Adevărata atenție

Nu strică să analizăm mai atent atenția ca resursă vitală. Între formă și fond, această capacitate de mobilizare a fiecăruia se detaliază într-o paletă greu de epuizat în câteva rânduri.

Marina Dumitrescu 18.12.2018

De același autor

Demonetizată în iureșul cotidian, atenția rămâne un izvor de viață. Reducționiștii o vor limita la cele necesare unui trai cât mai închegat și confortabil. La acele aspecte conjuncturale care contribuie sau afectează situația lor biologică, mondenă, socială, profesională, familială, culturală. Instinctul de conservare, în sens larg. Este obligatoriu să fii atent: când treci strada, când mănânci, când bei, când conduci mașina sau elicopterul, când iei medicamentele, când ții regim; e nevoie de atenție și când faci un parteneriat cu cineva, când închei un contract la notar, când îți gestionezi situația bancară, cariera sau patrimoniul personal. Concentrarea necesară în asemenea contexte este eficientă, dar meschină. Satisfacția ivită din exercițiul pragmatic al atenției nu poate fi decât limitată în timp și ca semnificație. Așa se explică probabil de ce oameni care au izbândit pe mai toate fronturile amintite n-au scăpat nici de frustrări, nici de depresie, nici de boli, nici de frică. Există apoi un nivel al atenției, ceva mai sofisticat, dar nu mai puțin conformist pe fond: la ce școală înscriu copiii, pe ce cale îi sfătuiesc să o apuce ca să le fie bine, ce frecventare socială le înlesnesc, ce meditator sau bonă le atribui, ce activități extrașcolare aleg pentru ei și altele asemenea. Fără a insinua vreo clipă că asemenea paliere ale atenției „prudente“ sunt demne de dispreț, aș nota că inerenta uzură pe care o prespun descalifică automat o înțelegere mai generoasă a temei. Nu strică, așadar, să analizăm mai atent atenția ca resursă vitală. Între formă și fond, această capacitate de mobilizare a fiecăruia se detaliază într-o paletă greu de epuizat în câteva rânduri. E liber fiecare să-și aplice grila.

Adevărata atenție este mai mult decât un instrument de lucru. Așa cum memoria ordonează și selectează, focalizarea noastră va departaja cele de folos și cele de prisos; cele imediate și cele viitoare; cele văzute și nevăzute. Evident, ceea ce pentru unul e de prisos pentru altul poate fi de folos și invers. Argumentația contează. Prezenta pledoarie se referă la acea atenție „fără rest“, care nu țintește un retur complezent, pândit pe celălalt versant de neatenția paralizantă. Cu cât stau mai mult cu ochii pe „ale mele“, pe interesele de primă instanță, cu atât mai vag îmi voi reprezenta alte situații sau ființe care așteaptă o întâmpinare. A fi atent dincolo de tine însuți înseamnă a lua act de ceea ce, altfel, s-ar îngropa în indiferență. Atenția ca formă de discernământ se împletește cu cea distributivă. Dar nu în sensul performanțelor simultane, ci al implicării nonegoiste în cât mai variate sensuri. La întrebarea: „ce merită și ce nu merită atenție?“, răspunsul ideal ar fi: orice - cu condiția ca exercițiul respectiv să nu se raporteze nici strict, nici direct la mine. Să aspire către altceva. Atenția de sine și atenția la sine sunt diferite: cea dintâi implică obsesia autoreferențială, cealaltă presupune observarea critică a propriei persoane în raport cu lumea, avansând spre miezul lucrurilor. Pentru a cunoaște, e indispensabil să... te cunoști pe tine însuți.

Atenția zămislește conștiința. Ansamblul psihosocial care o fondează nu reprezintă mare lucru în absența unui nucleu moral care să justifice spiritul de observație și să valorizeze ceea ce el a adunat. Cu cât mai nuanțat e procesul, cu atât mai nobil se vădește rezultatul. Consolându-și din exil mama, Seneca nu face altceva decât să propună, cu altruismul său filosofic, motive întemeiate pentru păstrarea cumpătului: „...Rana cea mai adâncă dintre toate, recunosc, e aceasta din urmă: ea nu ți-a tăiat doar pielea, ți-a străpuns inima și măruntaiele. Gândește-te însă: în vreme ce tinerii soldați urlă de durere chiar atunci când rana e ușoară și se tem mai mult de mâna doctorului decât de o lovitură de sabie, veteranii - ciuruiți și ei de tot felul de răni - suportă fără să cârtească sau să geamă dezinfectarea plăgilor, ca și cum n-ar fi vorba de propriul lor trup. Asemenea acestora din urmă, și tu trebuie să te supui curajoasă tratamentului meu (...) Mă grăbesc să spun ceea ce dragostea ta arde să audă: nu sufăr! Voi încerca să-ți explic de ce situația în care mă aflu nu mă apasă; și chiar dacă nu voi reuși să te conving, voi rămâne cu mulțumirea de a fi fericit în circumstanțe care de obicei îi fac pe oameni nefericiți...1. Multe finețuri găsim aici, reunite: maxima sensibilitate față de starea sufletească a Helviei; subtila comparație între suferința soldaților și a veteranilor; constatarea că (la o privire mai atentă) cel nefericit poate fi mai fericit decât cel aparent fericit, care, de fapt, e nefericit. Un paradox de citit și în cheie creștină.

Jan Wijnants – „Parabola bunului samaritean“ (ulei pe pânză, 1670)

Atenția omului credincios e probabil cea mai completă, fiindcă îmbină contingentul și transcendentul. Dar și pentru că relația personală cu Dumnezeu îl îndeamnă la practica nonstop a trezviei - acea comuniune cu Părintele care știe cel mai bine cum trebuie să arate creatura Sa. Ce altceva e privegherea, dacă nu vigilența în duh, luarea aminte la toate, cu de-amănuntul? Prezența de spirit, atenția lăuntrică a omului credincios ierarhizează cu grijă bunele și relele, dar nu închide ochii la nimic - căci, omițând sau evitând, își recunoaște slăbiciunea. Lupta duhovnicească e prin definiție atentă și consecventă, așa cum frumos o exprimă Teolipt al Filadelfiei: „Vânturile ridică valurile mării şi, dacă nu încetează vânturile, nu se domolesc valurile şi nu se linişteşte marea. La fel duhurile răutăţii răscolesc în sufletul celui neatent amintirea părinţilor, a fraţilor, a rudeniilor, a celor apropiaţi, a ospeţelor, a serbărilor, a teatrelor şi a tuturor celorlalte închipuiri ale plăcerii şi poruncesc vederii, limbii şi trupului întâlnirea cu ele. Prin aceasta şi ceasul de faţă se topeşte în deşert şi cel care va veni, când vei petrece singur în chilie, se va risipi în amintirile celor văzute şi grăite“2. Mai ales monahului profund învecinat cu Dumnezeu i se recomandă atenția trează, dar nu numai lui. Paradigma filocalică se deschide ca o floare peste orice cuget primitor.

Calea Revelației e pietruită cu iubire. Nu în ultimul rând, atenția e și chip al iubirii. De dormit dormeam, dar inima-mi veghea - auzim în ecou, din eternitatea Cântării Cântărilor. Dincolo de ontologia îndrăgostirii, trezvia nu-l poate slăbi pe niciun mărturisitor - oricât de solid ancorat în crezul său. Dacă orice frântură a lumii e demnă de atenție când se ia ca premisă dragostea, e la fel de firesc ca sita să cearnă. A separa cele deșarte de cele prețioase nu înseamnă a le ignora pe cele dintâi, ci a le cunoaște în șiretenia lor. De ce nu, spre a ierta sau îndrepta... Cu cât se amplifică evantaiul luării aminte, se autentifică trăirea. Contrariul împărtășirii cu darurile vieții este împrăștierea. Lipsa de noimă, uituceala. Refuzul de a zăbovi acolo unde îndeamnă înțelepciunea lui Dumnezeu și graba de a o lua pe scurtătură, către un țel incert, sunt rodul neatenției cocoloșite în îngâmfare: „un om care cobora din Ierusalim la Ierihon a căzut în mâinile tâlharilor. Ei l-au dezbrăcat, l-au bătut zdravăn și apoi au plecat, lăsându-l pe jumătate mort. Din întâmplare, pe acel drum cobora un preot. Dar când l-a văzut, preotul a trecut înainte, ocolindu-l. Tot așa și un levit când a ajuns în locul acela și l-a văzut a trecut înainte ocolindu-l. Însă un samaritean, care călătorea și el pe acolo, când a ajuns în dreptul lui și l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat, i-a bandajat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin. Apoi l-a pus pe propriul lui animal de povară, l-a dus la un han și a continuat să îl îngrijească. În ziua următoare a scos doi dinari, i-a dat hangiului și a zis: Ai grijă de el, iar când mă voi întoarce, îți voi plăti eu orice vei mai cheltui în plus“ (Luca, 10, 33-36). Înfumurarea nombrilistă e răsturnată de samariteanul milostiv în patru timpi exemplari ai atenției-ca-har: 1. mila; 2. fapta; 3. stăruința; 4. viziunea. De luat aminte.

„Atenție la neatenție!“ - sună bine clișeul omniprezent. Însă nu doar atunci când lucrăm pe schele sau rulăm pe șosele. Mai degrabă când riscăm derapajul pe falsele piste ale amăgirilor sau ale mistificatelor noastre povești lumești. //

note

1. Sénèque, Consolations, Rivages poche Petite Bibliothèque, 1992, pp. 40, 42, trad. n.

2. Filocalia, vol. 7, IBMBOR, 1977, p. 49.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22