Curajul de a crede

Aparent banalul verb a crede este cărămida fondatoare a libertății noastre. Nimic nu se poate petrece, înainte să credem – ceva, pe cineva, în ceva... Primii oameni au ales să îl creadă pe Diavol, și nu pe Dumnezeu. Au optat greșit, dar fără a fi constrânși. Ulterior au plătit pentru că au investit mai mult în iluzia puterii decât în înțelepciunea Creatorului lor. În devenirea ei istorică, ființa umană a continuat să oscileze între bine și rău, înainte de a ști cu precizie ce consecințe îi va aduce una sau alta din filiere. Fiindcă a crede presupune a nu ști (încă). Bogăția semantică a verbului se revarsă în toată splendoarea peste viața pământească, îngăduind o varietate de nuanțe, șterse din peisaj de excesele raționaliste. Cu toate acestea, importanța lui a crede se răsfrânge practic asupra tuturor sferelor de interes: omul religios crede, dar și omul de știință crede, cu tărie, înainte de a demonstra, de a institui un „adevăr științific”. Deși e un verb conotat dubitativ, semantica lui a crede ajunge departe și se cerne încontinuu. De la „cred că va ninge” până la „cred în iubirea noastră dincolo de moarte”. De la „te cred pe cuvânt” până la „cred în tine fără să clipesc”. De la „nu cred că există Dumnezeu” până la „cred Într‑Unul Dumnezeu, Tatăl”... De la „cred doar dacă văd” până la „fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”, gama sporește. Înainte de orice altceva, credem. Abia apoi rostim, făptuim, creăm sau, din nesăbuință, distrugem. Puțini îl enunță pe cred, probabil pe motiv că e ambiguu. Cum și este. Dubiu și siguranță; absență, mister, speranță, intuiție și teamă - toate laolaltă. Greu de compus valoarea lui a crede. În același timp, dorința naturală de a aduce la lumină o formă sau alta de încredințare dă naștere unui comportament și unui limbaj corespunzător, acela al mărturisirii - care nu aparține exclusiv experienței religioase, ci familiei lărgite a crezului. Ceea ce nutrim în profunzime și în durată nu poate rămâne sub lacăt, ci se diseminează firesc spre lume.

De ce e nevoie de curaj pentru a crede? De ce credința este un reflex al inteligenței, și nu al prostiei? Pentru că solicită multiple competențe de for interior și pentru că expune la consecințe. Riscuri sau primejdii, culminând cu prețul vieții. (Nu asta acceptă martirii și eroii?) Între părere și crez există un interval pe care omul îl parcurge sinuos, accidentându-se grav, atunci când saltul la certitudine se face brutal. Pentru cel care crede, lucrurile se leagă firesc și promițător. Pentru cel care (încă) nu crede, viitorul rămâne disponibil. În schimb, pentru cel ajuns prea repede și sigur la o concluzie definitivă – drumul se înfundă. Totalitarismele asta au făcut și fac. Ignoră, la pachet - crez, convingere, nădejde. Instalează, peste voința oamenilor, (false) certitudini. Radicalismul ideologic - la fel. Oprimă, fiindcă postulează fără credință. Convingerea pe care se întemeiază orice crez necesită empatie, coabitare latentă cu un orizont prevăzut - iar aici se deosebește de conjuncturala opinie. Crezul presupune o investiție pe termen nelimitat, dar și înrădăcinarea într-un sol fertil – neavând nimic de a face cu obsesia sau cu fixația irațională. Un crez nu e nici marotă, nici construct, fiindcă se alimentează din resursa vitală a încrederii într-o anume ordine, nemanifestată (încă) întru totul. Faptul credinței umple distanța între a nu cunoaște și a cunoaște; a nu înțelege și a înțelege; a nu vedea și a vedea; a nu atinge și a atinge... Decalajul respectiv plămădește forța de a persista cu răbdare, fără monedă de schimb. Dar pentru a străbate un asemenea spațiu intermediar e necesară acceptarea Necunoscutului, familiaritatea cu lipsa răspunsului imediat la o(rice) întrebare. Până și cel care nu crede „corect”, dar o face în virtutea unei intuiții sau a unei făgăduințe primite în inimă, se autentifică într-un fel prin acest fapt în sine. Iată de ce se tot recurge la distincția între aceia care ar fi „crezut”, cândva, în comunism, cu sinceritate, și cei care au colaborat cu regimul, din duplicitate. Pentru a-și merita numele, crezul are nevoie de distanțarea benefică între aspirație și împlinire, astfel încât omul să‑și dea măsura... metafizică. Au trăit pe o asemenea coordonată deținuții politici, în ani și ani de sumbră represiune, când nu au renunțat, cu niciun chip, să creadă. În ce? Vă rog să presupuneți.

Parcursul credinței creștinului nu cere ochelari de cal, așa cum eronat socotesc unii. Iar aceasta, fiindcă ansamblul numit Adevărul revelat nu are nimic de-a face cu certitudinea osificată sau prejudecata fosilizată. Dimpotrivă. Adevărul (Evangheliei) este Calea propusă omului, în deplină libertate de conștiință și cunoștință de cauză. Este o formă de viață, nicidecum vreo formă fixă „mentală”. Arta persuasivă a Mântuitorului se fondează întotdeauna pe participarea oamenilor la dezlegarea sensurilor încifrate în parabolele sau faptele Sale nemijlocite. El face apel, paideic, la o serie de calități ale „învățăceilor” - dintre care prima s-ar numi, în jargonul actual, inteligența spirituală. Ce înseamnă, de fapt, inteligența spirituală? Bunăoară, capacitatea de a crede înainte de a înțelege și spre a înțelege. Oricât s-ar prelungi timpul de așteptare. Pe aceeași ramură a funcționării intelectului se bazează și temeritatea de a miza pe Iubirea lui Dumnezeu, care niciodată nu promite în van. Cel mai fructuos paradox creștin, originar din încleștările Vechiului Testament (dacă nu veți crede, nici că veți înțelege, Isaia 7,9), rodește bogat în toate evenimentele Evangheliei, dar și în creația spirituală a omenirii, care îi succede până azi. Dacă ne gândim bine, orice teolog este neapărat precedat de un temeinic credincios. Prioritatea nu se poate inversa, fără a cădea în absurd. Sfinții Părinți ai primelor secole, fondatorii tezaurului de învățătură bimilenar, au fost, înainte de orice altceva, permeabilizați de credință vie. Astfel, au devenit receptacole ale înțelesurilor dumnezeiești pe care le-au tălmăcit în cuvinte filocalice. Principiul acestei sinergii nu e însă exclusivist. Orice autentic doritor are acces, într-un fel sau altul, la taina lui. În cântările „psalmistului” Arghezi găsim o mostră, ideală pentru a ilustra actualitatea celor amintite: Fără a te ști decât din presimțire,/ Din mărturii și nemărturisire,/ M-am pomenit gândindu-mă la tine/ Și m-am simțit cu sufletul mai bine.//Poverile-mi părură mai ușoare,/ Ca după o binecuvântare/ Și-nsetoșat de tine și flămând/ M-am ridicat din groapa mea, cântând.// Cine ești tu, acel de care gândul/ Se apropie, necunoscându-l? / Cui cere milă, sprijin și putere,/ Neștiutor nici cum, nici cui le cere?/ De-ajuns a fost ca, nezărit,/ Să te gândesc - și-am tresărit.// (...) Stau ca-ntre sălcii, noaptea, călătorul/ Și nu știu cine-i binefăcătorul./ *

O întrebare deranjantă se ridică: mai are tânărul societății ideologizate și materialiste de azi nevoie să creadă - dincolo de evidențe, raționamente sau tehnologii? Dacă da, cum ar putea fi el convins să descopere beneficiul propriei disponibilități de a interacționa cu Transcendentul? Ideea că secularismul e punctul culminant al societății dezvoltate, de sorginte iudeo-creștină, contrariază din start. Cu neputință să se oprească, aici și așa, gestația atâtor milenii de civilizație! Și totuși, deocamdată, răspunsul la întrebare nu se conturează deloc clar. Habar n-avem cum vor arăta generațiile viitorului, când nu ar mai ști să creadă - nu doar în Dumnezeu, ci în general. Pe de altă parte, oricât ne tulbură starea prezentului, nu avem cum să abandonăm explorarea unei noi arte a persuasiunii adresate celui tânăr, care să-l ajute în primul rând a departaja credința de iluzie și a o vedea ca realitate complementară, mult mai subtilă decât aceea în 3D. O premisă binevoitoare ar fi să admitem că, pentru Millenials &co., curajul de a crede va cântări mai greu ca niciodată, ambianța acestui veac fiind copleșitor de ostilă. Dar contextul neprietenos să nu ne întoarcă din drum! Avem tot dreptul să credem că întâlnirea noilor generații cu Evanghelia nu e o utopie. De ce nu ne-am sparge capul să găsim, de pildă, modalitatea prin care să-i explicăm unui june influencer contemporan Vindecarea fiului lunatec din Evanghelia după Marcu? În fond, nimic nu e perimat în povestea unui tată îndurerat de boala fiului, care strigă după ajutor, astfel: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! (9, 24). Cu atât mai puțin, întâlnirea contrastelor într-o mărturisire totală care ar putea fi a oricăruia dintre noi. //

*Tudor Arghezi, Psalm - Versuri, ESPLA, 1959, p. 309