O falsă victorie în viața cetății

Marina Dumitrescu 03.06.2015

De același autor

Deși unora le va părea scandalos, uciderea programatică a câinilor fără stăpân nu e cu nimic diferită, pe fond, nici de chelirea sistematică a codrilor, nici de sacrificarea sălbatică a patrimoniului urban, sub buldozerele dezvoltatorilor. Toate aceste metehne și altele aidoma se petrec în penumbra anesteziantă a lipsei de criterii și de perspectivă.

 

Una dintre puținele constatări pozitive de care se agață bucureștenii în ultima vreme este dispariția din peisaj a câinilor fără stă­pân, în conformitate cu legislația privind eu­tanasierea acestor vie­tăți, promulgată în sep­tembrie 2013, după tragica moarte a unui copil ne­su­pravegheat, sfâșiat de mai­danezi. Așadar, în sfârșit, o veste bună! După un sfert de veac de sterile dezbateri pe această temă, nodul gor­dian a fost rezolvat în doar 18 luni - după cum se lă­u­da în fața presei, prin luna martie, coordonatorul de proiect al ASPA, Răzvan Băncescu: din 65.000 de câini ai nimănui, 55.000 - capturați, 30.000 - „eu­tanasiați“, 23.000 - adoptați, iar res­tul băgați în adăposturi.

 

Lăsând la o parte condițiile total im­proprii de care au parte ani­malele (încă) tolerate în așe­ză­mintele Primăriei (monitorizate de ONG-uri) și în pofida sa­tisfacției profunde pe care numeroși con­cetățeni o resimt în urbea noastră epurată din punct de vedere canin, nu este, cred, lipsită de interes o autointerogare su­pli­mentară. În primul rând, din punct de ve­dere terminologic. Conform definiției, „eu­tanasiere“ înseamnă acordarea unui final de viață blând cuiva aflat în suferință in­suportabilă și incurabilă. Om sau animal. În nicio accepțiune a acestui termen, el nu implică altceva decât o acțiune punc­tuală, individuală, în urma unei deliberări atente. Mai exact, în nicio accepțiune a ter­menului, „eutanasia“ nu implică un ca­racter programatic, o practică ge­ne­ra­li­za­tă, cu scop exterminator. Chiar dacă, în ca­zul celor 30.000 de maidanezi bu­cu­reș­teni, procedura letală oficială ar fi fost res­pectată, asigurându-li-se victimelor un sfâr­șit demn, tot nu s-ar fi justificat ter­menul. Cu atât mai mult acest lucru nu se întâmplă, dacă ținem cont de numeroasele mărturii privind execuțiile directe cu ran­ga în cap, înfometarea sau însetarea ani­malelor până la ultima suflare, cheltuirea nejustificată a banilor alocați de-a lungul timpului pentru sterilizarea sau între­ți­ne­rea lor. (Mai trist decât în abatoare.) Apa­rent banală, întrebarea care se pune este: de ce s-a ales acest titlu științifico-elegant pentru a masca o prevedere care nu face altceva decât să legifereze anihilarea fizică a unei categorii de ființe deranjante? De ce nu s-a spus: legea eliminării sau, mai bine, a eradicării câinilor fără stăpîn? Ar fi fost transparent și, măcar, mai onest. Stilul pompieristic a triumfat și de astă da­tă. Iar asemenea lui e strigătul de bucurie al locuitorilor, mândri de habitatul lor... purificat. Victorie! Am scăpat de inamic! Nu mai contează că două decenii de con­tro­verse publice pe acest subiect grav nu au dus nicăieri și că isteria (tot publică) a unui moment a lăsat baltă orice alte cri­terii, optând pentru soluția finală. Și nici că aceasta e cea mai lașă posibil. În ce mod am scăpat de câini nu mai contează. Totul e băgat sub preș și mergem înainte. Cât de sănătoasă este însă o societate care își ascunde rănile, bubele sau tarele, în acest fel? Cât de departe poate ajunge?

Improprietatea termenilor și gândirea ca­zonă sunt la ordinea zilei. Insensibilitatea față de nuanțe îi face adesea ridicoli pe cei care le evidențiază. Totuși, pledând pentru statutul special al câinelui în viața omului, paginăm indirect un ansamblu de pro­bleme care au drept ba­ză comună com­por­ta­men­tul discreționar. Sfidător la adresa ideilor, a gândirii echilibrate. Din păcate, in­diferența vinovată și nea­sumarea faptelor este va­la­bilă și în alte situații. De­frișarea ilegală a pădurilor are loc, de atâția ani, sub umbrela ace­lu­iași dispreț față de semnificația (vezi sim­bolismul) a tot ceea ce ne înconjoară sau a consecințelor pe care le generăm în ac­țiu­nea noastră impetuoasă de a trăi, do­mi­nând cu orice preț. Ignorarea pr­o­li­ferării tacite și alarmante a avorturilor, în Ro­mâ­nia, capătă caracteristici similare, aglu­ti­nându-ne, pe tot mai mulți, în pla­ci­di­ta­tea corectă politic sau în resemnarea stear­pă. Situația săracilor sau a copiilor aban­do­nați, la fel, ne lasă reci, din simplul motiv că, și peste ea, se poate trage ușor cortina ipo­criziei sau a falsei neputințe. Ei nu se răz­vrătesc... Deși unora le va părea scan­da­los, uciderea programatică a câi­ni­lor fă­ră stăpân nu e cu nimic diferită, pe fond, nici de chelirea sistematică a co­dri­lor, nici de sacrificarea sălbatică a pa­tri­moniului ur­ban, sub buldozerele dez­vol­ta­torilor. Toa­te aceste metehne și altele ai­doma se petrec în penumbra anesteziantă a lipsei de criterii și de perspectivă. Pro­ble­ma strin­gentă o reprezintă însă, din nou, tânăra generație. Laitmotivul ajuns la saturație al lipsei de modele intră și aici în discuție. Li se explică, oare, copiilor de ce societatea me­nită să le forjeze reflexele de cetățeni nu găsește altă formulă decât cri­ma în ma­să, pentru a „caza“ câinii fără stăpân?

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1315/foto_marina_dumitrescu.jpg

Câini într-unul dintre adăposturile ASPA

 

Celor care se grăbesc să con­tra­careze, argumentând că nu pu­tem, în niciun caz, favoriza existența animalului în fața celei umane, mă grăbesc să le opun un credo - nu înainte de a sublinia că există întotdeauna soluții decente atunci când sunt cu adevărat dorite! Da, câinele merită o atenție și o intenție aparte, pe măsura atașamentului fără echivoc, prin care a marcat istoria și imaginarul so­cie­tății umane, în mii de ani. Merită un tra­tament deosebit, pentru că el este me­ta­fora vie a compatibilității de adâncime în­tre regnul cuvântător și cel necuvântător al Creației. Canis familiaris fiind nu doar rezultatul domesticirii, ci și al definitivei împrieteniri sufletești cu omul (l’appri­voisement, în termenii Micului Prinț). Dar, pentru o asemenea abordare, se cere activat fondul etic pe care ne clădim exis­tența socială. Precum și bagajul cultural care să ne aducă aminte ipostazele mitice ale câinelui, în lunga aventură a ci­vi­li­zației. Acel set de valori pe care avem obli­gația să-l actualizăm în cazul fiecărei de­cizii cu larg impact public. Când acest ca­pi­tal structural e ignorat, roadele ac­țiu­nilor noastre sunt strâmbe. Trecând de la te­orie la practică, avem, din fericire, pe ce să sprijinim o pledoarie precum cea pro­­­pusă. Dacă sacrificarea sumară, în timp re­cord, a 30.000 de câini contrazice iz­bitor principiul demnității vieții, adop­tarea de către cetățeni a altor aproximativ 23.000 de animale (conform surselor men­ționate) demonstrează că, din fericire, nu­meroase persoane sau familii au înțeles miza bio­etică a dilemei câinilor vagabonzi. Îl omo­râm pe cel fără apărare sau în­cer­căm să-l protejăm, protejându-ne pe noi înșine de cruzime? Luăm în calcul sau ig­norăm dis­ponibilitatea aproape never­os­i­milă a câi­nilor străzii de a se lăsa oricând adoptați, dorința lor „atavică“ de... stă­pân? (Ca și cum, pentru ei, apropierea de om nu e vreo­dată tardivă.) Cunosc per­soa­ne care au luat lângă casă între 2 și 12 câini va­ga­bonzi. Mărturiile lor converg în­tr-o evi­dență zguduitoare: aceea a unei veritabile, reciproce relații de afecțiune și recu­noș­tință care nu întârzie să se ma­ni­feste, în raportul cu fiecare în parte dintre aceste individualități patrupede, colectate in ex­tremis, de pe cine știe ce teren vi­ran...

 

Curățirea Capitalei de maidanezi prin soluția radicală e o falsă izbândă. Satisfacția de a nu mai întâlni animale pribege și în­fo­metate la fiecare intersecție nu e nimic mai mult decât o comoditate su­perficială la care s-a ajuns prin încălcarea prea multor jaloane morale, dar și prin nesocotirea spiritului ecologist. Știu că pledoaria pentru valorile netangibile nu se potrivește cu pragmatismul răstălmăcit pe malurile Dâmboviței. Totuși, ce poate fi mai firesc decât a privi mediul în­con­jurător (animat și inanimat) ca ansamblu al Creației, a accepta și a căuta coerența sa originară, prin fiecare dintre gesturile noastre? În pasionantul volum Creația și inima omului (Editura Rost, 2014), doi americani ortodocși, Pr. Michael Butler și Andrew P. Morris, evidențiază pe baza unei solide argumentații teologice cât de firesc înrudită este ecologia (ideologizată azi) cu viziunea creștină asupra raportului om-mediu: „Această vindecare a naturii sau transfigurare a ei nu e un lucru făp­tuit doar de Hristos. Este un lucru pe ca­re sfinții din toate generațiile au fost ca­pabili să-l înfăptuiască la rândul lor (...) Legătura extraordinară pe care mulți o au cu animalele este un loc comun în ha­giografie. Sunt cunoscuți Sf. Francisc de Assisi, care l-a îmblânzit pe lupul Gubbio și care le predica păsărilor, Sf. Antonie de Padova, care le predica peștilor, Sf. Ieronim și leul său, Sf. Martin de Porres și șobolanii săi (...), precum se știu mul­te povești cu călugări și călugărițe din zilele noastre, care trăiesc în pace cu tot felul de sălbăticiuni. Toate aceste po­ves­tiri arată o Creație vindecată și trans­figurată, trăind în armonia refăcută cu omenirea, ca rezultat direct al sfințirii oamenilor“ (pp. 62-63). Deși utilitatea unei asemenea perspective nu este ime­diată, iar mulți o vor respinge tocmai din acest motiv, ea garantează, pe termen lung, o formă mult mai fericită de efi­ci­ență în gestionarea raportului nostru cu făpturile care ne înconjoară. Cu condiția să avem răbdarea, grija și bunăvoința de a-i acorda atenția cuvenită. Și de a nu tri­umfa automat, în urma unei confruntări ine­chitabile cu un fals dușman...

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22