A crede fără a vedea

În cei 23 de ani scurși de la evenimentele din 1989, cultura noastră s-a îmbogățit cu o veritabilă bibliotecă națională paralelă, constând într-un remarcabil corpus de evocări ale represiunii comuniste.

Libertatea de exprimare câștigată după cinci decenii de căluș ideologic a generat un fe­nomen de o amploare unică în fostul bloc sovietic: literatura carcerală sau me­mo­ria­listica închisorilor. Zeci, poate sute de ti­tluri au venit în întâmpinarea celor dor­nici să-și exercite dreptul la memorie, iar al­tele noi continuă să apară, în ciuda posturii vitrege pe care societatea noastră o alocă azi acestui capitol al identității sa­le. Dacă, la începutul anilor ‘90, când pu­bli­cațiile apăreau încă în condiții grafice de­osebit de precare, mărturiile de acest tip erau devorate de un public avid să cu­noască adevărul despre sistemul politic de­capitat, ulterior interesul s-a diluat, in­vers proporțional cu ameliorarea calității editoriale și cu dezvoltarea conținutului do­cumentar.

Paradoxul face că în România, un­de disidența fățișă la regimul co­munist a fost aproape absentă, se consemnează câteva fe­no­me­ne singulare de maximă inten­si­tate, precum lupta partizanilor în munți și rezistența prin spirit față de represiunea extremă a reeducării, în penitenciare. Re­velată în mărturiile de detenție, aceasta din urmă se regăsește și în poezia în­chi­so­rilor, uimitoare sublimare a răului ca for­mă de supraviețuire. Calitatea bibliografiei carcerale românești acumulate în ultimele două decenii se explică atât prin den­si­ta­tea experiențelor trăite în raport cu pe­ri­oa­da istoric limitată pe care o acoperă (1946-1964), cât și prin factura umană a ce­lor încarcerați. Dacă imaginăm plasa celor 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă de pe întreg cuprinsul țării, e ne­cesar să conștientizăm că aceia care le po­pu­lau proveneau, în marea lor majoritate, din­tr-o contraselecție perfectă (în termeni de ficțiune, o veritabilă distopie). Cei ca­re, din punctul de vedere al regimului opre­siv, erau „dușmani sau uneltitori contra or­dinii politice“ reprezentau cel mai ade­sea, dacă nu elita societății, partea ei dem­nă, laborioasă, curajoasă - fie că erau ță­rani, preoți, profesori, ingineri, avocați, scri­itori, medici, filosofi sau muncitori, elevi sau studenți. Cu alte cuvinte, un uri­aș potențial profesional, creator, spiritual era scos din uz în mod programatic (sub acu­zații mincinoase), tocmai pentru a nu-și mai putea exercita influența asupra so­cietăţii în curs de anexare ideologico-po­litică. Pe lângă virtuțile intrinseci ale aces­tor persoane capabile, care peste noapte de­veneau deținuți politici, jertfindu-și vi­i­torul, credința în Dumnezeu a fost pro­ba­bil liantul cel mai intens, elementul cel mai greu tolerat de cerberi, dar și calea cea mai sigură de a înfrunta până la capăt coș­marul, căci numai „urmarea lui Hris­tos“ îl putea face pe om să creadă fără a vedea ieșirea din chin sau chiar să crea­dă, în pofida ororilor văzute, simțite, au­zi­te. În această logică, înțelegem de ce evocările vieții în temniță nu iau niciodată naștere din narcisism, împăunare sau re­sentiment, ci numai din spirit de jertfă, în­datorirea funciară a memoriei și nevoia măr­turisirii de credință. Vindicta fiind cu totul străină acestor mărturisitori, ea se transfigurează, de cele mai multe ori, în ier­tare. În lanțul firesc al res­pon­sa­bi­li­tă­ți­lor, datoria evocării se leagă însă de cea a lecturii, care ne priveşte direct, ca și de obligația cunoașterii asumate a unui frag­ment de istorie încă labil, atât isto­rio­gra­fic, cât și ideologic.

Bibliografia închisorilor abundă de cărți de căpătâi. Unele cu­mulează atâtea virtuți, încât de­vin simboluri ale unei realități care depășește ficțiunea. Dacă ar fi să propun unui tânăr câteva texte edi­ficatoare în acest orizont, aș include ime­diat: Întoarcerea la Hristos de Ioan Ia­no­lide (Ed. Christiana, 2006), 20 de ani în Siberia. Amintiri din viață de Anița Nan­driș-Cudla (Humanitas, 2012) și antologia bilingvă româno-franceză de poezie a în­chi­sorilor, realizată de Paula Romanescu (Un­­de sunt cei care nu mai sunt?, Ed. Betta, 2011). De ce această triadă? Fiindcă ea aco­peră exemplar zonele vitale ale spațiului con­centraționar românesc. Ianolide, bu­nă­oară, „deținut de conștiință“ o tinerețe în­treagă, din 1941 până în 1964, trecut prin reeducările de la Aiud, Pitești și Tg. Ocna, pus apoi la index de Securitate până la moarte, în 1986, găsește puterea și curajul de a-și redacta pe ascuns mărturia, în plin comunism, numărându-se de altfel (ală­turi de Marcel Petrișor sau Dumitru Bacu) printre puținii care își asumă această sar­cină înainte de 1989, când se aflau încă în vizorul autorităților. Premisa creștină asu­mată a demersului său face ca Întoarcerea la Hristos să evite fără niciun efort cap­cana autobiografică egolatră de tip laic, pen­tru a deveni în schimb fresca istorico-spirituală a unei întregi generații car­ce­ra­le, marcate (în cazul dat) de prezența ilu­minată a lui Valeriu Gafencu, „sfântul în­chi­sorilor“. Cât despre Anița Nandriș, afi­nă în multe privințe cu ruda sa spirituală Ianolide, ea ilustrează o categorie a vic­ti­melor comunismului mult mai rar con­sem­nată în texte scrise, din simplul motiv că deportații (în Siberia sau altunde) ajun­geau rareori să poată redacta sau povesti cruntele experiențe ale dezrădăcinării. Cu atât mai neprețuit se dovedește legendarul caiet cu Amintiri din viață al acestei ță­rănci cu trei clase primare de lângă Cer­năuți, smulsă din ograda familială în iunie 1941, după anexarea Bucovinei de Nord, împreună cu cei trei fii (dar fără bărbat) și mutată din lagăr în lagăr, până dincolo de Cercul Polar, timp de 20 de ani... Mi­ra­cu­los revenită acasă, ea deapănă cu un ta­lent nativ parcă predestinat şi fără a bănui succesul editorial de peste ani o carte fun­damentală din biblioteca represiunii, un manual implicit de moralitate în fața des­tinului. De altfel, sursa inepuizabilă de mo­dele pe care o asigura această bibli­o­grafie se regăseşte în altă ipostază şi în re­centa antologie bilingvă de poezie a în­ch­i­sorilor alcătuită și tradusă în franceză de Paula Romanescu. Volumul Unde sunt cei ce nu mai sunt? Ou sont-ils, ceux qui ne sont plus? oferă tânărului meu inter­lo­cu­tor imaginar panoplia emoționantă a 89 de deținuți politici (de la Radu Gyr și An­drei Ciurunga la Corneliu Coposu sau Haig Acterian), pentru care poezia a fost mod de existență și cale de salvare mentală din agresiunea absurdului. Preponderent reli­gioasă, poezia închisorilor a reunit sub ari­pa sa cam toate categoriile socio-pro­fe­sio­nale de practicanți, generând texte valo­roase și din punct de vedere literar, căci o asemenea autentică încărcătură de trăire și sens nu avea cum să nu se convertească într-o expresie înaltă. Caracterul sinoptic al memorialisticii de închisoare creează un important sistem de recurențe, atât în plan documentar, cât și spiritual, iar din acest punct de vedere putem spune că ea generează o comunitate de valori din care fac parte personalități modelatoare ma­jo­re, alături de valoroși anonimi. Citindu-i pe cei care au povestit, aflăm despre alții ca­re n-au apucat să povestească, putând totodată corobora informația. Să-i citim și recitim așadar cu folos pe: N. Steinhardt, Petre Țuțea, Al. Zub, Radu Ciuceanu, Arse­nie Papacioc, Dumitru Bacu, Virgil Ie­run­ca, Valeriu Anania, Lena Constante, Ni­cole Valery Grossu, Gh. Calciu Dumi­trea­sa, Iustin Pîrvu, Adrian Făgețeanu și pe cei­lalți mulți, asemenea lor... Pentru trăi­torii-supraviețuitori ai represiunii comu­niste, termenul just este, de fapt, acela de mărturisitori, și nu de memorialiști, căci niciunul dintre ei nu caută altceva decât co­muniunea prin adevăr. Oricât ar fi aces­ta de crud.

În fața atâtor beneficii ale corpusului de texte despre viața și moartea în universul concentraționar românesc, întrebarea ca­re se ridică este: de ce oare nu be­ne­fi­ci­ază de un un statut pe măsură, fiind parcă tot mai mult împins într-un con de umbră? Responsabilitatea e multiplă, clasa politică fiind prima răspunzătoare. Recenta res­pin­gere în parlament a propunerii legislative privind crearea unui Muzeu al Comu­nis­mu­lui, în Capitală, vădește nu atât grija fa­ță de eventualele costuri sau dificultăți lo­gistice, cât mai ales frica față de un simbol care ar actualiza daunele profunde create societății de regimul totalitar, incomo­dân­du-i teribil pe cei care azi îi sunt încă tri­butari și care ar suporta greu realitatea stri­vitoare a martiriului din închisori. Ges­tionarea imatură a memoriei (la propriu și la figurat) este, la noi, o persistentă pro­blemă de cultură socială, manifestată și în 2007 prin felul ostil cum era receptat, în (același) parlament, Raportul Comisiei prezidențiale privind crimele comu­nis­mu­lui – rămas de altfel literă moartă, în ceea ce privește organizarea vieții publice. Da­că clasa politică marcată de corupție și spi­rit de trib nu are deci niciun interes să se oglindească în imaginea unui trecut dra­matic, mai puțin firească e lipsa de interes pentru domeniul memorialisticii carcerale din partea formatorilor de opinie. E su­fi­cient să menționăm insuficienta exegeză des­tinată acestei veritabile specii literare apă­rute după 1990, dar și ignorarea po­ten­țialului traductibil al unor scrieri de de­tenție, care și-ar găsi fără îndoială cititori în străinătate! Nici istoriografia actuală nu fructifică îndeajuns valoarea mărturiilor de temniță, care acoperă o tranșă de rea­litate greu de reconstituit altfel. Ce intere­santă ar fi grila hiperlucidă a profesorului Boia, aplicată rezistenței anticomuniste în­tre 1946-1964! Sau cât de utilă s-ar ade­ve­ri studierea sociologiei carcerale din gu­la­gul românesc! După cât se pare, însă, acest domeniu de căutare nu „dă prea bine“... Nu e la modă. Greu de spus în câteva cu­vinte de ce - ar fi o temă de discuție apar­te. Cert este că, din pricina unei insidioase percepții politic-corecte, chiar și cei cu merite reale în domeniul salvgardării aces­tui patrimoniu imaterial se simt izolați sau deseori neputincioși. Măcar enu­me­ra­rea unora dintre aceste conștiințe este o da­torie de onoare: Academia Civică și Me­morialul Sighet, Institutul Național pen­tru Studiul Totalitarismului, al Academiei Române, studiile și cercetările con­sec­ven­te ale doamnelor Ruxandra Cesereanu și Io­ana Diaconescu, asociațiile creștine pen­tru memoria închisorilor, editurile im­pli­cate în restituirea memoriei comuniste (Hu­manitas, Christiana, Areopag, Polirom etc.) și, nu în ultimul rând, realizatori de filme documentare esențiale, precum Nicolae Mărgineanu sau Alexandru Solomon.

Dacă ostilitatea explicită față de me­moria dramatică a în­chi­so­rilor nu ezită să se manifeste pe numeroase canale media sau la tribune prestigioase, cei care cred altfel au și ei datoria să-și aducă ferm contraargumentele. Unul dintre aces­tea poate fi rezumat în cuvintele inspirate ale părintelui D. Stăniloae: „Uitarea naște nesimțirea, iar nesimțirea, odată năs­cu­tă, naște la rândul ei uitarea“. //