Lupta pentru binele comun

Pentru multă lume e probabil neașteptat și surprinzător ecoul pu­ternic pe care l-a stâr­nit Ordonanța de ur­gență 27/2012 în rân­durile comunității cul­turale românești din țară și din străinătate. În numai 2-3 zile, câ­teva mii de persoane au semnat diverse petiții pe Internet și s-au manifestat scriptic pe bloguri, Facebook și site-urile de discuții, ba chiar și în spațiul public, împotriva trecerii ICR de sub autoritatea, de fapt simbolică, a Președinției sub cea, mult mai accentuat politică, a Senatului României. Ceea ce a provocat agitația neobișnuită și mobilizarea ex­cep­țio­na­lă a clasei creative culturale, dincolo de diversele ei culori politice de stân­ga, de centru sau de dreapta, a fost nu atât schimbarea - previzibilă sau inevitabilă - a actualei conduceri a ICR, cât teama de a pierde un bine co­mun, un bun instituțional recent câș­tigat.

Dacă afilierea politică a actualei con­duceri ICR a fost destul de evidentă, cei care au colaborat cu structurile sale, adică mii de artiști și intelectuali culturali de toate vârstele și orien­tările estetice, știu bine că această con­ducere a reușit să creeze o nouă ima­gine culturală, mai degrabă depo­liti­zată, a României în străinătate. Aceas­ta, printr-o strategie culturală respec­tuoasă față de adevăratele valori na­țio­nale, dar deschisă mult mai dinamic și mai profesionist decât înainte către integrarea europeană și mondială, du­pă criterii de competitivitate valide și suficient de transparente.

Trecerea ICR sub jurisdicția Senatului României amenință, în percepția unei bune părți, și cea mai tânără, a lumii culturale autohtone, tocmai această cul­tură instituțională foarte recentă și finalmente normală, într-o lume nor­mală. O cultură instituțională în care această lume culturală a noastră se re­cunoaște și pe care mizează pentru pro­pria ei integrare in­ternațională. În­să cli­en­telismul sis­te­mului po­litic românesc face ca evoluția ins­ti­tuțiilor să fie extrem de instabilă și să depindă prea mult de oamenii puși în frun­tea lor. În aceste con­diții, po­si­bi­litatea unei involuții ins­tituționale a ICR către o versiune anacronică, de­pășită cultural și moral, este foarte probabilă și la ea re­ac­ționează ve­he­­ment re­prezentanții ti­neri și mai puțin tineri ai cul­turii românești ac­tuale, care-și văd astfel ame­nințate speranțele de normalitate.

Luptele de putere nu ar trebui să ne facă să ui­tăm cu totul lupta pen­tru principiul binelui comun. Dacă de­po­li­ti­zarea totală a ins­ti­tu­țiilor culturale este uto­pică, ar trebui totuși să luptăm ca să păstrăm, de la o guvernare la al­ta, ceea ce s-a acumulat valabil și meritoriu îna­inte. În cazul de față, legea de funcționare a ICR în formula actuală merită păstrată și even­tualele schimbări ar tre­bui supuse unei dez­bateri publice în co­mu­nitatea culturală, direct vizată. Ceea ce or­do­nanța de urgență men­ționată nu a avut deloc în vedere.

Este și ceea ce actualul val de sim­patie și so­lidaritate cu ICR ma­nifestă din plin: o conștientizare ma­sivă și o luare activă de po­ziție. E un început de luptă politică care tre­buie cu orice preț con­tinuată. //