Anul, ca dar

Uităm că Timpul nu ne aparține și că Anul Nou e pur și simplu un dar. Încă unul, între atâtea altele, pentru care orice om politicos (nu neapărat credincios!) se cuvine să mulțumească.

Puțina înțelepciune a noastră, a oa­me­ni­lor, are câteva ocazii de a se privi în oglin­da adevărului și eventual a suspina în fața nemulțumitoarei priveliști. Unul din aces­te momente, care fără greș ni se oferă, es­te pragul între anul vechi și anul nou. Fu­rați însă de valul conformismului săr­bă­to­resc, ignorăm sita care poate cerne, cu re­al folos, cele trăite. Orbiți sau copleșiți de bilanțuri sau best of-uri din toate do­me­niile vieții publice, ne reprezentăm vii­to­rul ca o platformă de scenarii, avându-i drept protagoniști pe actorii ce suntem. Frica, graba, mândria, nerăbdarea de a bi­fa poziții cât mai onorante în competiția tre­cătoarelor jocuri de „putere“ ne alungă din sfera propriei deveniri. Banalizată doar fiindcă „nu se vede“, neglijarea omu­lui dinăuntru față de cel din afară se hră­nește din naiva impresie că ordinea cos­mică ne stă cumva la picioare, pe termen ne­limitat, asemenea unei cutii de plas­ti­li­nă, gata să fie (re)modelată în fel și chip. Ui­tăm că Timpul nu ne aparține și că Anul Nou e pur și simplu un dar. Încă unul, în­tre atâtea altele, pentru care orice om po­li­ticos (nu neapărat credincios!) se cuvine să mulțumească. Poate cineva privi în si­ne sau în jurul său fără a mărturisi cele ce i-au fost hărăzite? Vorbirea, gândirea, ve­derea, iubirea, mișcarea, ziua, noaptea, mun­­ții, marea, anotimpurile, semenii, co­piii, priceperile, speranța... Nu cred că pu­tem trăi, creștinește sau noncreștinește, fără a mulțumi încontinuu. Dar, pentru aceasta, e nevoie de răgaz. Pentru a rea­li­za deplin că exiști prin(tre) daruri și, im­plicit, că ai datoria de a nu le strica sau bat­jocori, e necesar măcar acel time-out de reorganizare a sportivilor pe teren. Acel respiro la cumpăna dintre ani, atât de frumos slujit de verbul derivat „a cum­păni“.

Câte nu avem de cântărit, la tre­cerea dinspre Ieri către Mâine! Darul conștiinței și cel al me­moriei ne copleșesc cu ofranda lor, când acceptăm ideea Re­ve­lionului ca trezire lăuntrică. Pe undeva, trezvia spre care îndeamnă duhovnicii. La trecerea în Noul Arc de Timp, privirea spre trecut este obligatorie. Nu pentru a alimenta nostalgii sau a plânge pe mor­minte, ci pentru a privi în față, cu dis­tanțare sinceră, cele săvârșite sau gândite, până atunci. Degeaba facem planuri de vii­tor la scară mare, într-un tablou abstract, sau poate tocmai de aceea multe proiecte eșuează; fiindcă din peisajul respectiv lip­sește angajamentul fiecăruia în parte, ca per­soană lăuntrică. Dorința de a ne îm­bu­nătăți. Dacă judecarea celuilalt, criticarea amănunțită a aproapelui este oricând un „passe-temps“ suculent, implicând ine­vi­tabila comparație favorabilă nouă, pu­ne­rea sub lupă a propriei persoane este, de fapt, motorul binelui... comun. Astfel, de la un an la altul, de la un deceniu la altul sau, de ce nu, de la o lună la alta, trebuie să am curajul de a-i pune față în față pe cel care am fost și pe cel care sunt. De a constata ce am cizelat, ce am adăugat, ce am epurat din omul vechi, către cel nou. Ce am făcut, față de ceea ce aș fi putut făptui? Cum am gândit, față de cum ar fi trebuit să gândesc? Cât am ajutat din cât aș fi putut ajuta? Cât am învățat din câte aș fi avut de învățat? E limpede că răs­punsurile vor fi nesatisfăcătoare. Se vor ivi calupuri întregi de deșertăciuni, ca­pi­tole de viață trăită fals, iluzii inutile. Dar oglindirea trebuie dusă mai departe: cât am iubit (în anul trecut, bunăoară) din cât aș fi putut iubi? Cât m-am mândrit, fa­ță de cât m-aș fi putut smeri? Cât am pri­mit, față de cât aș fi putut da? Ce am fă­cut cu talanții - i-am îngropat, i-am ri­si­pit, i-am înmulțit? Șirul acestor întrebări este de-a dreptul terapeutic pentru orice om cu-minte, adică pentru cel care știe că trăiește „dăruit“, nefiind stăpân absolut nici asupra nașterii, nici asupra bolii, nici asupra morții. El va înțelege că darurile existențiale (între care și Anii Noi) nu în­seamnă acceptare inertă, ci arta drămuirii și folosirii lor; chiar dacă autoritate ex­clu­sivă avem doar asupra propriilor răspântii, a propriilor opțiuni. Ceea ce nu e puțin lucru, căci șantierul de sine presupune și măiestrie și jertfă.

„Nu sunteți ceea ce nu ați devenit“, spu­ne Sf. Grigorie de Nyssa, realizând sinteza perfectă între ceea ce am primit și ceea ce avem de restituit. Folosind pragul anilor ca belvedere sau ca turn de control al că­lătoriei pământești, suntem singurii care putem ști de unde am plecat și unde am ajuns - în afara lui Dumnezeu însuși (în cazul în care Îl luăm ca martor); căci de­ve­nirea e unicul etalon concludent, la scara vârstelor, care ne poate arăta că am îna­in­tat sau am stagnat, am sărăcit sau ne-am îmbogățit, că am avut, sau nu, rost. Dacă devenirea este a omului lăuntric, asc­en­siunea exprimă în schimb performanța vi­zibilă - profesională, economică, mon­de­nă, socială - mult mai lesne de con­ta­bi­li­zat, dar și cu limită de valabilitate redusă. Afirmația marelui teolog din sec. IV are în vedere potențialul rafinat al ființei noas­tre, pe care avem menirea să-l exploatăm și grație căruia decantăm ce e peren de ceea ce e trecător. Chiar dacă orice per­soană inteligentă se va pune, la un mo­ment dat, într-o astfel de ecuație, puține vor accepta rezultatul operațiunii. În­chi­dem ochii și ne continuăm calea prin im­periul orbitor al aparențelor. Un posibil exemplu: ce am făcut din 2004 până în 2014? Enumerând realizări concrete, voi fi, desigur, mulțumit. Casă, prieteni, fai­mă, voiaje. Dacă însă voi avea răbdarea să ob­serv cum m-am schimbat ca om în același interval, voi trăi un sentiment de cu totul altă natură, poate chiar fericirea. Rugându-mă, azi, pentru vrăjmașul pe care acum zece ani nu concepeam să-l iert, adoptându-l sufletește pe cel pe care îl disprețuiam, fiind atent la tot ceea ce treceam atât de ușor cu vederea și tot mai neîmpăcat față de propriile greșeli, pri­mesc inefabil dovada că îmbătrânirea din afară poate fi întinerirea dinăuntru. Fri­volitatea răstoarnă însă ușor o asemenea logică. Adesea, întinerirea cosmetică pla­cată pe un vid interior trecut cu vederea duce la bătrânețe lăuntrică prematură și deznădejde. Faptul că, totuși, în cele din urmă, talerul devenirii va atârna mai greu decât cel al ascensiunii rămâne una dintre cele mai subtile dimensiuni ale fiin­ței noastre.

La granița erelor, împăratul-fi­losof stoic Marc Aureliu afirma, de pe culmile gloriei, su­pe­rio­ri­tatea omului lăuntric asupra ce­lui „cazon“. În scrierea Gânduri către sine însuși (Humanitas, 2013) ve­dem uimiți cum stăpânul unui imperiu se coboară, din afară, înlăuntru, convins că numai acolo va găsi sensul lucrurilor: „Nu te purta ca și cum ai avea de trăit zece mii de ani. Necesitatea stă deasupra ta; cât timp trăiești, cât timp încă îți este îngăduit, încearcă să fii bun.“ (p. 123). „Sapă în interiorul tău. În interiorul tău este izvorul binelui și întotdeauna are puterea de a țâșni, dacă ai să sapi în­tot­deauna.“ (p. 225). Fără a fi creștin, ce­zarul întâlnește în cuget paradoxul fon­da­tor al religiei emergente, exprimat ca ni­meni altul de Sf. Pavel în Epistola a II-a către corinteni: „Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai ales cu slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hris­tos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâm­torări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare“.

Deși omenirea a vibrat din rărunchi în 2013, când descoperitorii bosonului Higgs (numit „particula lui Dumnezeu“) au pri­mit Nobelul pentru fizică, trebuie să ad­mi­tem că darul vieții rămâne la fel de ne­pătruns precum insondabilele fracțiuni de secundă care îl pot spulbera. Urmându-și cursul, fiecare An Nou adaugă taina care ne guvernează, oferindu-ne prilejuri m­e­reu noi de a o mărturisi. //