De același autor
Într-o lume iraţional accelerată şi în curs de nefiltrată globalizare, tendinţa spre superficialitate, spre confuzia valorilor şi pierderea reperelor adevăratei calităţi a creaţiei culturale devine din ce în ce mai evidentă în toate societăţile europene.
Într-un frig nordic, tăios şi clar, am aterizat la Göteborg pe la mijlocul lui decembrie 2009. Al doilea oraş al Suediei ne-a întâmpinat în centrul său cu o paradă stradală colorată şi impresionantă, care marca deschiderea oficială a Sărbătorilor de Crăciun şi care avea să se repete în fiecare dintre cele trei zile petrecute acolo. Dar noi nu venisem pentru bucuriile iernii, ci pentru a dezbate cu colegi din toate ţările europene despre soarta culturii în vremuri de criză, „interesante“, deci periculoase, vorba unui vechi proverb chinezesc.
Tocmai din cauza crizei nu am fost prezenţi decât 80 dintre cei aproape 150 de membri cât numără în prezent Parlamentul Cultural European (ECP - European Cultural Parliament, în engleză) la aceasta a opta sesiune anuală1. ECP este un fel de ONG european, iniţiat în 2001 de către deputatul Karl-Eric Norrman şi de ministrul Pär Stenbäck, doi euro-politicieni suedezi. Este o reţea internaţională alcătuită din intelectuali culturali de toate felurile, din artişti, jurnalişti, filosofi şi educatori culturali, din manageri culturali instituţionali şi independenţi provenind din toate ţările Europei (nu doar ale Uniunii Europene): toţi de un oarecare renume în ţara lor de origine, ei sunt propuşi pentru ECP de colegi de-ai lor din alte ţări europene, ca o garanţie a unei sporite obiectivităţi şi a unei anume vizibilităţi în cadrul interacţiunilor culturale transnaţionale2. Cum scrie pe site-ul ECP, acesta e un forum de discuţii pentru chestiunile arzătoare legate de cooperarea europeană, de modelul democratic european şi mai ales de rolul culturii şi al ideilor artistice pentru viitorul Europei şi pentru conturarea unei identităţi europene flexibile şi bogate, deschise spre diversitate, toleranţă şi complementaritate. „Europa are nevoie de suflet“, formulă a politicianului francez Jacques Delors, este şi emblema acestui forum internaţional, care se reuneşte o dată pe an în câte un oraş din Europa3.
A opta ediţie a ECP de la Göteborg şi-a propus să discute despre chestiunea calităţii în domeniul artelor, jurnalismului şi culturii în sens larg. Deşi pare o noţiune fie de la sine înţeleasă, fie prea generală, calitatea a ajuns să preocupe din ce în ce mai mult gândirea responsabilă şi îngrijorată a creatorilor şi operatorilor culturali, tocmai din cauza declinului, a corupţiei, pervetirii şi neînţelegerii rolului ei capital într-un metabolism social sănătos. Într-o lume iraţional accelerată şi în curs de nefiltrată globalizare, tendinţa spre superficialitate, spre confuzia valorilor şi pierderea reperelor adevăratei calităţi a creaţiei culturale devine din ce în ce mai evidentă în toate societăţile europene. Marcate de tot felul de forme de „tranziţie“ (politică, economică, socială, multiculturală), invadate de noile forme de comunicare în masă, acestea se lasă invadate de modelele internaţionale de „fast food“, „fast living“ (trăirea rapidă), „fast culture“ şi mai ales de „fast jurnalism“, care impietează asupra mediului cultural local şi-l corup, care relativizează iresponsabil valorile şi confuzionează criteriile de înţelegere şi apreciere a realităţii în care ne e dat să evoluăm. Într-o ambianţă din ce în ce mai infiltrată de o ideologie neoliberală rapidă agresivă şi nenuanţată, cultura e supusă forţelor pieţei şi criteriilor de succes, eficacitate şi pragmatism ca oricare alt produs industrial, comercial, economic, ceea ce nu poate să nu se reflecte în calitatea finală a actului cultural. Într-un interviu recent, romancierul peruvian Mario Vargas Llosa remarca despre globalizare că aceasta a contribuit, desigur, la diseminarea, la distribuţia mult mai largă a cunoştinţelor, artelor şi literaturii, în termeni cantitativi, dar că, în termeni calitativi, ea a contribuit la „banalitate şi vulgaritate“.
Despre diversele aspecte ale degradării calităţii în mass-media şi în arte şi despre pericolul pe care acest fenomen îl reprezintă pentru coerenţa şi solidaritatea socială, pe de o parte, dar şi pentru democraţie şi pentru viitorul societăţilor noastre, pe de altă parte, au luat cuvântul vorbitori din toate părţile Europei, muzicieni, literaţi, filosofi, cineaşti, directori de companii teatrale şi de instituţii culturale. După ce, pentru o vreme, modelul american al mass-media private a părut să câştige teren şi era cât pe aci să convingă unele state să renunţe la mijloacele de informare în masă controlate de stat, criza recentă şi corupţia fără precedent a canalelor private de ştiri au revelat importanţa modelului european al serviciului public de informare în masă. Un serviciu public puternic şi cu vechime, care constituie o invenţie europeană, un „bun cultural“ european, de care europenii pot fi mândri, căci ilustrează şi slujeşte un concept nobil al „binelui public“. Prin marja mai mare de obiectivitate, prin calitate şi seriozitate, un serviciu public de mass-media este absolut esenţial pentru societăţile noastre, căci transformă „sălbatica revoluţie informatică într-o adevărată revoluţie democratică“.
Despre declinul ziarelor de mare tiraj şi despre pericolul dispariţiei jurnalismului serios a vorbit Peter Hjörne, redactorul şef al ziarului Göteborgsposten, cel mai mare ziar din Göteborg. Efect al revoluţiei digitale, moartea ziarelor de mare tiraj se prefigurează peste tot în lume, dar mai ales în Statele Unite, cu exemplele cunoscute, între care şi venerabilul New York Times, considerat cel mai bun ziar din lume. Motivul este un model de funcţionare şi de business care nu mai face faţă concurenţei Internetului şi publicităţii pe Internet. Coroborat cu actuala criză financiară, declinul vizibil al presei tipărite nu va putea reveni la vechiul model, chiar şi după încetarea blocajului economic. Noi modele de funcţionare trebuie inventate, ajustate la realitate şi combinate cu Internetul. În haosul informaţional care ne înconjoară şi în care primează jurnalismul de proastă calitate (low media), jurnalismul serios, de calitate (high media), devine vital şi rămâne necesar în viitor şi nu va dispărea, căci excesul de informaţie nerelevantă cere filtre puternice şi bine structurate, iar informaţia pură, livrată ca atare, nu poate deveni cunoaştere şi înţelegere decât într-un context bine ancorat intelectual, care să-i dea semnificaţie.
Calitatea a fost abordată din multiple unghiuri de vedere de cei 80 de participanţi de la Göteborg, fie în dezbaterile în plen, fie în grupurile de lucru4. Ea a fost legată de nevoia profundă a oamenilor de a avea acces la cultura adevărată, singura care poate conferi conştiinţă de sine, împlinire de sine, dar şi responsabilitate socială şi politică. Faptul că mulţi reprezentanţi ai „culturii de elită“, atât de atacată azi de un populism distructiv, au ajuns să-şi piardă încrederea în sine în faţa democratizării galopante, a nivelării criteriilor, contribuie şi el la o pierdere a calităţii în faţa căreia trebuie reacţionat de urgenţă. Câţiva participanţi englezi s-au ridicat împotriva „discriminării pozitive“ şi a „corectitudinii politice“ în arte, cu exemple concrete din lumea britanică, ceea ce a provocat vii discuţii în plen.
O idee care merită repetată a fost următoarea: putem calcula costul unei opere de artă, dar nu putem să cuantificăm în acelaşi mod efectul ei inefabil în timp. Putem să calculăm costul unui teatru, dar nu putem să punem în cifre catarsisul şi inspiraţia, vitalitatea şi înţelegerea pe care ni le oferă o piesă de teatru pentru viaţa noastră curentă. Cultura nu e cuantificabilă, dar este vitală. Însă nu orice fel de cultură şi nu oricum. Împotriva concepţiilor pragmatice şi economice care predomină azi, ar trebui să avem curajul să afirmăm din nou „arta de dragul artei“, „educaţia de dragul educaţiei“, care au o mai profundă „utilitate socială“ în vieţile noastre decât utilitatea economică şi criteriile financiare.
Pe de altă parte, cu costuri relativ mici, actul artistic şi cultural aduce beneficii enorme pentru integritatea psihică şi pentru coerenţa socială a unei comunităţi. Artiştii şi operatorii culturali ar trebui să-şi asume mai activ rolul de a explica decidenţilor politici importantele beneficii ale investiţiei culturale: „cultura e ca iaurtul“, s-a spus, „e vie, se schimbă mereu, nu e un produs static şi terminat al identităţii politice“, ci e un ferment activ şi benefic al metabolismului social. Cultura e mai mult decât simplă distracţie, decât „entertainment“ sau produs comercial al „industriilor culturale“, cultura e un instrument fin, o viziune a lumii, care ar trebui să ne mărească capacitatea de a conferi sens existenţelor noastre şi contextelor noastre sociale.
Acest model european trebuie prezervat cu orice preţ în deschiderea internaţională la care participăm, căci el încarnează „sufletul Europei“, a fost concluzia discuţiilor. Datorită tradiţiei calităţii şi valorilor ei recunoscute universal, Europa ar trebui să-şi asume un rol conducător în dialogul despre menirea capitală a culturii în transformarea globală la care asistăm şi din care suntem cu toţii parte. Ca reţea de culturi naţionale traversate de „modelul european“, Europa poate câştiga, dacă nu compeţia tehnologică sau economică, atunci competiţia culturală globală.
Situl acestui sui generis parlament cultural - www.kulturparlament.com - merită de aceea vizitat. //
1. 11-13 decembrie 2009.
2. Din România, figurează pe lista membrilor ECP Ion Caramitru (senator EPC), Mircea Cărtărescu, Denisa Comănescu, Emil Hurezeanu, Cristian Mungiu şi subsemnata. Din Republica Moldova a fost prezentă Nicoleta Esinencu.
3. În 2007, ECP s-a reunit la Sibiu, capitală culturală europeană în acel an.
4. NUROPE - European Nomadic Unversity for Arts, Philosophy and Business: „Arts & Business- Culture as Growth factor“.
