O mizerie egal distribuită: România anului 1988 prin ochii diplomaților britanici (I)

La 30 de ani de la evenimente, Arhivele Naționale ale Regatului Unit au deschis corespondența anterior secretizată dintre Ambasada Marii Britanii de la București și Ministerul de Externe de la Londra.

Liviu Horovitz 15.10.2019

De același autor

Ianuarie 1988. Berlinul de Est. Doi bărbați serveau prânzul. Primul era Colin Munro, adjunctul misiunii diplomatice a Regatului Unit în RDG, specialist în politica germană din cadrul Ministerului Britanic de Externe (FCO). Colin Munro avea puține amintiri frumoase despre vremea petrecută în acea „dictatură cu adevărat brutală și îngrozitoare“ cum o numea el. Stătuse, la începutul anilor ’80, aproape doi ani la București și, deși deținuse un post important în cadrul Ambasadei Marii Britanii, boala fiului său îl obligase să dea mită în spitalul românesc pentru a-i salva viața. Acest lucru îl pusese în contact direct cu lumea reală românească a acelor ani. Al doilea era Ioan Lupu de la Ambasada României. Originar din Galați, acesta studiase în Germania de Est, la Leipzig. Cu câțiva ani înainte, fusese expulzat din RFG, suspectat fiind de implicare în pregătirea unui atentat cu bombă asupra sediului postului de radio Europa Liberă din München. Britanicul credea că nu era doar diplomat, ci și membru al serviciilor de informații din România. Conversația celor doi a dezvăluit faptul că ignoranța lui Ioan Lupu în privința constrângerilor politice din țările democratice îi afecta profund înțelegerea poziției Occidentului față de România. Pe de altă parte însă, familiaritatea sa cu patologiile comunismului îi oferea instrumente extraordinare pentru anticiparea viitorului Germaniei.

Vestul făcea o „mare greșeală“ prin stigmatizarea României, a spus Ioan Lupu. În mod evident dispăruse orice urmă de realpolitik. În fond, politicile Bucureștiului nu se schimbaseră față de anii ‘70, când țara fusese activ curtată de Occident pentru aparenta sa independență față de Moscova. Nu părea să existe niciun motiv obiectiv pentru o astfel de schimbare în Vest. Și totuși, francezii erau acum influențați de optica unor români „nereprezentativi“ din exil, iar Bonnul devenise victima propagandei etnicilor germani fugiți din România. Britanicul i-a replicat însă că politica externă a lui Nicolae Ceaușescu fusese apreciată în anii ‘70, dar acum respectarea drepturilor omului era în centrul atenției. Presiunea opiniei publice din Franța și Germania de Vest nu trebuia subestimată și ea nu este favorabilă României, l-a avertizat oficialul britanic.

Discuția s-a îndreptat apoi către situația din RDG. Ioan Lupu era de părere că zidul care împărțea cele două Germanii era pe cale să-și piardă importanța și, curând, circulația dintre cele două Germanii va fi lipsită de restricții. Aceasta va genera o realitate care va duce la schimbări profunde a relațiilor dintre ele. „Rușii se vor confrunta cu evoluții pe care nu le vor putea împiedica“, a concluzionat românul, spre surprinderea lui Colin Munro. Lupu este un operator inteligent și cinic, dar predispus să creadă mai mult în teoria conspirației și interpreta mai mult în relația dintre cele două Germanii decât justificau faptele, a transmis Colin Munro acasă.

Povestea lui Munro și Lupu din Berlinul de Est, precum și multe altele similare sunt pentru pentru prima dată accesibile publicului larg. La 30 de ani de la evenimente, Arhivele Naționale ale Regatului Unit au deschis corespondența anterior secretizată dintre Ambasada Marii Britanii de la București și Ministerul de Externe de la Londra. De-a lungul timpului, jurnaliștii au făcut relatări admirabile despre atmosfera intensă care a caracterizat sfârșitul Războiului Rece, atât în România, cât și pe scena internațională. Totuși, diplomații marilor puteri, cu ample aparate guvernamentale în spatele lor, aveau acces preferențial la informații sensibile și abilități de analiză indisponibile reporterilor. În acest fel, activitatea diplomatică care se desfășura între Londra și București ne oferă o privire deosebit de interesantă asupra evenimentelor. Din păcate, asemenea oportunități sunt, pe moment, reduse, deoarece arhivele franceze, rusești sau americane pentru această perioadă nu sunt disponibile într-o măsură similară. La Paris și Moscova, cercetătorii pot obține doar informații selective despre interacțiunile la cel mai înalt nivel. La Washington, multe dintre documentele Casei Albe sunt disponibile, dar România era rareori un subiect de interes. La Berlin, tot mai multe documente încep să fie accesibile și poate articole viitoare în paginile acestei reviste vor putea reconstrui percepțiile despre România prin prisma diplomaților de la Bonn. Deocamdată însă, merită să explorăm ce credeau emisarii Majestății Sale despre România anului 1988.

Moștenitorii tronului: un viitor strâns legat de URSS

Tot în ianuarie 1988, CIA a oferit la Washington aliaților Americii o informare despre România. Scott Edelman, ofițerul de informații responsabil, fusese la București până în 1986 și apoi vizitase Romania ​​în mod repetat.

Mihail Gorbaciov, liderul reformist sovietic, ar fi mulțumit să-l vadă pe Ceaușescu plecat de la putere, a evaluat Edelman. Ambasada sovietică se afla în contact cu comuniștii români pentru a evalua care dintre ei ar merita sprijinit în eventualitatea unei crize la vârf. Situația este fundamental instabilă și propice pentru o mișcare împotriva lui Ceaușescu. Cu toate acestea, la orizont nu se întrevede încă un lider sau o facțiune alternativă. Partidul Comunist din România este la fel de dezorganizat ca oricare altă instituție din țară, a glumit analistul american. Dacă Ceaușescu ar muri, soția sa probabil i-ar lua locul. Dar este puțin probabil ca Elena Ceaușescu să rămână la conducere pe termen lung, având în vedere „lipsa sa demonstrată de abilitate politică“, iar Nicu Ceaușescu, unul dintre cei doi fii ai dictatorului, nu este un pretendent serios.

Primul pe lista potențialilor competitori este fostul ministru al Apărării, Constantin Olteanu, pe care Washingtonul îl consideră ager și pragmatic. Al doilea pe lista lor este Ion Iliescu, văzut ca un reformator care se bucura de popularitate la Moscova și care aparent îl cunoaște pe Gorbaciov încă din perioada de studenție petrecută în Uniunea Sovietică. Britanicii îl apreciau pe Edelman ca fiind un analist bine informat și lucid. Cu toate acestea, pentru ei, relația dintre români și ruși rămânea „la fel de complexă și enigmatică“. Era probabil imposibil de stabilit dacă Ceaușescu va dispărea sau cine îi va urma la putere, a concluzionat ambasada de la București.

Pentru Ceaușescu personal, Gorbaciov era fără îndoială întruchiparea celui mai negru dintre scenarii, considerau diplomații britanici. Liderul sovietic reprezenta nu doar vechea Rusie care voia o Românie obedientă, dar și un reformist predispus să conteste principiile ideologice pe care dictatorul român le slujise toată viața sa. Pe parcursul decadei, pe măsură ce filozofiile celor doi deveniseră tot mai divergente, crescuse și dependența economică a Bucureștiului față de Moscova. Criza petrolului din anii ‘70 și creșterea datoriei de la începutul anilor ‘80 obligaseră România să se orienteze spre URSS pentru a obține energie și materii prime mai ieftine. Gorbaciov nu doar că împinsese URSS pe calea reformelor economice și politice, dar propunea și ca celelalte state socialiste să urmeze o cale similară. Cu toate acestea, observatorii britanici credeau că Ceaușescu refuzase ajustări economice deoarece spera că reformele lui Gorbaciov vor eșua. Uniunea Sovietică urma să revină apoi la o linie mai conservatoare. „Luna de miere dintre URSS și Occident nu va dura“, le-a spus Ceaușescu unor europarlamentari. Când această lună se va termina, Europa va avea nevoie de România pentru a juca din nou un rol între Est și Vest, a prezis dictatorul.

Și totuși, în România existau fără îndoială destui care vedeau viitorul după Ceaușescu ca fiind strâns legat de Uniunea Sovietică, spuneau oficialii britanici. Dar ei nu știau dacă existau contacte independente cu URSS și speculau că armata și Securitatea ar fi putut avea astfel de legături. Cu toate acestea, sentimentele antisovietice păreau bine înrădăcinate în conștiința românească. Astfel, analiștii britanici au concluzionat că era puțin probabil ca potențialii succesori să dorească în mod deschis sprijinul sovietic, deoarece astfel de măsuri erau sensibile din punct de vedere politic în România.

Totodată, era neclar în ce măsură URSS ar fi vrut să se implice. Moscova ar fi dorit probabil să evite exacerbarea sentimentelor antisovietice împotriva unei persoane sau a unei facțiuni favorabile URSS. Prin urmare, rușii ar putea să ofere un sprijin discret candidatului preferat, păstrând însă distanța. La fel ca și colegii lor americani, englezii estimau că Ion Iliescu făcea probabil parte din categoria candidaților preferați. Totuși, pentru moment, nu putea să se abată prea mult de la linia oficială, de teama unor represalii. Legăturile profunde cu Moscova nu erau prea sănătoase la București, au concluzionat britanicii.

O călătorie prin Transilvania

În general, puține lucruri erau sănătoase în ciudata Românie a anului 1988, au stabilit doi tineri diplomați după ce au petrecut câteva zile în Transilvania. La începutul lui aprilie, Alper Mehmet, un britanic de origine cipriotă care lucra în ambasada de la București, și Nigel Haywood, venind de la misiunea de la Budapesta, au parcurs 2.000 de kilometri prin Transilvania. Au vrut să afle dacă situația minorității maghiare era mai precară decât cea a majorității românești. Când s-au oprit la castelul din Hunedoara, tinerii pe care i-au întâlnit au fost însă mult mai interesați să discute despre muzica contemporană și să afle dacă britanicii aveau de vândut ceva marfă de contrabandă decât să răspundă la întrebări despre cunoștințele lor de limba maghiară. „Erau surprinzător de bine informați despre tendințele de ultimă oră de pe scena rock-ului occidental“, a scris Mehmet la Londra, „mult mai bine decât eram noi“.

În Arad, au găsit clădirile vechi din centrul orașului „destul de atrăgătoare“, dar, după lăsarea întunericului, câteva patrule de milițieni și câțiva tineri erau cam singurele dovezi de viață pe străzile în mare parte neluminate. La hotel, un mecanic auto le-a spus că 2/3 dintre locuitorii Timișoarei, de unde era el, căutau doar să fugă din țară. Nu credea că presiunea pentru a emigra a maghiarilor era mai mare decât cea existentă asupra majorității. În Baia Mare, cei doi diplomați au reperat carne proaspătă într-un magazin - dar numai capete de porc și oaie.

Cu privire la misiunea lor de recunoaștere, cei doi diplomați au concluzionat că maghiarii nu păreau să trăiască mai rău decât etnicii români. Mizeria din România părea să fie egal distribuită. Într-adevăr, guvernul român limita sistematic posibilitățile culturale și lingvistice ale maghiarilor. Asimilarea treptată, dar persistentă, părea să fie obiectivul Bucureștiului, chiar dacă în unele cazuri minoritățile maghiare și germane se descurcau mai bine decât românii - parțial prin propriile eforturi și, parțial, datorită faptului că autoritățile nu voiau sa fie percepute ca practicând discriminarea. Și totuși, ritmul cu care erau instruiți profesorii de limba maghiară fusese încetinit; istoria țării era prezentată denaturat în școli; oficialii români erau transferați în regiunile populate de unguri; iar moștenirea culturală minoritară era treptat marginalizată.

Mișcarea de a dilua ponderea minorităților maghiare din Transilvania era în curs de mai mulți ani, dar se accentuase recent, a precizat consulul Ungariei din Cluj, și tot ceea ce au văzut cei doi britanici pe parcursul călătoriei părea să confirme diagnosticul. Și totuși, oricât de negative erau aceste tendințe, era greu de tras la răspundere un regim pentru tratamentul asupra unui anume grup etnic în contextul în care situația generală a românilor din restul țării era probabil și mai rea decât a ungurilor din Transilvania, a raportat Mehmet.

Mizeria zilnică, nu problemele etnice era marea preocupare pentru majoritatea celor întâlniți de Mehmet și Haywood. Securitatea le urmărise îndeaproape mașina prin toată țara, dorind probabil să transmită atât celor doi diplomați, cât și tuturor persoanelor întâlnite că sunt supravegheați. Astfel, interlocutorii lor spontani au presupus că vor fi auziți și au rămas prudenți. Doar o unguroaică bătrână, cu care Haywood a purtat o discuție într-o cafenea din Salonta, s-a plâns despre proprietarii magazinelor care refuzau să vorbească maghiara chiar atunci când știau perfect limba. În același timp, ea a spus că îi disprețuia pe români și că nu își va vinde casa unuia dintre ei. Dar chiar și ea a arătat către un bărbat de la o masă din apropiere, avertizându-i pe cei doi diplomați că erau ascultați.

Britanicii se așteptaseră ca guvernul român să folosească oportunitatea călătoriei lor pentru a-și prezenta propria versiune cu privire la politica minorităților. Cu toate acestea, cel mai probabil îngrijorați să dezvăluie ceva potențial problematic diplomaților străini, oficialii din provincie au reușit să evite chiar și întâlnirile încurajate de superiorii lor. Ca prin minune, toți au fost brusc chemați în afara orașului. Dictatura lui Ceaușescu obliga indivizii să adopte cele mai ciudate comportamente sociale, a concluzionat Haywood.

O dictatură lipsită de rațiune

În timp ce starea sistemului comunist se degradase masiv în întregul bloc estic, politicile lui Ceaușescu afundaseră și mai adânc România în ruină - transformând observațiile lui Mehmet și Haywood în mostre reprezentative pentru o stare generală sumbră. La începutul anului 1987, în timp ce Gorbaciov avansa perestroika și glasnost, dictatorul român s-a opus ferm oricărei forme de proprietate privată. Pe parcursul anului, Ceaușescu a accelerat rambursarea datoriei externe pentru a scăpa de orice viitoare interferențe din afară în afacerile sale interne. În consecință, restricțiile severe la importuri au continuat. A fost o opțiune cu consecințe teribile pentru populație, dar a și amânat modernizarea tehnologică atât de necesară industriei țării. Restricțiile importurilor de capital și credința lui Ceaușescu în conceptul marxist-leninist al progresului prin industria grea au făcut ca România să rămână chiar în urma celorlalte economii din Europa de Est. Deciziile proaste proliferau: de exemplu, la sfârșitul anului 1987 la Călărași era inaugurat cel de-al patrulea mare complex de fier și oțel al României, în ciuda faptului că cererea globală era în scădere. Utilajele scumpe importate la sfârșitul anilor ‘70 rămăseseră nefolosite timp de mulți ani, de obicei din cauza lipsei pieselor de schimb. Inginerii români deveniseră maeștri în arta improvizației, dar nu totul putea fi copiat sau făcut să fie funcțional.

Astfel de politici retrograde au avut consecințe economice și politice drastice. Să faci afaceri cu România devenise extrem de dificil, chiar și pentru partenerii mai puțin respectabili. Egiptul, Siria, Iranul, Irakul și Libia – acestea erau principalele relații substanțiale ale Bucureștiului în afara blocului socialist. Dar chiar și emisarii acestor țări ajunseseră să se plângă de calitatea exporturilor românești. Și chiar și țările Pactului de la Varșovia găseau greu de digerat politicile lui Ceaușescu. Acasă, muncitorii ajunseseră să se revolte împotriva condițiilor mizere. Lipsa alimentelor și a căldurii, absența apei calde, combinate cu tăierile de salariu dacă nu reușeau să atingă țintele draconice au generat la 15 noiembrie 1987 protestele muncitorilor la fabrica de camioane din Brașov. Schimbul de noapte a refuzat să lucreze și chiar să pornească utilajele. Mai târziu, i s-a alăturat schimbul de dimineață și lucrătorii din diverse alte secții ale fabricii. Mii de oameni au luat parte la un marș. Primarul a fost lovit în cap cu un drapel. Birourile Partidului Comunist au fost vandalizate. Portretul dictatorului a fost smuls de pe pereți. Imposibil fiind de controlat sau intimidat mulțimea, forțele de Securitate au decis să-i disperseze pe protestatari. Nimeni nu a fost omorât, dar s-au făcut sute arestări și urmăriri penale. Comportamentul lui Ceaușescu devenise lipsit de rațiune, a raportat ambasadorul britanic acasă la începutul lui 1988.

Spre o intervenție sovietică împotriva lui Ceaușescu?

Spre mijlocul verii, pe măsură ce politicile lui Ceaușescu au devenit tot mai absurde, oficialii britanici s-au întrebat dacă diplomații sovietici din Viena jucau feste diplomaților americani. Sau dacă aceștia din urmă pur și simplu suprainterpretau aluziile sovieticilor. Testa Moscova reacția Washingtonului la o eventuală „intervenție“ sovietică în România? Rușii erau, fără îndoială, „jenați“ și „iritați“ de Ceaușescu, au concluzionat analiștii britanici. Însă nimeni de la Londra nu putea crede că interesele sovietice erau suficient de amenințate de ceea ce se întâmpla în România pentru a împinge Kremlinul într-o direcție extremă. Pentru diplomații britanici, o intervenție sovietică pentru instalarea unui guvern mai puțin stalinist ar fi fost o întorsătură fascinantă a istoriei.

Însă o astfel de intervenție ar fi subminat grav poziția lui Gorbaciov, atât în Est, cât și în Vest, oricât de răspândit era dezgustul față de regimul lui Ceaușescu. Încercau rușii să-i readucă pe români în linia Moscovei în privința negocierilor diplomatice de la Viena? O astfel de abordare cu barosul pentru a exercita presiune psihologică nu era viabilă. Întregul scenariu părea neplauzibil, au concluzionat britanicii, dar le-au recomandat aliaților lor americani să le spună sovieticilor să se liniștească. Nici măcar Administrația Ronald Reagan – o administrație reprezentativă pentru logica Războiului Rece – nu putea fi atât de nechibzuită încât să le ofere rușilor vreo încurajare pentru a-i disciplina pe români cu forța, a concluzionat Departamentul sovietic de la Foreign Office.

În toamnă, Ceaușescu a pornit spre Moscova - prima sa vizită de când Gorbaciov preluase puterea. Au avut loc plenare. Au urmat prânzuri, cine și nenumărate discursuri. Gorbaciovii i-au invitat pe Ceaușești la Teatrul Balșoi. Cu toate acestea, nimic nu putea masca diferențele dintre comuniștii sovietici și cei români. Din perspectiva Moscovei, vizita lui Ceaușescu era un „non-eveniment“ pe care era obligată să îl accepte, iar oficialii sovietici din eșalonul intermediar erau îngrijorați că ar putea duce într-adevăr la relații și mai rele între cele două țări, prin evidențierea diferențelor lor. În partea publică a întâlnirii, Gorbaciov a susținut că perestroika reprezenta viitorul, avertizând cu privire la modelele sociale demodate și susținând că eșecul unora dintre membrii blocului estic ar avea consecințe pentru toți ceilalți. Cu toate acestea, el a acceptat totuși existența unor căi diferite în cadrul socialismului. Atât pentru observatorii britanici, cât și pentru cei sovietici, această recunoaștere fusese scopul principal al vizitei dictatorului român la Kremlin. El voia să fie văzut alături de Gorbaciov și să obțină de la el o reafirmare publică că fiecare țară comunistă era liberă să-și urmeze propria cale către nirvana socialistă. El spera să înlăture astfel orice zvonuri că s-ar afla sub presiunea URSS pentru a-și schimba politicile. Însă prețul pentru această „independență“ a fost că Ceaușescu nu a obținut importuri suplimentare de materii prime și energie din partea sovieticilor, resurse atât de necesare unei economii românești în criză. //

Articol semnat de: LIVIU HOROVITZ și OCTAVIAN MANEA

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22