De același autor
Deși unora le va părea scandalos, uciderea programatică a câinilor fără stăpân nu e cu nimic diferită, pe fond, nici de chelirea sistematică a codrilor, nici de sacrificarea sălbatică a patrimoniului urban, sub buldozerele dezvoltatorilor. Toate aceste metehne și altele aidoma se petrec în penumbra anesteziantă a lipsei de criterii și de perspectivă.
Una dintre puținele constatări pozitive de care se agață bucureștenii în ultima vreme este dispariția din peisaj a câinilor fără stăpân, în conformitate cu legislația privind eutanasierea acestor vietăți, promulgată în septembrie 2013, după tragica moarte a unui copil nesupravegheat, sfâșiat de maidanezi. Așadar, în sfârșit, o veste bună! După un sfert de veac de sterile dezbateri pe această temă, nodul gordian a fost rezolvat în doar 18 luni - după cum se lăuda în fața presei, prin luna martie, coordonatorul de proiect al ASPA, Răzvan Băncescu: din 65.000 de câini ai nimănui, 55.000 - capturați, 30.000 - „eutanasiați“, 23.000 - adoptați, iar restul băgați în adăposturi.
Lăsând la o parte condițiile total improprii de care au parte animalele (încă) tolerate în așezămintele Primăriei (monitorizate de ONG-uri) și în pofida satisfacției profunde pe care numeroși concetățeni o resimt în urbea noastră epurată din punct de vedere canin, nu este, cred, lipsită de interes o autointerogare suplimentară. În primul rând, din punct de vedere terminologic. Conform definiției, „eutanasiere“ înseamnă acordarea unui final de viață blând cuiva aflat în suferință insuportabilă și incurabilă. Om sau animal. În nicio accepțiune a acestui termen, el nu implică altceva decât o acțiune punctuală, individuală, în urma unei deliberări atente. Mai exact, în nicio accepțiune a termenului, „eutanasia“ nu implică un caracter programatic, o practică generalizată, cu scop exterminator. Chiar dacă, în cazul celor 30.000 de maidanezi bucureșteni, procedura letală oficială ar fi fost respectată, asigurându-li-se victimelor un sfârșit demn, tot nu s-ar fi justificat termenul. Cu atât mai mult acest lucru nu se întâmplă, dacă ținem cont de numeroasele mărturii privind execuțiile directe cu ranga în cap, înfometarea sau însetarea animalelor până la ultima suflare, cheltuirea nejustificată a banilor alocați de-a lungul timpului pentru sterilizarea sau întreținerea lor. (Mai trist decât în abatoare.) Aparent banală, întrebarea care se pune este: de ce s-a ales acest titlu științifico-elegant pentru a masca o prevedere care nu face altceva decât să legifereze anihilarea fizică a unei categorii de ființe deranjante? De ce nu s-a spus: legea eliminării sau, mai bine, a eradicării câinilor fără stăpîn? Ar fi fost transparent și, măcar, mai onest. Stilul pompieristic a triumfat și de astă dată. Iar asemenea lui e strigătul de bucurie al locuitorilor, mândri de habitatul lor... purificat. Victorie! Am scăpat de inamic! Nu mai contează că două decenii de controverse publice pe acest subiect grav nu au dus nicăieri și că isteria (tot publică) a unui moment a lăsat baltă orice alte criterii, optând pentru soluția finală. Și nici că aceasta e cea mai lașă posibil. În ce mod am scăpat de câini nu mai contează. Totul e băgat sub preș și mergem înainte. Cât de sănătoasă este însă o societate care își ascunde rănile, bubele sau tarele, în acest fel? Cât de departe poate ajunge?
Improprietatea termenilor și gândirea cazonă sunt la ordinea zilei. Insensibilitatea față de nuanțe îi face adesea ridicoli pe cei care le evidențiază. Totuși, pledând pentru statutul special al câinelui în viața omului, paginăm indirect un ansamblu de probleme care au drept bază comună comportamentul discreționar. Sfidător la adresa ideilor, a gândirii echilibrate. Din păcate, indiferența vinovată și neasumarea faptelor este valabilă și în alte situații. Defrișarea ilegală a pădurilor are loc, de atâția ani, sub umbrela aceluiași dispreț față de semnificația (vezi simbolismul) a tot ceea ce ne înconjoară sau a consecințelor pe care le generăm în acțiunea noastră impetuoasă de a trăi, dominând cu orice preț. Ignorarea proliferării tacite și alarmante a avorturilor, în România, capătă caracteristici similare, aglutinându-ne, pe tot mai mulți, în placiditatea corectă politic sau în resemnarea stearpă. Situația săracilor sau a copiilor abandonați, la fel, ne lasă reci, din simplul motiv că, și peste ea, se poate trage ușor cortina ipocriziei sau a falsei neputințe. Ei nu se răzvrătesc... Deși unora le va părea scandalos, uciderea programatică a câinilor fără stăpân nu e cu nimic diferită, pe fond, nici de chelirea sistematică a codrilor, nici de sacrificarea sălbatică a patrimoniului urban, sub buldozerele dezvoltatorilor. Toate aceste metehne și altele aidoma se petrec în penumbra anesteziantă a lipsei de criterii și de perspectivă. Problema stringentă o reprezintă însă, din nou, tânăra generație. Laitmotivul ajuns la saturație al lipsei de modele intră și aici în discuție. Li se explică, oare, copiilor de ce societatea menită să le forjeze reflexele de cetățeni nu găsește altă formulă decât crima în masă, pentru a „caza“ câinii fără stăpân?
Câini într-unul dintre adăposturile ASPA
Celor care se grăbesc să contracareze, argumentând că nu putem, în niciun caz, favoriza existența animalului în fața celei umane, mă grăbesc să le opun un credo - nu înainte de a sublinia că există întotdeauna soluții decente atunci când sunt cu adevărat dorite! Da, câinele merită o atenție și o intenție aparte, pe măsura atașamentului fără echivoc, prin care a marcat istoria și imaginarul societății umane, în mii de ani. Merită un tratament deosebit, pentru că el este metafora vie a compatibilității de adâncime între regnul cuvântător și cel necuvântător al Creației. Canis familiaris fiind nu doar rezultatul domesticirii, ci și al definitivei împrieteniri sufletești cu omul (l’apprivoisement, în termenii Micului Prinț). Dar, pentru o asemenea abordare, se cere activat fondul etic pe care ne clădim existența socială. Precum și bagajul cultural care să ne aducă aminte ipostazele mitice ale câinelui, în lunga aventură a civilizației. Acel set de valori pe care avem obligația să-l actualizăm în cazul fiecărei decizii cu larg impact public. Când acest capital structural e ignorat, roadele acțiunilor noastre sunt strâmbe. Trecând de la teorie la practică, avem, din fericire, pe ce să sprijinim o pledoarie precum cea propusă. Dacă sacrificarea sumară, în timp record, a 30.000 de câini contrazice izbitor principiul demnității vieții, adoptarea de către cetățeni a altor aproximativ 23.000 de animale (conform surselor menționate) demonstrează că, din fericire, numeroase persoane sau familii au înțeles miza bioetică a dilemei câinilor vagabonzi. Îl omorâm pe cel fără apărare sau încercăm să-l protejăm, protejându-ne pe noi înșine de cruzime? Luăm în calcul sau ignorăm disponibilitatea aproape neverosimilă a câinilor străzii de a se lăsa oricând adoptați, dorința lor „atavică“ de... stăpân? (Ca și cum, pentru ei, apropierea de om nu e vreodată tardivă.) Cunosc persoane care au luat lângă casă între 2 și 12 câini vagabonzi. Mărturiile lor converg într-o evidență zguduitoare: aceea a unei veritabile, reciproce relații de afecțiune și recunoștință care nu întârzie să se manifeste, în raportul cu fiecare în parte dintre aceste individualități patrupede, colectate in extremis, de pe cine știe ce teren viran...
Curățirea Capitalei de maidanezi prin soluția radicală e o falsă izbândă. Satisfacția de a nu mai întâlni animale pribege și înfometate la fiecare intersecție nu e nimic mai mult decât o comoditate superficială la care s-a ajuns prin încălcarea prea multor jaloane morale, dar și prin nesocotirea spiritului ecologist. Știu că pledoaria pentru valorile netangibile nu se potrivește cu pragmatismul răstălmăcit pe malurile Dâmboviței. Totuși, ce poate fi mai firesc decât a privi mediul înconjurător (animat și inanimat) ca ansamblu al Creației, a accepta și a căuta coerența sa originară, prin fiecare dintre gesturile noastre? În pasionantul volum Creația și inima omului (Editura Rost, 2014), doi americani ortodocși, Pr. Michael Butler și Andrew P. Morris, evidențiază pe baza unei solide argumentații teologice cât de firesc înrudită este ecologia (ideologizată azi) cu viziunea creștină asupra raportului om-mediu: „Această vindecare a naturii sau transfigurare a ei nu e un lucru făptuit doar de Hristos. Este un lucru pe care sfinții din toate generațiile au fost capabili să-l înfăptuiască la rândul lor (...) Legătura extraordinară pe care mulți o au cu animalele este un loc comun în hagiografie. Sunt cunoscuți Sf. Francisc de Assisi, care l-a îmblânzit pe lupul Gubbio și care le predica păsărilor, Sf. Antonie de Padova, care le predica peștilor, Sf. Ieronim și leul său, Sf. Martin de Porres și șobolanii săi (...), precum se știu multe povești cu călugări și călugărițe din zilele noastre, care trăiesc în pace cu tot felul de sălbăticiuni. Toate aceste povestiri arată o Creație vindecată și transfigurată, trăind în armonia refăcută cu omenirea, ca rezultat direct al sfințirii oamenilor“ (pp. 62-63). Deși utilitatea unei asemenea perspective nu este imediată, iar mulți o vor respinge tocmai din acest motiv, ea garantează, pe termen lung, o formă mult mai fericită de eficiență în gestionarea raportului nostru cu făpturile care ne înconjoară. Cu condiția să avem răbdarea, grija și bunăvoința de a-i acorda atenția cuvenită. Și de a nu triumfa automat, în urma unei confruntări inechitabile cu un fals dușman...