Finalul unei epoci: România anului 1988 prin ochii diplomaților britanici (II)

La 30 de ani de la evenimente, Arhivele Naționale ale Regatului Unit au deschis corespondența anterior secretizată dintre Ambasada Marii Britanii de la București și Ministerul de Externe de la Londra.

Liviu Horovitz 29.10.2019

De același autor

Octombrie 1988. București. Ceața din Londra era aproape la fel de deasă ca cea din Bacău, au concluzionat doi britanici, un american și cinci români dimineața devreme, după o nuntă. Doar că la Bacău ceața era cauzată de combinatul chimic, au glumit nuntașii. Câteva zile mai târziu, când românii au revenit la Bacău, trei dintre ei au fost convocați de Securitate. Ulterior au fost acuzați că au dezvăluit secrete de stat cu privire la ceața orașului. Nu și-au dat seama că își denigrau țara în fața străinilor, diplomați americani și britanici? Georgetei, cea mai bună prietenă a miresei, i s-a spus că nu mai are voie să se întâlnească cu străini. Iar Otilia, căsătorindu-se cu un străin, devenise acum o străină. Lui Carmen, întreaga chestiune i s-a părut absurdă și i-a dat dureri de cap ofițerului care a interogat-o. Acesta a ajuns să urle. Carmen a crezut că va fi lovită. Oare mai putea avea încredere în cei doi prieteni care nu fuseseră convocați de Securitate, s-a întrebat Otilia? Desigur, conversația de la nuntă ar fi putut fi înregistrată. Dar cum să știi o treabă ca asta? Denunțurile și informările erau atât de răspândite în România lui Nicolae Ceaușescu, încât a avea încredere chiar și în cei mai apropiați prieteni era aproape imposibil.

„Unora le-ar fi greu să creadă că până și vremea din Bacău era un secret de stat“, i-a destăinuit americanul, care participase la nuntă, lui Alper Mehmet - unul dintre cei doi britanici prezenți la nuntă și diplomatul britanic din Ambasada Regatului Unit de la București - despre care am scris în urmă cu două săptămâni. Iacob, străinul care se căsătorea cu Otilia, era un medic ghanez care își făcuse studiile în România. Otilia, ingineră la fabrica de aeronave din Bacău, a trebuit să aștepte mai bine de doi ani pentru a obține aprobarea autorităților pentru nuntă, iar între timp fusese decăzută din slujba prestigioasă pe care o avea, fiind mutată pe linia de producție, muncitoare. Pentru că fusese văzută cu Iacob, Securitatea o acuzase de prostituție și o amendase scump pentru această infracțiune. După nuntă, Iacob s-a întors în Ghana, iar Otilia a trebuit din nou să rămână și să aștepte finalizarea formalităților pentru obținerea pașaportului. Și totuși, pentru occidentalii care lucrau în capitala României, uimitor nu era întregul tărăboi, cât obsesia Securității în ceea ce privește interacțiunea dintre români și străini.

Așteptând sfârșitul lui Ceaușescu

Poziția tot mai șubredă a regimului justifica probabil această obsesie, au recunoscut însă britanicii. Programul de reforme promovat de Gorbaciov, tulburările din întregul bloc estic, pierderea accesului privilegiat la piețele și tehnologiile occidentale, deficiențele energetice tot mai ample, dar și protestele împotriva planurilor de dezvoltare rurală ale guvernului – acestea erau problemele fundamentale ale dictatorului român. Vizita din luna octombrie a lui Ceaușescu la Moscova își atinsese scopul politic - de a semnala că Uniunea Sovietică nu va interveni în afacerile sale interne - dar eșuase economic. Ceaușescu nu a obținut realimentarea cu energie, atât de necesară.

Vremea era mai rece decât de obicei pentru aceeași perioadă din an și deja existau probleme cu încălzirea. Legumele erau greu de găsit, chiar și pe piața neagră. Cartofii din aprozare erau pe jumătate putreziți. Oferta alimentară nu avea cum să se îmbunătățească, au apreciat britanicii. În general, economia se afla într-un declin constant. În fabrici se lucra puțin, i-a dezvăluit un informator bine plasat lui Hugh Arbuthnott, trimisul Regatului Unit la București. Toți încercau doar să se descurce - un sentiment de sfârșit de epocă unde marea majoritate a cetățenilor se gândeau doar cum să supraviețuiască erei Ceaușescu.

Și totuși, în ciuda situației grave, românii păreau să nu aibă curajul de a acționa singuri, a concluzionat ambasadorul britanic. Nu existau nici cele mai mici indicii ale unei opoziții interne eficiente sau organizate. Chiar dacă ar mai fi apărut o altă revoltă (gen Brașov) în acea iarnă, aparatul de Securitate părea perfect capabil să îi facă față și să prevină reacții organizate pe scară largă, a transmis Arbuthnott Londrei. A rămas contrariat când Silviu Brucan, un fost demnitar comunist, diplomat și om de presă transformat în opozant al regimului, a sugerat că „Ceaușescu mai are cel mult doi-trei ani“. Pentru britanici, Brucan era un „comunist convins“, bine conectat la Moscova, care trebuia luat în serios. Cu toate acestea, probabil că fostul ambasador român la Washington spera că dictatorul va muri, a presupus Arbuthnott. Și, desigur, s-ar putea să se întâmple. Dar dacă Brucan nu se afla în posesia unor informații medicale de care ambasada nu avea cunoștință, sănătatea lui Ceaușescu nu părea să fie precară.

Rafturi goale, dar... fără opoziție

Deși nimic nu părea în neregulă cu sănătatea dictatorului, țara sa se afla într-o stare critică și avea să degenereze și mai mult, au concluzionat tinerii diplomați din ambasada Majestății Sale. În magazine, carnea se remarca prin absență. Heringul înghețat, ignorat cu un an înainte, ajunsese să merite cozi substanțiale. Ouăle și untul erau, și ele, scumpe la vedere. Dacă vreunul dintre aceste produse urma să fie livrat, zvonul aprovizionării se răspândea înainte de sosirea mașinii și se creau cozi imense. Adesea izbucneau certuri la aceste cozi, atunci când oamenii încercau să forțeze rândul sau se întorceau dezamăgiți cu mâna goală după patru-cinci ore de așteptare. Săpunul, șamponul sau detergentul erau rareori disponibile. Apa fierbinte își făcea apariția timp de una sau maximum două zile pe săptămână. Furnizarea gazelor se făcea cu intermitență. Benzina se găsea greu și era raționalizată, mai ales în afara Capitalei. Cozile se întindeau pe kilometri și se pierdeau adesea dincolo de linia orizontului pe drumurile de țară, a raportat Mehmet Londrei, făcând ca lipsa acută din România să sune aproape poetic.

Și totuși, românii păreau să aibă o „capacitate de a procura lucruri“, a recunoscut Mehmet. O angajată din ambasadă a invitat o sută de prieteni la botezul fiicei sale - „să ude capul bebelușului“. Cu câteva zile înainte de eveniment, singurul lucru pe care nu reușise să-l procure erau 100 de ouă pentru prăjituri și alte produse de patiserie. Dar nu se dădea bătută. „Carnea, untul și cartofii și orice altceva necesar pentru o petrecere generoasă“ erau deja procurate, a scris Mehmet. Părea că mai toată România cunoștea pe cineva care știa pe cineva care putea oferi orice era necesar în materie de mâncare – totul pentru un preț. Prin urmare, erau puțini cei care sufereau de foame în timpul iernii, atât timp cât știau unde să caute (și cei mai mulți știau) și își permiteau prețurile de pe piața neagră. Și cei mai mulți își permiteau, pentru că erau puține lucruri care se puteau cumpăra cu banii avuți la dispoziție.

Inerția cetățenilor permitea perpetuarea acestei situații grave, au concluzionat analiștii guvernului britanic. Istoria nu fusese binevoitoare cu românii. Țara nu cunoscuse niciodată un sistem de guvernare democratic și liberal. Interesul pentru astfel de idei fusese întotdeauna limitat la o pătură restrânsă de „intelectuali occidentalizați“. Spre deosebire de maghiari sau polonezi, românii aveau puțină experiență în conservarea identității lor culturale sau intelectuale în timpul unui regim ostil. Spre deosebire de bisericile catolice sau protestante din spatele Cortinei de Fier, mai marii Bisericii Ortodoxe din România se arătaseră dispuși să coopereze cu autoritățile. Prin urmare, nu se putea vorbi despre opoziție, iar analiștii britanici au observat că, spre deosebire de modelul polonez, intelectualii și muncitorii nu au cooperat în România.

În orice caz, era dificil pentru adversarii regimului să se mobilizeze. Ceaușescu conducea țara prin intermediul unui grup restrâns de funcționari devotați și de rude. Prin repartizarea pozițiilor unor indivizi loiali clanului său, dictatorul și soția sa reușeau să controleze deopotrivă partidul și statul. Rotirea frecventă a cadrelor, care însemna pierderea privilegiilor, avea ca efect instituirea unui climat de neîncredere, insecuritate și dependență. Cultul personalității era fără egal, a evaluat delegația germană la NATO, și „contrasta puternic cu tristețea vieții reale din România“. Securitatea ținea totul sub supraveghere. Se presupunea că existau informatori la „fiecare colț de stradă“. În plus, regimul soluționa problema dizidenților exportându-i. Lideri ai cultelor și numeroși intelectuali fuseseră lăsați să emigreze. Plecaseră, de asemenea, mulți germani și evrei. Astfel, principala opoziție față de regim se oglindea în grevele și tulburările provocate de politicile economice dezastruoase.

O sistematizare lipsită de rațiune economică

Dincolo de supravegherea omniprezentă, obsesia megalomană a dictatorului de a demola orașele și de a reorganiza societatea rurală ținea atenția oamenilor concentrată asupra realităților imediate. Ceaușescu intenționa să centralizeze activitatea rurală într-un număr redus de sate mai extinse. Obiectivele sale erau, fără îndoială, mai degrabă politice decât economice, au concluzionat ambasadorii din Comunitatea Europeană. Probabil adevăratele obiective țineau de transformarea mentalității populației, distrugerea independenței și a modului de viață specific lumii rurale. O astfel de politică nu avea o rațiune economică, dacă guvernul dorea să mărească suprafața agricolă. Diplomații străini de la București erau îngroziți de această politică, dar observau că existau puține semne de rezistență. Și atâta vreme cât nu putea fi martoră a unor expresii clare de protest din partea populației, Europa nu avea motiv să acționeze.

În general, cu toate că în România condițiile de viață erau mizerabile, așteptările de schimbare erau infime, a notat Fiona Moore, de la departamentul de cercetare al secției est-europene a FCO. Cu toate acestea, populația ajunsese la fundul sacului, a concluzionat Frederick Becker, responsabilul pentru România al Departamentului de Stat al SUA, în timpul călătoriei sale din noiembrie 1988. Și judecând după agitația din alte părți ale lumii, era doar o chestiune de timp până când ceva avea să se întâmple chiar și în România.

O întâlnire cu ministrul de Externe

Ioan Totu, ministrul român al Afacerilor Externe, s-a întâlnit cu ambasadorul Arbuthnott în decembrie. Întâlnirea a expus profunzimea decalajului dintre Londra și București. Totu dorea ca investitori britanici să fie aduși în România. Dar firmele britanice nu erau doritoare să vină, i-a răspuns Arbuthnott. Nu exista nici o dovadă că s-ar putea face afaceri profitabile în România. Mai mult, Totu dorea ca premierul sau regina să viziteze România. „În condițiile actuale, nimeni nu va veni“, a precizat ambasadorul. Un ministru din cadrul FCO era interesat de o astfel de vizită, dar condițiile erau clare: voia interacțiuni directe cu oamenii și să viziteze locuri alese de el.

Vizibil nemulțumit, Totu a respins argumentele britanicilor. România avea alți parteneri cu care putea să colaboreze în cazul în care capitaliștii se temeau să nu fie plătiți. Iar miniștrii britanici nu puteau veni în România doar în „inspecție“. Bine, puteau vizita orice zonă, dar întâlnirea cu anumite persoane era o problemă sensibilă. Guvernul său nu era obligat să accepte, a avertizat Totu. În ceea ce privește programul de „sistematizare“, Marea Britanie nu trebuia să fie preocupată. Londra nu ar trebui să îi asculte pe „anumiți oameni“, cei pe care societatea românească îi considera dușmani. Regimul dorea reconstrucția societății, astfel că dușmanii poporului nu meritau nicio atenție, a concluzionat Totu.

Festinul din Pipera

La scurt timp după întâlnirea cu Totu, ambasadorul a ajuns să experimenteze direct „reconstrucția“ societății românești. Împreună cu soția sa, au mers în vizită la familia bucătăresei ambasadei, Maria Popa, și a soțului ei, Dan, în Pipera. Ambasadorului i s-a explicat că majoritatea locuitorilor de acolo erau machedoni. Strămoșii lor emigraseră în Dobrogea, iar părinții lor se stabiliseră în Pipera în 1940. Arbuthnott a găsit o gospodărie „mulțumitoare“, cu o grădină mare, acoperită cu viță de vie, copaci și o mulțime de animale. Satul era „bogat“ - dar asta pentru că reușise să evite într-un mod foarte capitalist preceptele comuniste. De exemplu, sătenii aveau 400 de oi. Dintre acestea erau declarate statului doar o sută. Sătenii comercializau clandestin carne de la celelalte trei sute. La fel se întâmpla și cu porcii. În pivniță, Arbuthnott a văzut butoaie cu vin roșu, pe care „l-a gustat frecvent“ pe parcursul zilei. O parte din acesta era vândut, familia completându-și astfel veniturile. Toți polițiștii din zonă beneficiau de acest aranjament, așa că aveau tot interesul să păstreze tăcerea.

După ce „au asistat“ la sacrificarea tradițională de Crăciun a unuia dintre porci - în „condiții“ care nu ar fi fost aprobate nici de Ministerul Sănătății și nici de comunitatea care pleda pentru drepturile animalelor din Marea Britanie -, ambasadorul și soția sa au servit prânzul. În timp ce oaspeții au gustat din diversele feluri - pește proaspăt, șuncă, brânză și măsline, urmate de mămăligă și ficat proaspăt de porc și carne și, în final, mere și portocale, spălate cu țuică și vin roșu de casă -, gazdele s-au plâns de situația alimentelor. Nu era corect ca guvernul să-și înfometeze cetățenii. Ar trebui să-i hrănească mai întâi pe aceștia și apoi să exporte ce a rămas, nu invers.

Dacă oamenii ar avea de mâncare, ar accepta mai ușor celelalte greutăți, i s-a spus ambasadorului. Dar, probabil, jumătate din populație avea relații sau familie la țară sau ar putea da mită în restaurante pentru a-și permite să mănânce, au recunoscut gazdele, când au fost întrebate despre belșugul de pe masa lor. Dar cealaltă jumătate se afla în dificultate și trebuia făcut ceva. Cu toate acestea, românii erau ca pinguinii, au glumit gazdele. Trăiau în condiții arctice și se ridicau mereu în picioare aplaudând. Nimeni nu făcea nimic, întrucât fiecare se temea să acționeze singur. Nu frica de închisoare sau de tortură ținea populația sub control, a scris Arbuthnott, ci frica față de pierderea locurilor de muncă și a avantajelor – oricât de mici și insignifiante ar fi fost acestea.

Istoria se pune în mișcare

În aceleași luni ale lui 1988, roțile politicii globale se acceleraseră, aruncând încet, dar sigur comunismul românesc la coșul de gunoi al istoriei. La Moscova, Biroul Politic sovietic s-a întâlnit la începutul lunii noiembrie 1988. Cu o voce tensionată, prim-ministrul Nikolai Rîjkov a anunțat că, fără reduceri majore ale cheltuielilor militare, țara trebuia să uite de orice creștere a nivelului de trai. Cu câteva zile mai devreme, Gorbaciov a decis că va merge la New York, unde va anunța o amplă dezarmare unilaterală. El urma să ridice astfel celebra Cortină de Fier denunțată cu patru decenii înainte în Fulton, Missouri, de prim-ministrul britanic Winston Churchill. În același timp, Gorbaciov era conștient că URSS nu avea nici o altă cale de ieșire.

La Bruxelles, pentru a face față competiției globale cu producătorii americani și japonezi, Comunitatea Europeană se îndrepta către o integrare economică și politică mai profundă - stârnind temeri de excludere în Uniunea Sovietică, în Europa de Est, dar și peste Atlantic. La Bonn, presiunile se acumulau pentru ca puterea economică dominantă a continentului să profite de slăbiciunile sovieticilor, intensificând relațiile dintre cele două state germane. La Washington, jucătorii-cheie din noua administrație a președintelui George H.W. Bush erau dornici să conserve nu doar stabilitatea internațională, ci și influența americană într-o lume aflată în schimbare rapidă.

Privind în urmă, pare evident că încăpățânatul dictator al unei țări mici din Europa de Est nu avea cum să reziste acestor tendințe sistemice.

Un esprit de corps modelat la Moscova

În tot acest context nu este deloc surprinzător că, spre sfârșitul anului, diplomații britanici și-au pus din nou întrebări cu privire la viitorului lui Ceaușescu și al României. Analiștii din ambasadă credeau că, în eventualitatea dispariției dictatorului, o combinație între soția, fiul și elemente din clica aflată la conducere ar prelua puterea.

Sovieticii, americanii și britanicii, cu toții au concluzionat că cine va prelua puterea va avea nevoie de sprijinul forțelor armate, iar Securitatea va juca un rol important în succesiune.

Gorbaciov îl găsea pe Ceaușescu extrem de dificil și imprevizibil, au transmis diplomații Moscovei Londrei. Dar orice s-ar întâmpla la București, nu se punea problema unei intervenții militare, îi spuse lui Mehmet Nina Louchanine, de la secția economică a ambasadei sovietice. Sovieticii păreau să repete un singur lucru - doctrina Brejnev a murit! Însă, cu toate antecedentele Kremlinului în folosirea forței, guvernul britanic era circumspect față de ideea că politica de reținere/prudență devenise sub conducerea lui Gorbaciov noua normalitate. Era cert că România nu reprezenta suficientă importanță pentru a deraia agenda mai largă a liderului sovietic. O intervenție era extrem de puțin probabilă, au stabilit analiștii de la Foreign Office.

Totodată, analiștii britanici au căutat să realizeze un profil detaliat (experiențele formative, trecutul și opiniile relevante) al celor care făceau parte din cercul restrâns al regimului, dar și să evidențieze personajele influente din afara puterii, care ar putea juca un rol în epoca post-Ceaușescu. Două nume păreau a fi demne de menționat din raportul personalităților influente pe care ambasada le-a trimis acasă: Ștefan Andrei și Ion Iliescu.

Ștefan Andrei, un fost ministru al Afacerilor Externe, era „relativ sofisticat“ și se bucura de respectul multor guverne străine, inclusiv din Occident, au conchis diplomații britanici. Avea o reputație pentru flexibilitate, lipsă de dogmatism și era văzut ca un potențial succesor al lui Ceaușescu. Vestul „ar fi, fără îndoială, mai mulțumit cu Ștefan Andrei“ și nici pentru Moscova nu ar fi o „alegere rea“ - le-a spus diplomaților britanici Nina Louchanine.

La rândul său, Ion Iliescu, directorul Editurii Tehnice, fusese marginalizat de Ceaușescu și trimis în „exil politic“ la sfârșitul anilor ’70. Era văzut ca un succesor potențial, odată ce monopolul familiei conducătoare asupra puterii s-ar fi prăbușit. Era un aparatcic strălucit și unul dintre reprezentanții cei mai puțin dogmatici din generația sa. Ascensiunea sa la putere ar fi „favorizată“ de Uniunea Sovietică, credeau diplomații de la Londra.

Un insider le-a oferit britanicilor o ipoteză interesantă. Un număr mare de funcționari din eșalonul intermediar al puterii și-au petrecut o parte din tinerețe în Uniunea Sovietică, a dezvăluit Mariana Celac Ambasadei Regatului Unit. Mulți dintre ei s-au întors în România cu ambiții politice, dar au fost marginalizați de clanul Ceaușescu. Erau promotorii unui veritabil esprit de corps: au păstrat un grad ridicat de solidaritate unii cu ceilalți, dar și cu ideile venite din Uniunea Sovietică, primind acolo nu doar „o educație universitară“, dar și „spălarea ideologică a creierului aferentă“. Astfel, la momentul potrivit, vor fi în măsură să organizeze opoziția din interiorul partidului, credea Celac.

Acești gorbacioviști vor căuta să promoveze un sistem politic în acord cu direcțiile comuniste ortodoxe, dar mai puțin nepotist. Ea a precizat că știa personal cel puțin o persoană din această categorie, dar nu a mers mai departe. Și Brucan a confirmat britanicilor că un astfel de grup exista, dar nici el nu a dat nume. Ambasada Marii Britanii a ajuns la concluzia că existau destul de mulți funcționari al căror trecut s-ar potrivi profilului. Privind în urmă, nu putem decât concluziona că Mariana Celac, soția lui Mihai Botez (matematicianul și dizidentul care va deveni ambasadorul României la ONU și SUA după Revoluție) și, totodată, sora lui Sergiu Celac (prim-ministru de Externe după căderea lui Ceaușescu), a fost cu adevărat profetică - sau bine informată. //

LIVIU HOROVITZ și OCTAVIAN MANEA

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22