Longevități

La ce memorie ne referim, când spunem că viața își „întinde antenele” dincolo de punctul terminus? Ar trebui să ne bucure diversele accepțiuni ale acestei forme de continuitate.

Marina Dumitrescu 02.12.2020

De același autor

La ora când prelungirea vieții biologice se banalizează precum nevoia de a merge la dentist sau la coafor, chestionarea unei asemenea tendințe își pierde, treptat, relevanța. Încăpățânarea de a trăi cât mai mult și victoriile implicite asupra Timpului au devenit standarde în lumea dezvoltată. Cine mai stă să analizeze de ce, încotro, cu ce scop forțăm mărginimile fizice, din moment ce rezultatele pot fi atât de spectaculoase? Industria întineririi e pe val, de ce nu am recurge la această Lampă a lui Aladin, cu toate promisiunile pe care ni le înșiră la picioare? Cu cât avansul e mai alert, longevitatea (ca barometru al performanței) se apropie, totuși, de o răscruce. Visul unei vieți pământești „fără sfârșit” are logica lui, în prima tinerețe, când viitorul strivește trecutul, iar moartea este o vagă idee. E singura etapă, probabil, când vitalismul se justifică, impregnându-se de frumusețea aspirațiilor candide. (Poate că din acest motiv, refuzul unui adolescent de a-și credita propria ființă, de a se lupta pentru ea, e una din cele mai zguduitoare situații pe care lumea contemporană le ocazionează, din păcate, tot mai des.) Pe măsură ce anii se adaugă, trecutul crește, viitorul previzibil scade, experiența domină iluziile, vârsta începe să sperie. În această fază intermediară, problema se pune tot mai realist, iar chibzuința devine esențială. Numărul anilor rămași „în față” e din ce în ce mai ușor de prefigurat, depinde însă cum o facem. Momentul critic îl reprezintă pășirea în bătrânețea „oficială”, când nisipul din sită se vede atât de clar, încât descumpănește. În termenii zilelor de calendar, longevitatea „de elixir” nu poate decât fenta acest tipar, încastrat în om. Problema unei intersecții semnificative se pune atunci când apare opțiunea între cifră și atitudine. Viața prelungită pe baza stratagemelor de întinerire este o cale. Paralizia fatalistă – o a doua. Înmulțirea talanților până în ultima clipă – o a treia.

Lucrurile de-abia acum devin interesante. Mai precis, când observăm cum își întinde viața „antenele” dincolo de biologic. Când vedem cum se poate răsturna raportul canonic între anii trăiți și urma(rea) lor. Conceptul longevității poate fi extrapolat, din fericire, dându-ne prilejul de a raporta ambiția rămânerii în viață la grija de a rămâne viu și după exercițiul pământesc. Celebra replică din Cidul lui Corneille – Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées / La valeur n’ attend pas le nombre des anées (E-adevărat, sunt tânăr, dar pentru un suflet mare, / Valoarea nu așteaptă ca vârsta s-o măsoare) – a etichetat glorios ideea că timpul cantitativ și timpul calitativ nu se suprapun întotdeauna, ba chiar se opun, uneori. Precum există senectute neînțeleaptă, există și tinerețe de o maturitate precoce. Ideea nu este de a disprețui povara bătrâneții, ci de a sublinia că există chei de interpretare sau trăire a ei. Devine astfel relevantă ideea că longevitatea nu se poate rezuma, numeric, la anii trăiți și că memoria acelei durate este cea care înclină, de fapt, balanța.

La ce memorie ne referim, când spunem că viața își „întinde antenele” dincolo de punctul terminus? Ar trebui să ne bucure diversele accepțiuni ale acestei forme de continuitate. Cea mai la îndemână este, bineînțeles, reverberația celebrității, a marilor fapte – de arme, de cultură, de știință. Atâtea existențe, mărețe din perspectiva moștenirii lăsate, au fost sfâșietor de scurte! Vin pe limbă întrebări de genul: Ce ar mai fi creat sau inventat Cutare Personaj, dacă nu dispărea atât de timpuriu? Actualitatea mă face să mă limitez la un exemplu recent, simbolic. E vorba despre decesul dirijorului și compozitorului Camil Marinescu, la doar 56 de ani, în iulie anul acesta, ca urmare a infectării cu SARS-Cov-2. Admirația pe care mulți i-o purtau, atât ca persoană, cât și ca artist, a generat un val de regrete, la gândul că ar mai fi avut atâtea de realizat, pe măsura creației deja împlinite! Ars longa, vita brevis nu e însă unica formă de moștenire care multiplică indefinit anii petrecuți pe pământ. Trebuie luate în considerare și alte moduri de a persista, chiar dacă mai greu de inserat într-o ierarhie notorie. Cred că fiecare deține exemple „omologate” individual, de ființe care au lăsat o puternică amprentă asupra lor, instalându-se, în timp, chiar ca modele. O mamă, un tată, un bunic, un prieten, un profesor, un medic, un preot, ba chiar un vecin – practic oricine se poate impregna cu intensitate în amintirea sau orizontul de valori al altcuiva, independent de termenele acestei lumi. O altă valență o constituie longevitatea reciprocă în sânul unei relații. Într-o căsătorie, într-o prietenie, într-o ucenicie, chiar și după dispariția unuia dintre membrii ei. Sărută-mă-n absență și-n somn. Sărută-mi umbra, spune A.E. Baconsky într-un minunat poem de dragoste, menit să contrabalanseze tocmai fatumul despărțirii. Cum se umple golul, altfel decât prin persistența urmei, a umbrei, inefabile și indelebile totodată? Greu de închipuit o „perpetuare” mai de soi decât aceea înglobată în versul inspirat al unui poet, plecat el însuși din lume, prea devreme...

Există un aspect invers proporțional al longevității, fascinant prin modul cum deturnează prejudecățile sau privirile ironice. Aș intitula acest fenomen senectutea ascendentă, cu varianta senectutea ca apogeu. Teoretic, nimic mai contrariant decât a susține că un octogenar sau un nonagenar încă rezistă urcușului, „cu boii lui mici”. Prejudecata pare de nedislocat și e clar că nu poate fi contrazisă decât prin exemple. Situații de viață, care devin peremptorii. Regretații Neagu Djuvara (cel care, după 70 de ani, își lua practic viața de la capăt, după întoarcerea din exil), Antoaneta Ralian sau Solomon Marcus sunt, în peisajul autohton, capii de listă într-o serie a celor care știu/au știut să-și „provoace” și să‑și onoreze anii, așa cum mulți tineri nu o fac, ținând cont de resursele vitale care le stau la dispoziție. Un loc aparte din aceeași serie îl ocupă foștii deținuți politic, care au prelucrat „materia primă” a suferințelor înghițite la 20 sau 30 de ani într-o bătrânețe activă moral și direct implicată în edificarea memoriei colective. Răsturnarea timpului predictibil uimește și în cazul acelor artiști, rafinați de propria îmbătrânire și care, nu de puține ori, ating valoarea deplină spre finalul vârstei a treia. Longevități stimulate nu prin cure farmaceutice, ci prin ferment creator. Ne putem gândi la un Rebengiuc, după 85 de ani, în „Regele moare”, sau la un pictor ca Horia Damian, îndatorat propriei senectuți pentru a fi ajuns la capodoperă. Ce se întâmplă oare? Probabil că timpul rămas, în loc să intre în cămașa de forță a falsei iuventuți, este invocat ca „muză” spre aflarea esențelor. Prin despuierea sensului creației de in-utilități. Așa cum face, de pildă, venerabilul Michael Haneke în filmul său, „Amour”...

Longevitatea și contrariul ei se regăsesc în Hristos. El ne dă tabloul complet. Ca om, viața Lui e scurtă, ca Dumnezeu, e nesfârșită. Trăiește și efemer, și etern. Chiar dacă acele două naturi ale Sale sunt inseparabile, ele sunt de sine stătătoare. Existența pământească, de numai 33 de ani, se încheie prin Răstignire, dar cursul ei nu se oprește, căci „trece” în Înviere. Frecvent însă greșim, considerând iconomia nașterii, morții și învierii Mântuitorului un fel de prezentare la care asistăm cu evlavie, dar cu neputință. Greșim, uitând că nimeni altcineva decât noi suntem destinatarii acestei traiectorii concepute spre a fi urmată, înțeleasă, crezută. Ceea ce El a trăit ca om (incluzând Învierea) putem trăi și noi. Suntem chemați a o face. Dovada este bogăția din sinaxare. Vieți de oameni, așa cum au fost, mai lungi sau mai scurte, cuvioase sau martirizate, întotdeauna orientate spre „longevitatea” mântuirii. Existența, ca feudă a atracțiilor extinse până la refuz, pare la prima vedere o ipostază tipică zilelor noastre desacralizate. Cu toate astea, delicatețea empatică a Evangheliei ne ajută să înțelegem că, încă din timpul Său în lume, Hristos-cel-atent identificase mai toate slăbiciunile omenești, pe care venise să le vindece. Între acestea, nesăbuința Bogatului căruia îi rodise țarina – aflat în focul pregătirilor pentru o viețuire îndelungată, îmbelșugată și lipsită de griji. Apostrofat pentru a nu estima corect sursa duratei preconizate cu atâta entuziasm, neînțeleptul respectiv aude aceste vorbe nepieritoare: Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul, iar lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22