De același autor
Acum treizeci de ani, pe 2 august 1990, Brent Scowcroft zbura spre Colorado. Înghesuit pe scaunul din fața lui, genunchii lor atingându-se, stătea George H.W. Bush, președintele Statelor Unite. Bush a vorbit la telefon tot drumul, sunând lideri din întreaga lume. Scowcroft, care era principalul consilier pe probleme de securitate și politică externă al președintelui american, revizuia de zor discursul pe care Bush urma să-l țină la destinație pentru a-l face compatibil cu ce se întâmplase cu o zi înainte. Saddam Hussein, dictatorul Irakului, ordonase trupelor sale să invadeze Kuwaitul. Întreaga lume privea acum spre America. Războiul Rece aproape că se încheiase. Zidul Berlinului se prăbușise. Cele două Germanii urmau să se reunească. Confruntați cu o agresiune brutală, dar cu o miză nu neapărat existențială, urmau liderii americani să privească în altă parte? Sau urmau să concluzioneze că era în interesul Americii să intervină?
El nu a avut „absolut nicio îndoială” cu privire la determinarea lui Bush de a interveni, și-a amintit ulterior Scowcroft. Câteva zile mai târziu, după revenirea la Casa Albă, Bush le-a spus jurnaliștilor: „Această agresiune împotriva Kuwaitului nu poate fi tolerată”. Câteva luni mai târziu, o coaliție internațională condusă de forțele militare americane a învins trupele Irakului, un eveniment cu reverberații ample și de lungă durată pentru întregul sistem internațional. Brent Scowcroft a murit în urmă cu câteva săptămâni, la 6 august 2020. Avea 95 de ani. Astăzi, întrebarea multora dintre analiști este dacă America era o țară diferită în urmă cu trei decenii sau dacă principalii responsabili politici de la Washington reprezentau alt tip de decidenți.
În ciuda cuvintelor lipsite de ambiguitate ale lui Bush și a lipsei aparente de îndoială a lui Scowcroft cu privire la determinarea președintelui, decizia de a interveni nu a fost deloc una ușoară. „Societatea ta este una care nu poate accepta [10.000] de morți într-o bătălie”, i-a spus dictatorul Irakului ambasadoarei americane la Bagdad cu puțin înainte de invazie. El insinua că americanii nu aveau stomac pentru războaie lungi în locuri îndepărtate.
Atâta timp cât democrația capitalistă a Americii fusese angajată într-o luptă mortală împotriva comunismului totalitar sovietic, liderii de la Washington și Moscova nu avuseseră de ales. Dar acum, sovieticii erau la pământ și americanii fuseseră luați prin surprindere de succesul lor neașteptat, au concluzionat irakienii. Lumea părea lipsită de orice constrângeri. Astfel de circumstanțe „nu se vor mai repeta vreme de cincizeci de ani”, i-a spus un consilier dictatorului irakian. Era o „oportunitate unică în viață”. Washingtonul va tolera incursiunea sa, a concluzionat Saddam.
Despotul irakian nu era singurul care ajunsese la o astfel de concluzie. Înainte de a decola către Colorado, Bush și Scowcroft au participat la o întâlnire care a părut să ajungă la același rezultat. Factorii de decizie ai guvernului american s-au reunit la Casa Albă. „Părea să domine un fel de atmosferă de resemnare în fața unui fapt împlinit”, și-a amintit mai târziu Scowcroft. Toți cei adunați erau de acord că Arabia Saudită trebuia apărată – era împotriva intereselor SUA de a permite oricărei puteri „să dețină controlul asupra rezervelor de petrol din Golf”, au argumentat planificatorii Pentagonului. Dar lumea avea nevoie de petrol, iar Saddam avea să-l asigure, au concluzionat oficialii. Eliberarea Kuwaitului nu era „fezabilă”, au argumentat oficialii preocupați de costurile unei astfel de operațiuni. Generalii americani se îndoiau cu privire la determinarea liderilor politici de a purta un război pentru Kuwait. Unii oficiali chiar au susținut la această întâlnire că incursiunea irakiană oferea o „oportunitate interesantă” de a stimula producția de țiței și de a reduce astfel prețul global al petrolului – în beneficiul consumatorilor americani. Ulterior, Dick Cheney, secretarul apărării de la acea vreme, și-a amintit că sentimentul general era acela că majoritatea cetățenilor din Kuwait trăiau „oricum în sudul Franței”.
Câteva ore mai târziu, înghesuiți în avionul lor mic, Scowcroft i-a spus lui Bush că era foarte tulburat de tonul întâlnirii din acea dimineață. El a subliniat „miza enormă” pentru Statele Unite și ramificațiile pe care agresiunea le avea asupra „lumii emergente de după Războiul Rece”. În primul rând, exista o dimensiune regională. Washingtonul voia să stabilizeze Golful, iar acțiunile lui Saddam consolidau antagonisme vechi. De asemenea, nici Irakului și nici Iranului nu trebuia să li se permită să domine regiunea, iar incursiunea lui Saddam începea să încline balanța în favoarea sa. Cu toate acestea, dimensiunea a doua – ordinea globală – a dominat logica lor. „Încercam să stabilim un tip de comportament pentru lumea de după Războiul Rece”, și-a amintit mai târziu Scowcroft și criza din 1990 era momentul decisiv în care Washingtonul trebuia să dea tonul pentru viitor.
Cu alte cuvinte, dacă singura superputere rămasă pe scena globală i-ar fi permis unui dictator să se comporte după bunul său plac, alții ar fi receptat mesajul – iar acest lucru trebuia prevenit. Scowcroft, împreună cu echipa sa de la Casa Albă, a început să lucreze în culise. A beneficiat de faptul că o serie de alți decidenți din guvernul american, după câteva zile de gândire, au ajuns la o concluzie similară.
La următoarea întâlnire dedicată crizei, atmosfera se schimbase radical. „Acesta este primul test al sistemului postbelic”, a subliniat Larry Eagleburger, adjunctul secretarului de stat. Dacă Saddam ar fi reușit în demersul său, „alții ar fi putut încerca același lucru”. Lumea ar fi devenit un loc mai periculos – cu consecințe negative pe termen lung pentru obiectivele Americii de a construi o ordine globală liberală și democratică. Securitatea și, mai important, prosperitatea americană bazată pe o economie globalizată ar fi avut de suferit. Concluzia clară a fost că leadershipul Statelor Unite trebuia să accepte costurile imediate ale unei intervenții pentru a preveni amenințări viitoare mai mari la adresa interesului național.
Și totuși, decizia lui Bush – oricât de predeterminată apare în oglinda retrovizoare – nu a fost deloc ușor de luat. De exemplu, liderii militari americani erau conștienți de faptul că pierderi majore ar afecta semnificativ reputația forțelor armate. Traumatizați de războiul din Vietnam, desfășurat cu câteva decenii înainte, comandanții militari voiau ca forțele militare să aibă susținerea populației. „Prioritatea lor majoră era refacerea relației cu poporul american”, mi-a spus un fost oficial în urmă cu câțiva ani. Astfel, liderii militari l-au împins pe președinte să autorizeze o desfășurare foarte costisitoare de forțe, dar în același timp copleșitoare. Acest tip de operațiune militară – dorit și plănuit la Pentagon deja cu ani înainte, pentru a evita un dezastru precum cel din Vietnam – a dus în cele din urmă la o victorie zdrobitoare împotriva Irakului.
Trimiterea a sute de mii de soldați în Golf a crescut însă semnificativ costurile politice ale lui Bush. Spre sfârșitul lunii august, președintele s-a întâlnit la Casa Albă cu James Baker, secretarul de stat care era și cel mai bun prieten al său. Baker l-a avertizat de faptul că criza irakiană avea „toate ingredientele” care fuseseră fatale pentru trei dintre ultimii cinci președinți: luarea de ostatici a diplomaților SUA din Bagdad, potențiale coșciuge cu soldați americani și o posibilă recesiune economică profundă generată de un preț mare al petrolului. Bush a răspuns: „Știu asta, Jimmy, știu asta. Dar facem ceea ce este corect; facem ceea ce este clar în interesul național al Statelor Unite. Orice altceva s-ar întâmpla, așa să fie”. Astfel, în momentul în care conducerea militară a cerut desfășurarea unor efective masive în Golf, Bush – la sfatul lui Scowcroft – a ascultat cu atenție, apoi s-a ridicat în picioare și a spus: „You’ve got it. Let me know if you need more”. Apoi a ieșit imediat din cameră, lăsându-i pe toți cu gura căscată.
Deciziile lui Bush și Scowcroft au reflectat modul în care înțelegeau ei relațiile internaționale și, implicit, felul în care și-au imaginat era post-Război Rece. „Nu credeam într-o lume pașnică”, a rezumat Scowcroft ulterior gândirea lui și a președintelui. „Am crezut că va fi o lume dezordonată”. Francis Fukuyama, la acel moment adjunct al directorului de planificare a politicilor din Departamentul de Stat, tocmai avansase faimoasa și populara sa teză despre sfârșitul istoriei: prin moartea comunismului, națiunile erau destinate convergenței democratice și conflictul urma să fie evitat. Dar Bush, Scowcroft și mulți dintre consilierii lor au crezut că arena internațională va rămâne un mediu extrem de competitiv. Erau convinși că era o idee „romanțată” și „eronată” să-ți imaginezi că istoria s-ar putea încheia. Disputele regionale, îndelung suprimate de rivalitatea americano-sovietică, urmau să se reaprindă și noi forțe „politice și economice” urmau a fi „dezlănțuite”. Fără angajamentul global al SUA, proiectele politico-economice internaționale ale Washingtonului ar fi fost puse în pericol.
Astăzi, ne confruntăm cu o problemă de tipul „oul sau găina” – ce este mai important? Vedem cum Donald Trump, actualul președinte american, abandonează responsabilități tradiționale. A fost America atât de diferită în urmă cu trei decenii încât a adus oameni ca Scowcroft și Bush la putere pentru a-i servi interesele în acel moment? În acest caz ar trebui să ne punem centurile de siguranță – într-o Americă diferită astăzi, orice președinte american va fi tranzacțional, puțin interesat de ordinea și stabilitatea globale și mai probabil să pună la îndoială utilitatea alianței transatlantice. Dar poate că America nu s-a schimbat atât de mult, ci aceia care au guvernat Statele Unite în urmă cu trei decenii erau pur și simplu indivizi diferiți, cu priorități și idei diferite. Dacă așa stau lucrurile, atunci există speranță. Poate că următorul președinte va putea să revină asupra politicilor și măsurilor pe care această administrație le-a luat, în special pentru a repara relația Washingtonului cu Europa de Vest. În orice caz, viitorul rămâne interesant și incert. Singura certitudine este că ne va lipsi înțelepciunea lui Scowcroft. //
