De ce este educația din România altfel?

Liliana Romaniuc 15.12.2015

De același autor

Rezistența la schimbare a sistemului educațional are, cred, cauze mult mai profunde decât prezentul pe care îl criticăm mereu.

 

Nu cred că există persoană în țara mea care să creadă sincer în sistemul edu­cațional românesc și să fie mulțumită de el. Mai mult, nu cred că sunt mulți cei care pot susține, cu argumente, că edu­ca­ția din România are rezultate comparabile cu cele ale sistemelor din alte țări co­mu­nitare. Profesorii sunt nemulțumiți de sis­tem, părinții îi critică pe profesori, an­gajatorii serioși își organizează propriile pro­grame de formare a personalului, iar copiii..., ei bine, ei sunt victimele acestei stări de fapt!

 

Pe de altă parte, în cele mai multe luări de poziție publică, îi auzim pe profesori spu­nând că sunt mulțumiți de munca lor și de rezultatele elevilor. Aceasta se în­tâmplă chiar dacă doar 40-50% dintre aceștia pro­movează un examen; dar vina nu e a pro­fesorilor, ea poate fi, cel mult, a sis­temului, pentru că, este știut, atunci când ne referim la învățare, vina și res­pon­sa­bi­litatea sunt atribuite părinților și elevilor, în niciun caz profesorilor.

 

Părinții, dacă sunt întrebați care le sunt cauzele nemulțumirilor, răspund, la nivel individual, dar nu au curajul unei abordări co­erente și colective, spunând că le este teamă de repercusiunile ce s-ar pu­tea abate asupra copiilor lor. Sincer, îi în­țe­­leg, pentru că în școala românească ro­lul părinților nu este unul major. Ei nu au drep­tul să intervină în tot ceea ce în­seam­nă ma­nagementul școlii (chiar dacă au re­pre­zen­tanți în consiliul de administrație al aces­teia) pentru că, nu-i așa, nu au cu­noș­tințe solide de management edu­ca­țio­nal.

 

Dar oare câți dintre directori chiar au cu­noș­tințele și competențele necesare unei con­duceri profesioniste a școlilor? Zilele tre­cute, o directoare de școală îmi po­ves­tea despre programul de formare în do­me­niul managementului educațional pe care îl terminase. Am întrebat-o ce a învățat nou și ce va schimba în școală, ca urmare a timpului investit în acest program. Răs­punsul a fost unul absolut șocant: „Nimic, nu de asta am mers la cursuri, ci pentru certificatul cu credite, că, altfel, nu voi mai putea fi directoare...“. Mai mult, pă­rinții înșiși nu cred că ei chiar ar putea avea un rol esențial în ceea ce privește ca­litatea serviciilor educaționale oferite de școală, dacă s-ar uni și s-ar implica în mod real. Desigur, este greu să te gândești la așa ceva în școlile din mediul rural, un­de nivelul de instrucție și educație al pă­rinților este mai scăzut, iar dependența de factorul politic este cea care definește ori­ce comportament și inițiativă civică.

 

Din nefericire, nici profesorii, nici pă­rin­ții, nici angajatorii și, cu atât mai puțin, decidenții politici nu conștientizează că miza în educație sunt copiii noștri și vii­to­rul nostru, al tuturor! Fără îndoială, sunt și excepții! Avem în țară școli minunate, cu profesori dedicați și pasionați de ceea ce fac și care au înțeles că schimbarea tre­buie să înceapă în clasă, de la fiecare din­tre ei, la fel cum avem și directori de ex­cep­ție care pot fi numiți lideri edu­ca­țio­nali. Nu vreau să minimalizez meritele acestor oameni, doar că ei reprezintă niște insule izolate de excelență care reprezintă excepția, nu regula!

 

De ce este educația din România altfel? Aceasta este întrebarea la care caut răs­puns de mulți ani – ani cu multe fră­mân­tări, cu eforturi intense de conștientizare a profesorilor și a părinților de nevoia de schimbare. Rezistența la schimbare a sis­temului educațional are, cred, cauze mult mai profunde decât prezentul pe care îl criticăm mereu... Încerc câteva răspunsuri la întrebarea de mai sus, asumându-mi toate reacțiile negative din partea celor care gândesc altfel.

 

Discrepanța dintre realitate și reprezentarea acesteia este, cred eu, o primă cauză a fap­tu­lui că sistemul educațional ro­mânesc este altfel decât cele că­tre care aspirăm și pe care le apreciem. Realitatea este una care nu ne place, dar este una în care fiecare dintre noi își are partea și la care contribuie cu ceea ce face sau cu ce nu face. Acceptarea realității în­seam­nă să admiți faptul că și tu ai con­tribuit la ce nu funcționează, pe de o par­te, dar și că trebuie să începi să faci altfel lucrurile, pe de altă parte. Acesta este unul dintre cele mai dificile aspecte din sistemul educațional românesc – asu­ma­rea la nivel personal a ceea ce eu pot face altfel. Și atunci, pentru că nu ne place re­a­litatea, avem fiecare reprezentările noas­tre care reflectă ceva ce noi am dori sau ne-ar plăcea să fie. Altfel spus, se con­fir­mă ceea ce Daniel David evidențiază în Psi­hologia poporului român: ne­con­cor­dan­ța dintre cum am putea fi, cum sun­tem în realitate și cum ne-am dori să fim.

 

România este o țară cu o întârziere socio-cul­turală de câteva secole, comparativ cu ce­lelalte state europene, spune istoricul Lucian Boia. Acest lucru este evident și în sistemul educațional al țării. Noi nu avem încredere în instituții (deci nici în școală) și pentru faptul că acestea au apărut foar­te târziu. Până prin secolul al XIX-lea vor­bim despre o civilizație în special rurală, cu boieri și țărani, în care raporturile erau mai ales la nivel personal și foarte puțin la nivel instituțional și așa s-au păstrat, în mare parte, până în zilele noastre. La ni­velul școlii, de exemplu, fiecare părinte își rezolvă singur problema, chiar dacă ea es­te una generală și abordarea ei la nivel colectiv ar putea contribui substanțial la creșterea capacității instituționale a școlii. Comunismul a mărit neîncrederea în ins­ti­tuții, iar perioada de după 1989 a sporit și mai mult această lipsă de credibilitate ins­tituțională.

 

Po­litizarea sistemului educațional este un alt aspect care face educația din țara noas­tră altfel, în sens negativ, desigur. Unul dintre motivele pentru care educația nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii 25 de ani are legătură cu schimbările pe cri­terii politice de la nivelul inspectoratelor și al școlilor. Suntem singura țară din spa­țiul comunitar în care schimbarea puterii politice conduce la schimbări la nivelul școlilor. Acest lucru determină o lipsă de pro­fesionalism și de competență în con­du­cerea școlilor, a inspectoratelor și a altor instituții cu roluri în administrarea sis­te­mului educațional. La toate acestea se mai adaugă lipsa unui proiect de reformă pe termen lung, o legislație schimbată la fie­care numire de ministru, fără a fi ela­bo­ra­te studii și analize care să susțină măsurile propuse.

 

Centralizarea excesivă a educației ne plasează pe primul loc în Eu­ropa și face ca educația din Ro­mânia să fie altfel... Suntem țara cu sistemul educațional cel mai centralizat, deși peste tot în lume s-a de­monstrat că descentralizarea conduce la îmbunătățiri substanțiale ale serviciilor edu­caționale. Un studiu al Băncii Mon­dia­le din anul 2000 scotea în evidență nevoia de descentralizare a sistemului educațional și indica pașii pe care trebuia să-i urmăm. Mai mult chiar, au fost atunci desemnate opt județe pilot în care să înceapă pro­ce­sul. Din păcate, am parcurs doar câțiva pași din acel demers și i-am parcurs în stilul nostru, adaptând și schimbând, în funcție de context și de vremuri, legi și oameni.

 

Cultura formelor fără fond este ceea ce ne di­ferențiază de restul lumii, chiar și în educație. Discursurile celor care conduc sis­temul de educație ne arată acest lucru, discuțiile cu profesorii confirmă că vorbim mult și nu spunem nimic. Mass-media, pe de altă parte, nu se concentrează asupra aspectelor esențiale din educație, iar pă­rinții sunt într-o confuzie totală. Fiecare vobește o altă limbă și, în final, este abor­dată forma, și nu fondul problemelor. Fa­cem multe, dar doar la un nivel apro­xi­ma­tiv. Este, așa cum spune Lucian Boia, „un deficit de disciplină, de organizare și de responsabilitate. Avem legislaţie şi ins­ti­tu­ţii după modelul occidental, dar, când trecem la aplicare, vedem că totul devine mai vag, mai aproximativ şi mai nesi­gur“.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22