De același autor
Nu s-ar putea spune că nu am trăit dens, agitat, dramatic în ultimele două decenii, de când istoria a făcut o entorsă spectaculară pe scena Europei de Est. 20 de ani reprezintă mult la scară umană, timp suficient ca să apară o nouă generaţie care nu mai are niciun fel de experienţă directă a trecutului care ne-a marcat indelebil.
Aceşti 20 de ani reprezintă puţin la scară istorică, unde procesele geopolitice, sociale şi economice au nevoie de o perspectivă mai amplă spre a fi înţelese. Şi totuşi, ultimele două decenii au fost atât de dense, agitate, dramatice, bulversările au fost atât de mari încât o eră nouă şi periculoasă pare să fi succedat unei ere aparent glaciale. Istoria a început să aibă gustul tare al prezentului imediat, iar impresia de schimbare accelerată de civilizaţie ne obligă la profunde mutaţii de mentalitate.
Cum în acest an aniversar cărţile franceze care să poarte în titlu în mod clar marcarea celor 20 de ani trecuţi pentru Europa de Est nu sunt prea numeroase, m-am gândit că poate fi utilă survolarea punctului de vedere al unui geostrateg francez de oarecare reputaţie în materie. Pierre Verluise este doctor în geopolitică, cercetător la IRIS (Institut de Relations Internationales et Stratégiques) din Paris, expert în Uniunea Europeană la Ministerul Apărării din Franţa, profesor la câteva universităţi. Din diversele cărţi publicate, amintim aici doar Une nouvelle Europe (2006) şi Fondements de l’Union Europenne (2008). Din anul 2000, Pierre Verluise a creat site-ul www.diploweb.com, un prim site geopolitic francez, unde publică universitari, diplomaţi şi strategi venind din ţări şi orizonturi diferite. Devenit o galaxie compusă şi dintr-un newsletter lunar, dintr-un blog, un spaţiu de anunţuri şi de conferinţe on-line, www.diploweb.com este, la ora actuală, revista geopolitică francofonă cea mai citită şi mai bine difuzată din lume.
Pierre Verluise este specialist în geopolitica Europei şi a Rusiei, pe care le-a străbătut în lung şi în lat în ultimele decenii. În 20 de ani după căderea Zidului. Europa recompusă1, el vine cu o experienţă aplicată şi personală în încercarea de a sintetiza o pletoră de fenomene aparent extrem de divergente, care au restructurat arena politică a lumii din ultimele două decenii. Argumentarea solidă, fără digresiuni inutile, dă cărţii sale un aer obiectiv, dar lipsit de rigiditate, la care se adaugă şi o anume empatie, critică şi totuşi solidară cu subiectul, ce primeşte astfel importanţa ce i se cuvine.
Pierre Verluise pleacă de la o constatare evidentă. Europa de azi nu mai are aproape nimic a face cu cea de ieri, de acum 20 de ani, dar oare cum s-a ajuns la această situaţie incredibilă? Răspunsul la această problematică generală e desfăşurat în carte de-a lungul a 3 părţi: analiza jocului dintre cele 2 supraputeri, Uniunea Sovietică/Rusia şi Statele Unite înainte şi după 1989; analiza relaţiilor franco-germane în faţa noii configuraţii geopolitice, luând în consideraţie că Franţa şi Germania reprezintă ţările cheie ale construcţiei europene; analiza noilor provocări pe care Uniunea Europeană trebuie să le înfrunte în actuala configuraţie mondială. În rândurile care urmează ne vom ocupa numai de prima parte, întrucât este cea care, retrospectiv, ne priveşte şi ne atinge direct în memoria şi trăirile noastre din acest an aniversar.
Toată problematica dispariţiei zonei comuniste satelitare a Europei de Est este legată strâns de problematica Războiului Rece. Acest conflict global, atât ideologic, politic, geopolitic, militar, cât şi cu puternice repercusiuni în cultură, economie, ştiinţă, se termină la începutul anilor ‘90 prin victoria SUA. Să ne amintim împreună cu autorul câteva momente cheie: 1945-1963, structurarea sistemului bipolar Est-Vest (cu construirea Zidului Berlinului în 1961); 1964-1979, perioada de detentă; 1979-1990, finalul acestui conflict major al secolului XX, tranşat în sensul democraţiei liberale. Ce a făcut posibilă această evoluţie?
Degradarea ineluctabilă a sistemului intern al Uniunii Sovietice, „dinamica de pietrificare“ politică şi socială, decăderea constantă a rentabilităţii economice, dependenţa URSS de aprovizionarea occidentală, eşecul politicii de confruntare şi de expansiune duse de-a lungul anilor ‘70. Când ajunge la putere, în 1985, Mihail Gorbaciov trebuie să rezolve strategic o criză sistemică, profundă, de fapt nerezolvabilă. Glasnost şi Perestroika sunt instrumentele unei strategii de salvare care are în vedere, în primul rând, revoluţionarea imaginii URSS în faţa lumii occidentale, un succes mediatic care să dea impresia unei evoluţii liberale a sistemului sovietic şi să permită „parazitarea resurselor lumii dezvoltate“, dar care se întoarce finalmente împotriva creatorilor săi. Relaxarea controlului şi a „ajutorului frăţesc“ asupra ţărilor satelite se termină cu „finalul de lume“ cunoscut: căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, sfârşitul Războiului Rece în 1990, implozia URSS în august 1991.
Pentru memorie şi pentru că ne privesc îndeaproape, să punctăm împreună cu autorul cascada de date şi de fapte care au schimbat chipul Europei de Est: pe 18 aprilie 1989, sindicatul Solidaritatea din Polonia este legalizat după 8 ani de clandestinitate; pe 2 mai 1989, Ungaria ia decizia istorică de a suprima grilajul electrificat de la frontiera cu Austria, permiţând astfel trecerea liberă spre Vest - un eveniment la fel de important în sine ca şi căderea, mai târzie, a Zidului Berlinului, dar mai puţin mediatizat; pe 18 iunie 1989, alegerile din Polonia se termină cu o înfrângere a Partidului Comunist; în iulie 1989, exodul masiv al germanilor de est prin frontiera ungaro-austriacă ia o amploare fără precedent, facilitată şi de politica de încurajare a lui Helmut Kohl; în august 1989, intelectualul catolic Tadeusz Mazowiecki devine prim-ministru în Polonia în primul guvern noncomunist din Europa de Est; din 2 octombrie 1989, mii de manifestanţi defilează în oraşele RDG, iar Gorbaciov, aflat în trecere prin Berlin, nu condamnă aceste manifestaţii; pe 23 octombrie 1989, Ungaria se proclamă republică fără adjectivul „populară“. Iar pe 9 noiembrie 1989, are loc dărâmarea Zidului Berlinului - în 72 de ore, trei milioane de germani trec în Vest.
Acest ultim eveniment considerabil antrenează după el toate ţările din regiune. La 10 noiembrie 1989, primul secretar al Partidului Comunist din Bulgaria, Todor Jivkov, este destituit; pe 17 noiembrie, demonstraţiile din Cehoslovacia, provocate de Forumul civic, animat de Vaclav Havel, se intensifică şi provoacă demisia Biroului politic şi abolirea rolului conducător al Partidului Comunist; pe 28 noeimbrie, cancelarul Helmut Kohl prezintă „planul în 10 puncte“ pentru reunificarea progresivă a Germaniei, ceea ce suscită mari emoţii în Vest şi în Est; pe 1 şi 2 decembrie, are loc întâlnirea de la Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov unde se decide de facto încetarea Războiului Rece; pe 3 decembrie, Bush îşi dă acordul pentru reunificarea Germaniei, cu condiţia unei duble apartenenţe la NATO şi la CEE; pe 11 decembrie, un guvern cu o majoritate noncomunistă se formează în Cehoslovacia; pe 15 decembrie, în Bulgaria, liderii Uniunii Forţelor Democratice sunt invitaţi la o masă rotundă cu „reformiştii“ din Partidul Comunist. În fine, la 16 decembrie, în România, se produc primele conflicte de la Timişoara. Pe 21 decembrie Ceauşescu este huiduit public, iar pe 22 decembrie se crează primul Front al Salvării Naţionale. Pe 25 decembrie, Ceauşescu şi soţia lui sunt executaţi. Şi pentru Pierre Verluise, ca atâtor alţi comentatori politici, „revoluţia română“, aşa cum se vede ea din perspectiva celor 20 de ani trecuţi, dă impresia unei lovituri de stat orchestrate de mai multe entităţi: „cea mai plauzibilă ipoteză este cea a unui complot pus la cale de personalităţi din partid, complot susţinut activ de KGB şi pasiv de CIA şi de Departamentul de Stat American, cu complicitatea unei părţi a armatei şi a Securităţii“. (p. 52)
Ce se întâmplă din 1990 în Europa de Est e tot o cascadă de evenimente incredibile, în care contează jocul dintre SUA şi URSS. În ianuarie 1990, URSS acceptă reunificarea Germaniei, dar în afara cadrului NATO. În martie 1990, RDG încetează să mai existe. La 11 martie 1990, Lituania îşi afirmă independenţa, urmată de Estonia şi Letonia. La 29 mai 1990, Boris Elţîn e ales preşedinte al Parlamentului Federal al Rusiei. La 3 octombrie, Germania este oficial reunificată, în cadrul NATO, la mai puţin de un an de la căderea Zidului Berlinlui. Între 19 şi 21 noiembrie 1990, Conferinţa de la Paris pune capăt în mod veritabil Războiului Rece. În decembrie 1990, Lech Walesa este ales preşedinte al Poloniei. În toate ţările Europei de Est au loc alegeri libere care aduc la putere partide sau coaliţii democratice. În aceste circumstanţe extraordinare, pot rămâne URSS în afara tăvălugului istoric? În februarie 1991, Pactul de la Varşovia este dizolvat, în timp ce NATO va continua să existe. În iunie 1991, CAER, Consiliul de Asistenţă Economică Reciprocă, dispare la rândul lui. La 19 iunie 1991, trupele sovietice îşi încheie retragerea din Ungaria şi Cehoslovacia. Tot în iunie 1991, explodează Iugoslavia prin proclamarea independenţei Croaţiei, urmate de Slovenia şi de Macedonia, iar din 19 în 21 august 1991 are loc, în URSS, un straniu puci care-l va face pe Elţîn, preşedintele Federaţiei Ruse, să declare interdicţia Partidului Comunist. Ieşită dintr-o lovitură de stat din 1917, URSS dispare tot printr-o lovitură de stat spre finele lui 1991. Actul de deces e semnat pe 8 decembrie 1991, când e proclamată disoluţia URSS şi formarea Comunităţii Statelor Independente (CSI). Preşedinţia zbuciumată, din 1990 în 1999, a lui Elţîn, războiul din Cecenia, venirea la putere a lui Putin, mafiotizarea Rusiei, criza sistemică cu UE şi NATO sunt consecinţe mai mult sau mai puţin logice ale acestor răsturnări de până în 1991.
Ce a urmat apoi pentru ţările din Europa de Est rămâne la fel de incredibil: în timp ce Pactul de la Varşovia a dispărut, NATO, creat în 1949 ca să implice Statele Unite în apărarea Europei de Vest în cadrul Războiului Rece, nu dispare odată cu acesta, ci, surprinzător, se extinde treptat către Europa de Est, determinând arhitectura şi securitatea europeană şi orientând indirect şi lărgirea UE către Est. NATO devine un fel de „label al apartenenţei la UE“ deşi e dominat de Statele Unite. La 12 martie 1999, la nici 10 ani după finalul tensiunilor între Est şi Vest, intră în NATO Ungaria, Polonia şi Republica Cehă. Cinci ani mai târziu, în 2004, alte 7 state estice – Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Bulgaria şi România – intră şi ele în NATO, schimbând radical peisajul geostrategic al Europei în raport cu Rusia. Integrarea ţărilor estice, foste comuniste, în Uniunea Europeană
urmează îndeaproape scenariul propus şi impus de NATO şi ceea ce părea de nevisat acum 20 de ani devine realitate: Zidul Berlinului e resorbit în interiorul spaţiului european lărgit mult spre Est şi, dincolo de diferenţele socio-economice, de conflictele interne şi de tensiunile care mai persistă cu Rusia, orizontul de aşteptare şi de zbor al fostei Europe de Est comuniste este Uniunea Europeană, principal actor, alături de Statele Unite, pe scena lumii.
Toate acestea n-ar fi fost posibile dacă Statele Unite nu şi-ar fi schimbat radical politica faţă de URSS în anii ‘80: dacă Jimmy Carter nu ar fi renunţat oficial la politica de detentă; dacă Ronald Reagan nu ar fi declanşat în 1983 Iniţiativa de Apărare Strategică (Strategic Defence Initiative) sau „războiul stelelor“ şi demonizarea morală a URSS ca „imperiu al răului“; dacă nu s-ar fi început ruinarea accelerată a URSS prin competiţie militară şi tehnologică, care vor face neputincioasă „ideologia minciunii de stat“; dacă nu ar fi pus la bătaie „războiul soft“ al posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii; dacă nu ar fi susţinut sindicatul Solidaritatea în Polonia şi reunificarea Germaniei în cadrul NATO, ceea ce semnifică finalmente înfrângerea URSS ca putere victorioasă în 1945. În zonele „de umbră“ ale revoluţiilor din 1989 din Europa de Est, trebuie presupus, de asemenea, un joc subtil american, după părerea unor politologi francezi ca Jacques Rupnik şi Catherine Durandin, citaţi în carte, à propos între altele de România şi de „cazul Brucan“.
În noiembrie 1992, când Bill Clinton succede lui George Bush la preşedinţie, Statele Unite sunt de facto singura supraputere a lumii. Odată cu lansarea revoluţiei informatice ce va consolida distanţa tehnologică dintre SUA şi oricare alt concurent potenţial, dar va şi unifica continentele provocând fenomenul de globalizare în care ne aflăm din plin, dominarea lumii de către imperiul american rămâne fără apel preţ de aproape 20 de ani. Concluzia autorului este tranşantă şi evidentă: ţările Europei de Est n-ar fi fost azi membre ale UE dacă SUA nu ar fi câştigat Războiul Rece. În jocul geostrategic complex dintre nevoia de apartenenţă la NATO, dominat de SUA, pentru motive de securitate externă şi dorinţa de apartenenţă la Uniunea Europeană din motive economice şi culturale, în ciuda nesuprapunerii perfecte dintre interesele SUA şi interesele UE, tocmai în cadrul acestui joc complex s-a jucat şi soarta, de data asta favorabilă, a Europei de Est. Iar Statele Unite mai au, la rândul lor, cel mult 20 de ani pentru a fasona lumea, ne aminteşte autorul, după care eşichierul de putere al lumii se va redistribui.
Ocupaţi cu dramele noastre interne, naţionale sau personale, cu dificultăţile adaptării din mers la regulile tatonante ale unei lumi într-o enormă prefacere, avem tendinţa să conservăm o percepţie limitată şi emoţională asupra marilor evenimente care ne-au integrat în avalanşa lor supranaţională şi supraindividuală, mult mai logică decât pare la prima vedere, determinată de factori a căror pondere şi mize, ca într-un joc de cărţi sau de şah, au devenit cu timpul evidente. O carte ca cea a lui Perre Verluise, care rezumă concis şi clar aceste schimbări, ne ajută să vedem dintr-o perspectivă mai înaltă şi globală o procesualitate pentru care avem nevoie, din ce în ce mai mult, de o abordare transversală şi de o filosofie a interconectivităţii şi a interculturalităţii. Din acest punct de vedere, geopolitica e utilă şi pentru intelectualul de rând. Cei 20 de ani care au trecut demonstrează pur şi simplu că nu există un „sfârşit al istoriei“, cum clama un politolog vestit, ci doar o redistribuire continuă a rolurilor şi accentelor actorilor politici care fac şi desfac scenarii de dominaţie şi putere. Istoria nu e o ştiinţă exactă şi controlabilă, iar noutatea, surpriza, excepţia, extraordinarul vor modela mereu peisajul umanităţii. //
1. 20 ans après la chute du Mur. L’Europe recomposée, Paris, Edition Choiseul, 2009.
Pierre Verluise: Este fondatorul şi creatorul site-ului de analiză geopolitică www.diploweb.com. Deţine un doctorat în geopolitică la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV). În prezent, predă un curs de geostrategie la Universitatea Cergy-Pontoise şi coordonează seminarul Geopolitica Europei la Colegiul de Apărare Interarme.
De asemenea, este cercetător la Institutul de Relaţii Internaţionale şi Strategice din Paris (IRIS). Este autorul unui studiu asupra fundamentelor geopolitice ale construcţiei comunitare în care foloseşte o paradigmă de cercetare multidisciplinară (reunind date istorice, geografice, demografice, economice, geostrategice, dar şi din spaţiul ştiinţelor politice sau diplomaţiei), analizând în egală măsură membrii mai vechi sau mai noi, statele candidate sau învecinate. Prin activitatea sa, Pierre Verluise se consacră cu predilecţie reflecţiei strategice, propunându-şi să definească rolul UE în geopolitica secolului XXI.
