valută, trebuia ca un stră­in sa-ţi depună în cont suma respectivă, în condiţiile în care erau interzise relaţiile cu străinii!

Am îndeplinit până la urmă cele două con­diţii şi am plecat în Iugoslavia, de unde am trecut fără probleme în Austria. Abia acolo i-am destăinuit soţiei planurile mele „mârşave“ de a rămâne câţiva ani în Oc­ci­dent, în special pentru a-i asigura fiicei noastre un viitor mai bun, dar ea nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Ne-am certat, apoi ne-am continuat drumul până în RDG, după care ne-am întors în ţară. Am clasat acest eşec în dosarul „Repetiţie ge­nerală: turul doi“, pentru că văzusem pe viu cum se trece în Austria. Dar, în con­textul evadării, şapte ani pierduţi doar pentru a vedea cum arată şoseaua asfaltată până în Austria era extrem de mult...

Pierdusem încă o bătălie, dar în sub­con­ştientul meu era cuibărită speranţa că în­tr-o bună zi voi câştiga războiul. Fuga din ţară devenise crezul existenței mele şi cele două eşecuri îmi amplificaseră ambiţia de a izbândi, cu toate că apăruse o nouă pie­dică: refuzul soţiei de a merge cu mine.

M-am pus pe aşteptat pentru încă doi ani, până la aprobarea paşapoartelor. Dar la sfârşitul acestei perioade, când să zic „Doamne ajută!“, mi-a trecut glonţul pe la ureche. În şedinţa COM de la ministerul în care lucram, din senin, directoarea a aruncat problema în aer, zicând: „Îi dăm aprobare să plece şi ne trezim cu o carte poştală prin care ne mulţumeşte pentru sprijinul acordat!“. Întreaga asistenţă a rămas stupefiată. Fraza era la modă, pentru că se întâmplase în trecut să fugă din ţară oameni de la alte instituţii. Mai mult de două luni m-au ţinut în şah, dar până la urmă mi s-a dat aprobarea.http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1324/Desene_Perjo/desen%20nastase.jpg

Soţia a refuzat categoric să meargă. Iar ne-am certat, de fapt erau în continuarea „singurătăţii în doi“ cu care veneam din trecut. Insistam să meargă şi ea, pentru că doream cu ardoare ca fiica noastră să ajungă în străinătate pentru a-şi croi o altă viaţă. Până la urmă, m-a refuzat şi a rămas acasă cu paşaportul în buzunar, greșeală pe care a regretat-o în anii care au urmat.

 

Sâmbătă, 31 octombrie 1981, di­mi­neaţa, mi-am zis „Acum ori ni­ciodată!“ şi am demarat spre ne­cunoscut. Un vechi dicton ne în­vaţă că viaţa nu trebuie socotită după numărul de ani, ci după numărul de prieteni. Acum, eu nu mai aveam ni­ciu­nul. Am plecat la cumpăna terorii co­mu­niste, pentru că, chiar din acea perioadă, a început paranoia achitării integrale a datoriilor externe, concepţie retrogradă şi unică în istoria modernă a naţiunilor. Acel moment a marcat începutul unui proces de degradare şi pauperizare a populaţiei, bulversând ţara timp de aproape 10 ani. Prin curajul de a sări din barcă, la mo­men­tul oportun, m-am salvat de la acea te­roare. Îmi ajungea cât încasasem până la vârsta de 45 de ani.

Din cauza grabei în care am plecat, nu am reuşit să-mi iau la revedere de la părinţii mei dintr-o comună de lângă Sla­tina, gest necugetat care mi-a rămas ca o pecingine pe suflet pentru tot restul vieţii, pentru că nu i-am mai văzut niciodată. Tot din motivul agitaţiei de dinaintea ple­că­rii, du­ceam în portbagaj o „bombă“ care era cât pe-aci să-mi dea peste cap toa­te stră­da­niile: în urma certurilor cu soţia, fiind si­gur că nu vom mai avea niciun viitor îm­preună, mi-am luat toate actele personale, cu in­ten­ţia de a le lăsa la un frate din Sla­tina. Din buimăceală, am ui­tat de acest lucru şi am ajuns cu actele în vama de la Porţile de Fier. Stând la rând cu maşina, am aruncat o ultimă pri­vi­re peste bagaje şi am rămas înmărmurit când le-am des­co­perit în portbagaj. Tul­bu­rat şi nervos, am plecat glonţ la poşta din Turnu Se­ve­rin, trimiţându-le la Slatina. Ar fi fost un dezastru dacă, după toate chi­nu­rile prin ca­re am trecut, aş fi ratat plecarea din cau­za unei greşeli puerile.

 

Când traversam podul spre Iu­goslavia, un zâmbet schimonosit şi ironic îmi torsiona gândurile. Deci pentru câteva minute, cât durează traversarea acestui pod, pierdusem 12 ani din tinereţe! Preţul plă­tit pentru aceste clipe era imens, dar erau minutele în care am câştigat bătălia de­ci­si­vă împotriva destinului care, de atâta amar de vreme, mă tot răpunea. Acest pod de peste Dunăre mi-a fracturat viaţa în două segmente inegale. Începeam o no­uă partidă, în care, printr-un gambit mai mult sau mai puţin inspirat, îmi ama­ne­tam viitorul la un preţ încă necunoscut. Îi aruncam sorţii prosopul, forțând-o să-mi acorde şansa de a trage o carte câş­ti­gă­toare. Dacă, în aventura din Irak, fuga din România a fost oarecum o utopie, acum, cu maşina pe drumul eliberării, ea de­ve­nea o certitudine. În sfârşit, viaţa îmi acor­da un cec în alb prin care îmi testa abi­li­ta­tea de a-l deconta în condiţii superioare.

După ce am traversat Iugoslavia, am „des­călecat“ în parcul de distracţii Prater din Viena. Lagărul de refugiaţi politici era în oră­şelul Traiskirchen, situat la 26 de ki­lo­metri de capitală. Când am ajuns acolo şi am dat cu ochii de amestecătura mul­ti­co­loră de sute de oameni - bărbaţi, femei cu copii în braţe, invalizi - încrâncenaţi de tris­tețe şi disperare, care luau cu asalt poar­ta lagărului, am înlemnit. 80-90% din­tre aceştia erau polonezi. Din 1979, când sindicatul Solidaritatea l-a forțat pe generalul preşedinte Jaruzelski să de­cre­te­ze „liber la emigrare“, sute de mii de po­lo­nezi au fugit în Vestul european şi pe alte continente. Prin cele câteva lagăre de ref­u­giaţi politici organizate în Europa Occi­den­tală, vesticii încercau să atragă cât mai mulţi nemulţumiţi de regimurile totalitare din ţările comuniste. Se spunea că breşa făcută de polonezi în Cortina de Fier era facilitată de către Papa Ioan Paul al II-lea şi de secretarul de stat american Henry Kissinger, ambii de sorginte poloneză.

Am aflat că în lagăr domnea legea junglei, cu bătăi crunte între refugiaţi, că mân­carea era execrabilă şi altele. Mi-am dat seama că nu eram capabil să mă bat, zile şi nopţi la rând, cu cei din faţa porţii, aşa că m-am întors în Viena, dezamăgit, des­cu­rajat şi cu sufletul făcut ferfeniţă, gân­din­du-mă chiar să fac cale întoarsă în Ro­mânia. Cum visasem eu Dunărea albastră şi ce găseam aici?

 

Rătăcind pe străzile Vienei, con­ştiinţa a început să-mi bom­bardeze raţiunea insistent şi din toate părţile. Merita să bat în re­tragere tocmai acum, când, prin reale sacrificii, am reuşit să aduc la zero diferenţa dintre deziderat şi opor­tunitate? Într-o zi, pe când mă căinam des­curajat într-o parcare, lângă maşină s-a oprit un bărbat, care m-a abordat pe ro­mâ­neşte: „Te văd de câteva zile pe aici şi pari ca un om care nu merită să stea pe stradă“. Era sârb şi văzuse maşina de Ro­mânia, o apariţie rară în Viena acelor vre­muri. M-a dus la nişte romi din Timişoara, care lo­cuiau într-un apartament, undeva lateral faţă de centrul Vienei. Aceştia m-au supus unui interogatoriu amănunţit asu­pra si­tua­ţiei din România. Când le-am spus că sunt descurajat, că-mi e greu să stau pe acolo fără nicio perspectivă şi că mă bat gân­durile să mă întorc în ţară, au sărit cu to­ţii la mine: „Să nu faci o asemenea pros­tie!“. Mi-au povestit cum unii dintre ei au fost prinși la frontieră, au făcut ani de puşcărie şi, după ce au scăpat, au luat-o de la capăt şi acum erau fericiţi în Viena. Toţi trecuseră ilegal frontiera – „Dum­nea­ta ai venit cu paşaport, ai scăpat ne­vă­tă­mat, ai mașină şi vrei să te întorci în bles­temul de acolo şi la criminalii ăia? Stai aici, că te ajutăm noi“. După ce le-am spus că-mi era aproape imposibil să intru în lagăr, s-a hotărât că e mai bine să mă predau la poliţie, care mă va duce în la­găr. Mi-au zis să nu spun că am venit cu pa­șaport şi să nu-mi fie frică de politişti, că sunt altfel decât miliţienii din Ro­mânia.

După câteva zile, unul dintre ei m-a dus la o secţie de poliţie. Cei de acolo m-au lu­at tare, ţipând la mine să le dau pa­şa­por­tul, dar le-am spus ferm că nu am ve­nit cu paşaport. Atunci am înţeles cât de im­portant a fost sfatul romilor: dacă le dă­deam poliţiştilor paşaportul, ar fi fost po­si­bil să fiu trimis înapoi în România. Aşa că, de la poliţie, am fost dus, împreună cu alţi refugiaţi, direct în lagăr, în carantină.

 

(Va urma)

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22