Eșecul tăcerii

Probabil că una din capcanele cel mai bine camuflate în web e chiar înstrăinarea de tăcere. Ne țiuie urechile, dacă nu avem telefonul inteligent în funcțiune sau ecranul de calculator deschis.

Marina Dumitrescu 16.06.2020

De același autor

Numitorul comun la care a fost adusă planeta în doar câteva luni, de COVID-19, se rezumă simplu: teama de boală, teama de moarte, conștiința vulnerabilității față de necunoscut – fie el submicroscopic. Scara la care cele trei banale aspecte s-au manifestat a făcut ca omenirea să capete aerul unei clase de elevi zurbagii, unde intră pe neașteptate domnul director, obligându-i pe toți să se așeze în bănci cu mâinile la spate, fără să scoată un sunet. A fost rău, a fost bine? Ca orice corecție cu schepsis, a fost mai degrabă util să trecem și prin asta. Mai ales că experiența nivelatoare, ca atare, era fără precedent. Plasa comunicațională generalizată a secolului 21 a evidențiat, în timp real, ceva ce cam uitaserăm: că suntem vecini „ontologici”, că ne asemănăm încă foarte mult, în ciuda diferențierilor alimentate asiduu prin cultură. Nu poate să nu fie de folos o rememorare a genului proxim, zăbovind mai pe îndelete asupra celor ce ne leagă, dincoace de cele ce ne despart sau ne deosebesc. Izolarea la domiciliu a reprezentat, tehnic vorbind, instrumentul care ne-a „redus” la pereții locuinței sau ne-a readus acolo, de pe coclauri. Ai locuinței pe care din fericire o avem – căci, multora, bucuria unei locuiri decente le e cronic străină, chiar interzisă. Așa-zisa claustrare la care situația sanitară ne-a forțat a fost un bun prilej pentru a vizita unele conuri de umbră ale vieților noastre.

Fericit cel care nu se plictisește între patru pereți. Traiul în interior ne-a pus la încercare, înainte de orice, propria interioritate, disponibilitatea și bucuria de a accepta limitarea, de a o fructifica. Pentru persoanele mature, suficient de coapte încât să profite de un asemenea context, precauția medicală, grija de a nu contracta virusul, a căzut probabil undeva pe planul al doilea sau al treilea. Mult mai important se va fi dovedit ocazia de a experimenta o constrângere pe care, din proprie inițiativă, nu ar fi avut curajul să și-o administreze. O serie de mărturii în acest sens au răzbătut în spațiul public dinspre persoane care au savurat #statulacasă, fără a cădea în mreaja lenevirii. Dimpotrivă, practicându-l deștept, convertind profitul material (sistat de criză) într-unul intelectual sau spiritual. Fără a ignora latura economică dură generată de situație, o astfel de viziune exprimă pe undeva și o nostalgie a replierii. A introvertirii – ca remediu la excesul de socializare, tipic epocii. S-a revelat astfel un contrast, intuit, dar nerostit în condiții de „normalitate”, între obligativitatea mondenității și cea a singurătății. Cei care au înțeles lucrurile așa au avut, desigur, de câștigat. Nu doar pentru ei personal, în sens meschin. Ci și în favoarea altora, a celorlalți – prin empatie, prin implicare, în fond, prin acceptarea asemănării. Dacă plictiseala, într-un spațiu redus, nu este inevitabilă, ambianțele oricât de ample sau luxoase pot foarte bine sufoca gânduri, aspirații, revelații. Nu e de la sine înțeles pentru cine se va fi dovedit mai anostă perioada izolării.

Aceia care au trăit în comunism, fără a visa la tehnologiile media actuale, au la îndemână un termen de comparație, pentru a înțelege că restricțiile (binevoitoare) din pandemia de COVID-19 constituie o premieră absolută, prin uniformizarea planetară generată peste noapte. Evident, nicio pandemie nu a fost vreodată rostogolită mediatic așa cum s-a întâmplat acum și cum probabil se va petrece de aici înainte, în situații similare. Această nivelare prin (dez)informare ne-a aruncat în față nu doar gradul înalt de contagiune al unui virus, ci și realitatea înrudirii noastre extinse, ca specie. Dublată de cea simetrică, a învecinării, ca persoane unice. Cu măștile pe față deocamdată, pe oriunde am umbla, n-ar strica să facem un exercițiu de realiniere la start, privindu-l pe cel de alături ca pe un frate de condiție (umană) și nu țintuindu-l disperat cu coada ochiului, ca să nu (ne) fure plecarea. Rămânem, toți, la fel de expuși în fața dovezilor (oricând probate) că suntem... foarte slabi, atâta timp cât nu vedem, în slăbiciune, umflându-se pânzele spiritului. Reluând metafora clasei de elevi puse la punct cu fermitate, ne-am putea propune ca pe viitor să nu mai facem atâta zarvă și să urmăm îndemnurile de bun-simț ale șefului de așezământ. Vom fi însă capabili? Ar fi bine? Sau vom asista la eșecul tăcerii?

În prima fază, când virusul își confirma natura pandemică, lumea a amuțit. S-a lăsat, deodată, un fel de liniște handicapată. Cine ar fi zis?! De unde și până unde așa un necaz, peste omenirea ajunsă în mileniul 3 al expandării științific-cog­nitive?! Ochii și urechile, debarasate de orice atracții futile, sorbeau non-stop informații la cald despre progresia maladiei printre noi. Nimic nu mai părea să conteze, în fața acestei agresiuni frontale a necunoscutului. Nu a durat mult însă până când „muțenia” s-a dezinhibat și tot ceea ce nu mai era permis „în real” a început să se descarce „în virtual”. Regret intervalul acela de potolire, care se putea prelungi... Am savurat căderea pe gânduri colectivă, sub ploaia ipotezelor despre pandemie. O stare neobișnuită în vremurile noastre și cu atât mai interesantă. De ce n-o fi durat un pic mai mult, alături de sfiala inocentă care o acompania? Nu suspin după tăcerea ca băltire, ci după tăcerea ca rezervor energetic – tot mai desconsiderată. Firea de poet este în avantaj, atunci când pune în balanță cuvântul și pauza. Explicitul și implicitul. Vorbirea și vorbăria. Mișcarea și nemișcarea. Din păcate, e tot mai demodat să nu spui sau să nu întreprinzi ceva, explicit. În ambianța suprarealistă a orașelor pustii și mute, refugiații de apartament au erupt, frustrați, „pe online”... Oare la mijloc să fi fost nevoia de comunicare sau dorința de confirmare a prezenței pe scenă? Desigur, și una, și cealaltă. Dar mă tem că tentația exhibării, a vizualizărilor, a predominat. În defavoarea unei neașteptate cure de... recul lăuntric.

Nu mai concepem să tăcem, nu mai apreciem tăcerea, nu-i mai distingem folosul. Probabil că una din capcanele cel mai bine camuflate în web e chiar înstrăinarea de tăcere. Ne țiuie urechile, dacă nu avem telefonul inteligent în funcțiune sau ecranul de calculator deschis. Nota bene: tăcerea nu e doar sonoră, ci și scrisă. Putem fi „logoreici” vorbind sau scriind. Ambele înseamnă risipă de vorbe. Când suntem constrânși să nu ne exprimăm pe canale de tot felul, trăim un sentiment al abandonului, cu disperarea copiilor sau a câinilor. Drămuirea sau diminuarea prezenței comunicate a ajuns să echivaleze cu o recunoaștere a eșecului. Sigur că tăcerea are și versiunea ei sumbră, complice sau lașă. Ocolitoare a adevărului. Culmea, acea formă e mai des și mai ușor de agreat fiindcă, la capătul ei, ego-ul profită. Tema acestor rânduri rămâne tăcerea ca giuvaier – stilistic și filosofic. Ca sacrificiu, poate. Inversul gesticulației. Monica Lovinescu (rafinat jurnalist al verbului, dar personalitate de o viscerală discreție) folosea la un moment dat, în Jurnalul său, sintagma „opera de tăcere a unei vieți” – referindu-se la unul dintre creatorii emblematici în această privință. Formula sugerează că marea creație coabitează ideal cu refuzul mondenității. Precum se verifică și la Emily Dickinson – poeta în recluziune autoimpusă: Eu nimeni sunt! Tu cine ești? Se știe?/ Ori poate nimeni ești, asemenea mie?/ Suntem deci o pereche? Taci, nu spune!/ Pe dată ar afla o întreagă lume/// Ce jalnic este cineva să fii!/ Ce public, ca un brotac în zarvă multă/ Orăcăindu-și numele, pe când/ În admirare o mlaștină-l ascultă!1

La ieșirea din izolare, n-ar strica să ne întrebăm și ce ne va lipsi (din interior) și ce nu ne-a lipsit (din afară). Ne vor lipsi, cred, familiaritatea „de glob”, solidaritatea apolitică, sentimentul fragilității comune, umbra unora asupra altora, uneori – „luxul” de a nu vorbi... Nu ne-au lipsit, probabil, schimonoselile interacțiunii noastre, gălăgia, prezumțiozitatea, promiscuitatea – luate de altfel în răspăr, de la o zi la alta, de un virus. Fără a ști când și dacă vom ieși cu totul din obsesia pericolului pandemic și dincolo de pauza socială aferentă, realizăm încă o dată câtă nevoie avem unii de alții. Dar sub ce formă? Pesemne și respectându-ne tăcerile, prețuindu-ne privirile, râvnind comuniunea. În logica acelor trăite în primăvara 2020, e greu să nu imaginăm, la orizont, virtualul accident al unei căderi generale de internet. Deși e greu de închipuit situația care ne-ar impune „muțenia tehnologică”, suntem datori să avem în vedere și un asemenea coșmar. Ca să nu fim luați ca din oală. //

1. Trad. Ileana Mihai-Ștefănescu, www.Agonia.ro

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22