Academia bolii

Mulți bolnavi de Covid 19 (în forme grave) au mărturisit, după intervalul de spitalizare, că... ar fi renăscut. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este al popularului campion Titi Aur.

Marina Dumitrescu 27.04.2021

De același autor

Concluzia de etapă, în valul III, este că boala s-a apropiat. Nu doar de mine, de fiecare dintre noi. Dacă părintele meu duhovnic nu ar fi fost țintuit săptămâni la rând pe patul din Reanimare, poate nici nu m-aș fi încumetat încă să scriu. Prea multe gânduri identice cu ale altora, ce rost avea să mă adaug tapajului de păreri, „din balcon”? Mai lasă-le să se coacă, nu e grabă. Nu opiniile tale lipsesc cuiva. Dar Părintele era unul dintre ultimii pe care îi vedeam doborâți de agresor. Credincios, studios, vioi, plin de energie altruistă. Neobosit păstor de suflete, un om în putere. Tocmai el să amuțească peste noapte? De când am aflat, gândurile nu s-au potolit. Fac și desfac filmul ultimului an, încercând să captez câteva înțelesuri. Dacă în vara lui 2020 nu cunoșteam personal pe nimeni atins de Covid, în aprilie 2021 pot enumera cel puțin 13 persoane, din cercul proxim de cunoștințe, rude sau prieteni, care au trecut, mai mult sau mai puțin sever, prin contagiune. Bineînțeles că relevanța nu e numerică, ci nominală. Mai exact, e statistică pentru autorități și particulară - prin răsunetul din mine. Persoane tot mai familiare au trăit experiența Covid, făcându-mă să‑mi confirm nu doar realitatea pandemiei, ci și fragilitatea izbitoare a biologicului pe care îl personificăm.

Oschimbare antrenată de anul epidemic scurs până acum este deplasarea accentului dinspre teorie spre empirie. O tranziție dură, chiar peste puterile noastre de dus, căci realitatea a luat curând forma distopiei: Planeta e asediată de un Virus (inițial), modificat în vreo patru noi tulpini, care continuă perfidul război. Despre maladie știam cu toții câte ceva, atât cât ne solicita traiul într-un perimetru bine circumscris. O durere de cap, de stomac, o stare de greață, amețeală sau slăbiciune, o afecțiune cronică sau alta, o intervenție chirurgicală făceau parte din recuzita generală a vieții în trup de care nimeni nu e scutit. Dezbăteam despre patologii sau îmbolnăvire, în limitele experiențelor familiale, profesionale, sociale - adică în doze suportabile și, pe cât posibil, abstracte. Calibrate pe cerințele instinctului de conservare, adaptat lumii civilizate. Nici prea puțin, dar nici prea mult, astfel încât „răul” să fie ținut la distanță. Să rămână în vitrină. La alții. Eventual pe alte continente, din lumea a treia, unde e curent și „normal” să mori de inaniție sau de cine știe ce molime „cu caracter local”. Ce a făcut, așadar, PANdemia? A făcut zoom pe toate realitățile deodată. Ne-a băgat obiectivul în ochi, obligându-ne să vedem cu lux de amănunte ce i se poate întâmpla oricui, oriunde, în urma infectării cu aceeași entitate anorganică, cvasi-nedetectabilă, Sars cov 2 &co. Ne-a somat să privim scene medicale pe care mulți nu le bănuiseră până atunci, să aflăm cum se prăbușește de la o zi la alta capacitatea respiratorie, cum poate fi nevoie de oxigenare pentru a supraviețui, cum se pierde lupta cu viața, indiferent de vârstă, în trei-patru săptămâni. Dar, mai ales, ne-a făcut să pricepem că boala contagioasă nu ne privește strict individual. O contractăm, dar o și transmitem.

Boala din mine și boala de lângă mine sunt două paradigme care, de obicei, nu se intersectează. Cea dintâi este imposibil de ignorat, cealaltă, greu de asumat. Să ne amintim atâtea ocazii când o stare fizică proastă ne-a făcut „inerți” față de orice altă realitate sau pur și simplu ne-a smuls din ritmul social, aruncându-ne într-o stare secundă, total neprevăzută. Un disconfort în orice zonă a corpului, o criză de rinichi sau de astm, nu doar compromite o întâlnire de lucru importantă, dar anulează apetitul pentru orice activitate sau proiect, brusc devenite derizorii. Pe de altă parte, asemenea momente ne pot trezi la adevărul de dincolo de noi înșine, făcându-ne să acceptăm că nu suntem buricul pământului, că facem parte, prin fire, dintr-o lege a reciprocității. Autoconsolarea defensivă, de genul „mie nu mi se poate întâmpla, deci merge și așa”, duce vremelnic în zona unui confort care se vădește înșelător. Nimeni nu este aprioric iertat de o traumă sau alta, deși impulsul de a ne socoti feriți de marile încercări persistă cu încăpățânare. Pentru toate generațiile contemporane luate la un loc, înfruntarea noului coronavirus a actualizat un tip de criză dat uitării în deceniile de progres medical accelerat: contagiunea de mari proporții. Iată însă că, odată ajuns între zidurile cetății fortificate de secol XXI, invadatorul ne pune serios la încercare nu doar rezistența imunitară, ci și resursele de umanitate și înțelepciune acumulate până azi. Ce o fi mai rău, să contractez virusul sau să-l transmit? E mai important să mă protejez pe mine sau să-i feresc pe ceilalți, eventual mai plăpânzi? Întrebările acestea atât de concrete scot pandemia din cărțile de istorie și o (re)aduc în spațiul public. Și, să recunoaștem, nu e ușor să le dăm un răspuns.

Mulți bolnavi de Covid 19 (în forme grave) au mărturisit, după intervalul de spitalizare, că... ar fi renăscut. Cel mai recent exemplu care îmi vine în minte este al popularului campion Titi Aur: „M-am născut a doua oară! Norocul meu a fost că nu am avut comorbidități. Nu am cuvinte să le mulțumesc medicilor de la Bârlad.” (De ce renaștere? Să fie vorba doar de corpul revenit la parametrii funcționali sau nu cumva și de spiritul care descoperă un nou mod de a se raporta la el?) Cu siguranță că simptomul lipsei de aer care definește patologia Sars cov 2 oferă, la propriu, o „lecție de viață” celor care îl trăiesc pe pielea lor. Iar când un personaj public, notoriu prin robustețe și performanță, se înclină în fața șansei de a fi depășit pericolul, impresia e cu atât mai puternică și le dă de gândit tuturor. Deși pandemia ne aruncă în față, una după alta, situații de maximă urgență, în egală măsură pune pe tapet teme eterne, lăsate în paragină de autosuficiența vremurilor. Astfel, boala ca revelator al sănătății este o invariantă a condiției umane, de care suntem obligați să ne amintim, chiar dacă nu ne place. Așa cum sănătate fără boală nu există, nici vindecarea nu se produce fără tranzitul prin durere. Când vigoarea trupului e lezată, apar condițiile concrete pentru a o înzdrăveni pe cea a cugetului. Infectarea globală ne propulsează de la teorie la practică, prin situații-limită, ivite în regim cotidian.

Antichitatea a lăsat moștenire celebra expresie mens sana in corpore sano - foarte la modă, ținând cont de logica ei perfectă. Dacă A=B, atunci B=A. Sălile de fitness, dublate de cabinetele psihoterapeuților, cam asta fac – încearcă să armonizeze palierele, spre a obține bunăstarea completă a insului în comunitate/ societate. Fără a contesta bunul-simț al formulei latinești, nu strică să o nuanțăm. Deopotrivă, maladiile acute și cele cronice se întâlnesc într-o viziune aparent mai puțin „logică”, dar esențială pentru omul religios, care s-ar numi: Ghimpele lui Pavel. Și, pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta, de trei ori am rugat pe Domnul să-l îndepărteze de la mine. Și mi-a zis: îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune. (II Corinteni, 7,9) Orice interpretare non-duhovnicească, exterioară credinței, ar concluziona imediat că suntem în fața unei probe de masochism inacceptabil. Cum să te mulțumești cu „harul”, când te chinuie, la propriu, boala? Și totuși, fără a face neapărat recurs la teologia savantă, contextele particulare trăite în aceste vremuri de restriște ne fac să „teologhisim” pe cont propriu și să recunoaștem că boala clinică și sănătatea lăuntrică nu se exclud. Neîntâmplător, numeroase mărturii post-Covid atestă această „coincidență a contrariilor” la care pandemia creează acces nemijlocit.

A fi sănătos tun – pare un deziderat suprem. Să fie însă integritatea biologică răsplata desăvârșită spre care tindem? Faptul că „starea de bine” corporală și cea sufletească nu converg în mod obligatoriu este evident, dar neacceptat de către cei mai mulți. Un trist tablou arată că oameni cu o sănătate „de fier”, îmbătați tocmai de trufia acestui privilegiu, răspund adesea binelui primit prin răul săvârșit. Ocoliți de „testul maladiei”, ei sunt văduviți și de înțelepciune. Lăsați în ignoranță. Fără a generaliza acest aspect sau a face apologia bolii, nu se poate nega forța ei paideică. Proximitatea morții, generată de Covid 19, ne va fi ajutat să clarificăm scopul pentru care dorim atât de mult sănătatea. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22