Fricile tiranului

Paradoxal, primul terorizat este chiar tiranul. Puterea absolută nefiind decât o iluzie, individul care îi cade pradă devine sclavul fricii de a o pierde. Greu de găsit în istorie despoți... sereni. Sau nobili. Cu cât acumularea de forță și posesiune crește, iar exercitarea e mai îndelungată, drogul dominației prin voia proprie va afecta centrii vitali. În primul rând sufletul. Apoi conștiința, apoi sensibilitatea, trăirile... Până la dezumanizare. Frica lui Irod față de Iisus Cel-abia-născut se dezlănțuie orbește, într-un gest care altminteri nu avea cum să fie subsumat neputinței. Uciderea în masă a pruncilor din Bethleem exprimă groaza care-l cuprinde pe mândrul rege, în fața unui „rival” pogorât dintr-o lume tainică, la care el nu are acces. Bineînțeles că nu e vorba de vreo împărăție terestră, ci de Împărăția lui Dumnezeu, pe care numai beția puterii îl poate face pe om să creadă că o va cuceri cu arme letale. Însăși inocența acestui inamic „cu aură” îl determină pe Irod să adopte strategia exterminării, fără să-și închipuie că ar putea eșua. Și totuși asta se întâmplă. Să ne amintim cu evlavie când și în ce fel „victima”, dată drept țintă sigură, află calea de scăpare. „Fuga în Egipt” îmbină anticiparea, ghidarea și ocrotirea, rezervate Celui ales de către unicul stăpân cu adevărat atotputernic - Tatăl ceresc. Cine altul să inverseze raportul de forțe, în mod atât de categoric și totodată drept? Nevăzutul este, în fond, sperietoarea fără leac pentru cei mai înverșunați autocrați, incapabili să recunoască vreo instanță morală sau spirituală, cu funcția de reglare a echilibrului pierdut. Exacerbarea propriei persoane duce la o însingurare pe care ființa umană nu are cum să o gestioneze fără a devia de la... umanitate. Până la urmă, tiranii se autodistrug. Nu înainte de a pârjoli terenul.

 Psihologia contemporană tot nuanțează gama fricilor. Fear of missing out (frica de a absenta, de a nu fi prezent, văzut), fear of oneself (frica de sine însuși) și fear of fear itsself (frica de frică) sunt trei dintre ele. În ciuda aparențelor, toate i se potrivesc (și) tiranului. Prima ține de obsesia vizibilității și a ubicuității, agravată de golul existențial care nu se compensează prin subordonarea, oricât de brutală, a lumii înconjurătoare. A doua se leagă firesc de prima, din moment ce extrovertirea totală, prin forță, închide accesul la universul interior –  la tremurul conștiinței, al memoriei, al sentimentelor. Cine se teme de sine va rătăci la nesfârșit într-un labirint al oglinzilor strâmbe. A treia frică enumerată aduce la paroxism singurătatea, generalizând angoasa. Panica celui izolat pe vârful unui munte de autoritate pământească este neîntrecută probabil de altă fobie cunoscută. Prins într-un cerc vicios, tiranul înfricoșează... tocmai prin lipsa „fricii” lui însuși de Dumnezeu și înstrăinarea de orice comuniune autentică. Iar angrenajul puterii îi adâncește, în spirală, spaimele. Acest tip uman nu s-a modulat prea mult, de când antichitatea greacă lăsa moștenire, în urmă cu niște mii de ani, cuvântul tyrannos. Inventivitatea unui număr mai degrabă restrâns de asemenea megalomani s-a limitat la „perfecționarea” tehnicilor de impunere a fantasmelor lor, astfel încât un singur descreierat (pe numele său Nero, Caligula, Stalin, Pol Pot, Hitler, Mao, Kim Jong un & co.) să provoace cantități invers proporționale, cât mai strivitoare, de victime, de nenorociri, de tragedii omenești cu efecte pe durată foarte lungă. Lista tiranilor este surprinzător de scurtă, în comparație cu amploarea dezastrelor pe care le-au lăsat moștenire societății umane, traumatizându-i memoria colectivă.

Tiranii nu învață nimic din lecțiile trecutului. Angoasele lor camuflate sunt, până la urmă, cele care îi împiedică să privească lucid istoria, obligându-i să calce în picioare tocmai ceea ce omenirea a clădit mai de preț, pe plan imaterial, de-a lungul epocilor: bunul simț, empatia, rațiunea, solidaritatea, conviețuirea, cultura alterității, inteligența spirituală, elanul creator. Pactul faustic, oricât de atractiv, nu anulează frica, ci o proiectează la scară mărită, pe „un ecran virtual”, cu care despotul e permanent obligat să se confrunte  – căci subtilitatea celui rău este invidiabilă. Pe de o parte, pune pe tavă lumea aceasta din hotar în hotar, pe de altă parte castrează organul discernământului, al măsurii, al credinței în Adevăr –  luându-l ostatic pe însuși beneficiarul tranzacției propuse. Obtuzitatea celor care se cred, s-au crezut sau se vor crede „dumnezei” pe pământ e rezultatul abilei mistificări în care (slabi de înger) s-au lăsat atrași de marionetistul poftei de stăpânire. Ce naște din pisică șoareci mănâncă. Comerțul manipulator cu diavolul nu va produce decât noi manipulări. În serie. O dovedesc cu prisosință practicanții fideli ai totalitarismelor de ieri și de azi –  captivi nu doar în minciună, ci și în frică. Dintr-una într-alta, asupra lor se înscăunează lașitatea (în fața propriei suferințe) și cinismul (față de suferințele celorlalți). Iar curajul le rămâne definitiv străin, fiind o virtute incompatibilă cu hybrisul nepedepsit. Ascunși în buncăre sau încorsetați în dispozitive de pază grotești, tiranii sunt terifiați de (propria) dispariție. Necunoscutul nu le „spune” nimic. Întunericul îi atacă din toate părțile, transformându-i în niște... supraviețuitori sângeroși.

Curaj înseamnă lipsa fricii de moarte. Iar frica de moarte se topește doar la temperatura înaltă a conștiinței, a crezului, a altruismului. În ce va consta, bunăoară, ascendentul net al unui Navalnîi asupra unui Putin, la judecata istoriei? Cu siguranță, în criteriile pe care cel dintâi le-a așezat mai presus de propria persoană, până la sacrificiul suprem (deja pregustat). De ce un Putin nu va putea decât să se adauge, în manualele viitorului, șirului sumbru de predecesori maniaci? Deoarece capriciile tiranului desființează ordinea criteriilor. Ceea ce fricoșii autocrați nu vor înțelege niciodată este că stofa de erou (sau de martir) nu se distruge cu nicio otravă și nu se cumpără cu nicio monedă. Nefiind din lumea aceasta, modelul autorității venite pe filiera slujirii se întrupează în Hristos și rămâne etern viabil: Căci Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească și să-Și dea viața, răscumpărare pentru mulți. Orice persoană are la îndemână o asemenea opțiune, condiționată de îndrăzneală. De acea îndrăzneală etică, generoasă, vecină cu jertfa. Cât mai cântărește sănătatea biologică sau siguranța personală pentru unul ca Navalnîi sau Zelenski, în fața mizei morale puse, de bunăvoie, în joc? Unul din fundul temniței, celălalt dintre ruinele bombardamentelor, ei nu-și (mai) trăiesc viața, ci menirea. La trântă cu răul, fără calcule de risc, știind că opresorul poate fi destabilizat tocmai sub asaltul virtuților pe care le neagă sau le disprețuiește. Ei bine, da, conștiința ține de cald! Și de foame, și de sete. Ea animă, când spectrul morții amenință. Ea dă putere, atunci când totul pare pierdut. 

 La antipodul fricilor sunt fericirile. În Predica de pe Munte, ni se încredințează nouă definiții-îndemn: Fericiți cei săraci cu duhul (...) Fericiți cei ce plâng (...). Fericiți cei blânzi (...)  Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate (...) Fericiți cei milostivi (...) Fericiți cei curați cu inima (...)  Fericiți făcătorii de pace (...) Fericiți cei prigoniți pentru dreptate (...) Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea (...). Ideea comună a acestor enunțuri propune fericirea ca libertate, libertatea ca smerenie, smerenia ca încredere într-o făgăduință superioară. Nicăieri în cele nouă versete, teama nu-și găsește locul, fiindcă ele traduc spontan Înțelepciunea iubitoare a Fiului lui Dumnezeu. Oferind, la pachet, toate garanțiile „de securitate” așteptate. (Cine nu a cunoscut vreodată experiența minimalismului pământesc, convertit în maximalism ceresc? „Ce puțin ar fi fost de ajuns, pentru a fi fericit!” – e suspinul tardiv, rostit măcar o dată în viață, de fiecare om.) La scara celor potenți, descătușarea spirituală întrece marile victorii de pe câmpul de luptă. Așa se explică faptul că analele rețin capitolul scurtei dar cumplitei agonii a lui Ludovic al XIV-lea, ca pe un apogeu (oximoronic) al măreței sale domnii. Printre amănuntele fidel consemnate, despre acele ultime zile de august ale anului 1715, se află și cuvintele adresate urmașului său la tron în vârstă de numai 5 ani, chemat lângă patul de suferință: Copile, vei fi un mare rege. Nu mă urma în plăcerea mea pentru palate și nici în aplecarea spre război: încearcă, dimpotrivă, să fii în pace cu vecinii. Dă-i lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu; recunoaște ceea ce îi datorezi; fă-i pe supuși să Îl slăvească; urmează mereu sfatul cel bun. Încearcă să despovărezi viața popoarelor – lucru pe care mărturisesc cu durere că eu nu am reușit să-l fac.* Alegând metanoia pentru a păși, cu nădejde în mântuire, dincolo de lumea celor trecătoare, Monarhul Absolut lăsa, peste veacuri, o moștenire emblematică despre conversia fricilor în fericiri. Dar cine să-i mai înțeleagă, în lumea de astăzi, tâlcul? //

*Saint Simon – La mort de Louis XIV, Gallimard 2007, p. 348, trad.n.