De același autor
Sub soarele verii, forme și contururi se deconspiră. Sezonul vizualului copleșește, iar detaliile ies la iveală fără concesii. Dacă ce e armonios se vădește parcă mai clar decât oricând, urâtul, de partea lui, e repede trădat de forța nemiloasă a Reflectorului... divin, ajuns la apogeu. Vara (s-ar zice prin excelență dionisiacă) pare a marginaliza misterul, ascunsul, obligând în întregime firea să se arate așa cum e. Să nu se pretindă nici altfel, nici altceva. Orice privim în claritatea acestei atmosfere impresionează prin realism, prin adevăr. E aici un semnal: bucuria belșugului de lumină umflă elanul vital până la extaz, scoțând din tablou penumbrele. Soarele dă viață, dar cere puritate. Sub șuvoiaele razelor lui se naște o specie aparte de simț al datoriei. Datoria frumosului. La propriu sau la figurat, această stringență se confirmă.
Literal vorbind, e simplu: mai ales în vacanța estivală iese din depozit un întreg arsenal „de scenă“. Cei mai puțin tineri vor plusa cumva, pentru a mai estompa urmele timpului. Cu mai multă sau mai puțină disperare, unii chiar vor izbuti să îndepărteze... „rușinea“ îmbătrânirii. Obligația (generalizată azi) a dezbrăcării extreme, a dezvelirii trupului de acoperăminte - în fine, obiceiul unei anumite „transparențe somatice“ - naște în multe suflete (inocente altminteri) un fel de panică-dinaintea-spectacolului. Burta, picioarele, tenul etc. au devenit obsesii în lumea hiper(bolic)-dezvoltată, pe măsura diversificării tehnologiilor de înfrumusețare. Falsa victorie asupra timpului biologic (altminteri un vis multimilenar în istoria umanității) a atins azi un prag derizoriu și peremptoriu în egală măsură. Nu doar că ai la dispoziție varii metode de transformare-ameliorare, dar ești de-a dreptul suspect când nu recurgi la ele. Căci sofisticarea exponențială a nivelului de trai a redus pe măsură familiaritatea cu trecerea timpului și, evident, încrederea în Timpul făgăduit... ce va să vină. Categoric mai însemnată (dincolo de precaritatea instrinsecă) a devenit schimbarea de look, față de orice altă schimbare. Este oare datoria frumosului, pomenită mai sus, împlinită în Beauty Salons? Am convingerea că mulți nu ar ezita să răspundă afirmativ. Da. Acolo se rezumă starea de bine. Être bien dans sa peau. Necomplexat, competitiv pe plan generațional. Mari dive din trecut - între care o Greta Garbo sau Marlene Dietrich, ex-sex-simbolul Brigitte Bardot, puțin altfel - au optat, în epoca lor mai puțin performantă din punct de vedere cosmetic, să se retragă încă tinere, ascetic s-ar zice, din fața publicului, pentru a nu fi văzute în decrepitudine; gestionându-și astfel memoria cu un rezultat pe măsura „sacrificiului“ asumat, respectiv crearea propriului mit. În secolul XXI, în schimb, neacceptarea generalizată a îmbătrânirii în lumea show-biz-ului determină efecte grotești. Mari, superbe actrițe de acum 20, 30 de ani sunt azi de plâns, în goana lor după o tinerețe irecuperabilă: Sandra Bullock, Catherine Deneuve, Sabrina Ferilli, Demi Moore ș.c.l., re-reciclate cosmetic, seamănă cu niște roboți... a căror gamă expresivă se limitează la câteva secvențe recurente, întristătoare. Deși exemplele sunt cu precădere feminine, bărbații contemporani nu scapă nici ei... neatinși de flagelul liftingului sau al implantului de păr. Rafturile de cărți din gama lifestyle au ajuns să concureze în orice librărie, orice gen „tradițional“ - ceea ce denotă atracția tot mai insistentă a plăcerii pragmatice. A frumosului „instant“.
Aproape fără să vrem, gândul alunecă de la cosmetica exterioară (din gr. kosmima, kosmetikos, decorație, podoabă; ormamental etc.) spre cea din interior. Cosmetica inversă ar echivala așadar cu o întoarcere a armelor împotriva învelișului înșelător și trecerea de partea conținutului durabil. Împărțirea atenției între văzut și nevăzut, astfel încât cele două planuri să se armonizeze. Pentru a nu derapa în poncife moraliste, putem încerca (de la o vârstă încolo) să privim spectacolul trecerii... cât mai concret. E limpede că îmbătrânirea deteriorează țesuturile pe toată harta trupească. În fiecare an, mai ales sub lumina „cinică“ a verii culminante, iese la iveală câte o nouă imperfecțiune care (of!) anul trecut parcă nu exista. Cum, când, de ce a apărut? Nimeni nu știe. E la fel de adevărat însă (pe cât de puțin evident la prima vedere) că același interval temporal va fi lucrat și dincolo de aparențe. Cum a operat acolo, în zona tainică, rămâne ca fiecare în parte, prin lupa „anti-cosmetică“, să analizeze. O concluzie ar fi că scăderea elasticității pielii poate avea ca pandant o substanțială creștere a elasticității spirituale, sapiențiale. Smerirea atracției fizice se poate converti într-o eliberare a energiilor și resurselor de clarviziune. Acea liniștire constructivă (supranumită „detașare“) face cu putință (cui e dispus) ceva important: contemplarea Ansamblului, punerea în balanță a registrului minor și a celui major. Pe măsură ce îmbătrânirea devine bătrânețe, frumusețea chipului se transformă în metaforă. Nu se mai poate vorbi de ea decât la figurat. Bătrânii (nu puțini!) care izbutesc să rămână cu adevărat frumoși, adică să nu fie scârbiți de propria metamorfoză biologică, au inversat cu succes tratamentul cosmetic, lăsând lumina interioară să lucreze.
Unora, perspectiva propusă li se va părea un simplu wishful thinking. Și n-ar fi neapărat ceva rău în asta. Dar e totodată evident că această ecuație a priorităților constituie o temă predilectă, independent de particularitățile contextului. Citim, bunăoară, în scrierea Însemnări din ceasuri de zăbavă1 a călugărului budist japonez Kenko (sec. XIII), următoarele: „Nu trebuie să aștepți bătrânețea ca să începi să practici Calea. Cele mai multe din pietrele de mormânt din trecut sunt ale oamenilor care au murit tineri. Uneori, un om află pentru prima dată cât de greșit e felul său de viață, abia când cade la pat pe neașteptate și e pe punctul să părăsească această lume. Greșeala sa e că făcea încet ceea ce ar fi trebuit să fie făcut cu iuțeală și dădea zor să facă ceea ce ar fi fost cel mai bine să fie amânat. Omul trebuie să știe că moartea e întotdeauna la pândă și asta să nu-i iasă nicio clipă din minte. Dacă face așa, cum ar putea necurățiile iscate în el de lumea aceasta să nu se împuțineze, iar în inima lui să nu se ivească o hotărâre sinceră de a cultiva calea lui Buddha?“. La destul de mare distanță, în lumea creștină de sec.VII, Sf. Isaac Sirul, în ale sale Cuvinte către singuratic2, pune în cheia luminii raportul omului dinafară cu cel dinăuntru: „În ceasul în care întunericul se întinde ca o mantie peste toate, fă să strălucească pentru noi harul Tău, Doamne, în locul luminii simțite a soarelui creat, care bucură ochii trupului nostru. Strălucește în întunericul nostru, lumina Ta mai largă decât soarele. Noaptea, când toată alergarea lumii ostenită de lucrările ei se liniștește, primește sufletul nostru în uimirea Ta unde se află liniștea mai mare decât tăcerea. (...) În ceasul în care toți își îmbracă cu haine mădularele lor, îmbracă Doamne, cu bucurie omul nostru dinăuntru. În ceasul zilei, când fiecare e chemat să se îndeletnicească cu cele pământești, învrednicește-ne Doamne, să ne desfătăm de viețuirea noastră cerească“.
Departe de mine orice intenție de a antagoniza frumosul vizibil și cel nevăzut. Cele două talere ale aceleiași balanțe nu se pot dispensa unul de celălalt. Accentul pe care îl aduc în atenție privește riscul de a radicaliza importanța aparenței, în detrimentul a ceea ce... ea acoperă; primejdia de a omite tocmai existența unui necesar echilibru între componentele care ne definesc, laolaltă. Cu bucurie amintesc, la încheierea acestor gânduri, binecunoscutul îndemn al Mântuitorului, din Evanghelia după Matei (6, 15-21), care sintetizează perfect tema: „Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii căci ei își întunecă fețele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că își iau răsplata lor. Iar tu, când postești, unge-ți capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl tău care este în ascuns îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ unde moliile și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci vă adunați comori în cer, unde nici moliile nici rugina nu le strică și unde furii nu le sapă nici nu le fură. Că unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră“. Nimic nu e lăsat de izbeliște, în Evanghelie. Până și „cosmetica“ își găsește filosofia adâncă. Chipul plăcut vederii, înfățișarea îngrijită garantează sinceritatea nevoinței lăuntrice, împiedicând-o să se autoevidențieze teatral. Asigură discreția războiului duhovnicesc și încrederea deplină în Privirea care ne vede cel mai bine și ne apreciază cel mai just... //
note
1. Kenko, Însemnări din ceasuri de zăbavă. Eseuri Budiste, Humanitas, 2015, pp .62-63.
2. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici (Partea a III-a), Deisis, Sibiu, 2007, pp. 121-122.
