De același autor
Cine altul este mai nefericit decât cel care nu suportă ca lucrurile să se repete, ca situații „identice“ să ia locul schimbării? Ce e spleenul, dacă nu reacția viscerală față de ceea ce (aparent) nu se înnoiește, față de finitudinea lumii înconjurătoare? Cine intră în depresie, dacă nu acela care se simte prizonier al ritmurilor ciclice? Multe interogații de acest fel detașează un leitmotiv: recurența. La o privire neatentă, tot ce se afiliază acestui concept e nefast, plictisitor, previzibil. Ce poate fi interesant în ceea ce agresează nevoia noastră de noutate, de surpriză, de insolit? E totuși limpede că nu orice se repetă e repetitiv. Multe forme de reiterare contrazic înțelesul monoton - pe care în special omul modern, așa-zicând emancipat, îl atașează pripit unei componente a condiției sale. Merită poate cercetat evantaiul recurențelor între care... ne „zbatem“. Începând cu ziua și noaptea - neclintite în succesiunea lor precum anotimpurile sau evenimentele fixe care le dau corp, an de an. Structural, aparținem unui Concept care ne readuce în punctul de pornire - dar nu pentru a bate pasul pe loc, ci, de fapt, pentru a face pasul înainte.
Privite cu ochi buni, recurențele sunt veritabile privilegii. Ocazii care ne ajută să ameliorăm ceea ce facem, ceea ce suntem, ceea ce gândim. Ele asigură și coerența, permițând confirmarea sau afirmarea unei căi. Așază memoria. Prefixul „re“ joacă un rol important. Din fericire, putem re-face, re-gândi, re-citi, re-scrie, re-analiza, re-evalua, re-vedea, re-asculta, re-veni, re-încerca etc. Chiar de mai multe ori la rând. Viziunea asupra acestei particule lingvistice ne definește, într-un fel. Ceea ce pentru unii implică o pierdere de timp altora le oferă un prilej în plus, binevenit, de a întemeia înțelegerea lucrurilor. Capodoperele (ca „opere deschise“) sunt destinate eternei re-nașteri, tocmai fiindcă fac față cu brio repetatelor întâlniri cu intelectul, aspirațiile, sensibilitatea, căutările oamenilor. O creație plastică, muzicală sau literară care să merite această definiție, nu doar că rezistă oricărei noi „accesări“, dar își amplifică valențele. Impregnează universul ca o plantă miraculoasă. Muzica, poezia (autentice) - sunt teritorii ale recurențelor duse la sublim, învestite, de fiecare dată, cu unicitatea momentului, a stării de grație, care le scutește de redundanță sau de repetare mecanică. Cioran spunea: „Pentru mine un scriitor nu există decât dacă îl recitești. Când spun că îmi place un autor sau că l-am citit, înseamnă că l-am recitit. De mai multe ori. Să citești o carte o singură dată nu înseamnă nimic“1. Deși mult prea greu de pus în practică, ideea implică și nevoia de receptare în etape a capodoperei, care, cu adevărat, numai așa se descoperă. Istoria umanității reiterează: idei, teme, mituri, situații de viață, senzații, aspirații, exclamații, interogații, dileme. Asta e cultura. Felul cum are loc această sinergie între individualități, de-a lungul epocilor și dincolo de ele, separă două paliere: pe de o parte, recurența, reiterarea, preluarea, prelucrarea constructivă, adică fondul simfonic al existenței; iar pe de altă parte, redundanța, reproducerea în serie, mimetismul, plagiatul, epigonismul, adică sursa disonanțelor sterile.
E drept că aerul vremii noastre consumeriste instilează repulsia față de recurențe, asimilate evident plictisului, eșecului, fastidiosului. Pentru mulți dintre contemporani, revenirea, reiterarea, adăstarea - nu înseamnă nimic. Schimbarea cât mai surprinzătoare și oricât de schimonosită e singura care poate garanta fericirea. Metamorfoza ambalajelor care camuflează cel mai adesea unul și același (banal) produs ilustrează de la sine paradigma. Știm însă foarte bine, oricât de puțin am lupta împotriva acestei realități, că falsa, forțata diversificare a orizontului mental sau material duce într-o fundătură. Ciclicitatea, asumarea prefixului „re“ constituie un dat al condiției umane, benefic atât timp cât descrie o spirală. Revin asupra a ceva - dar nu stagnând, ci rafinând, adăugând. Reluarea unor experiențe poate fi decisivă. Întotdeauna, reîntorcându-ne la ceva, spre cineva, undeva... avem oportunitatea de a nuanța, de a îndrepta, iar și iar. Cu alt accent. În altă lumină. Revenirea nu e pierdere de timp decât dacă se produce robotic. Fără inimă. Nici în pedagogie, recapitularea, „mama a învățăturii“, nu e recomandată ca automatism, ci ca aprofundare.
O dată în plus, omul religios obține în cel mai fericit mod acordul fin, pentru că viziunea lui integrează contrariile. Recurența, Eterna Reîntoarcere (Eliade), re-memorarea liturgică sau mistică a ipostazelor sacrului este mereu aceeași, dar nu e niciodată la fel. Acest paradox netolerat de către analiștii „obiectivi“ ai vieții spirituale constituie pentru omul credincios principiul ziditor, ne-negociabil. El nu se va întreba cum de e cu putință așa ceva. Pur și simplu, va constata în primă persoană și va confirma adevărul celor care îi sunt hărăzite. Totuși, nu o va face pasiv, îngurgitând în tranșe redundante niște formule gata făcute. Nu. El va experimenta și mărturisi realitatea spirituală, trăind-o și re-trăind-o și re-re-re-trăind-o, mereu mai autentic, pe o scală fără punct terminus în lumea de aici. Probabil că nicio altă existență nu e mai frumos dependentă de recurențe decât cea a omului religios. Când Mântuitorul îi recomandă lui Petru să ierte „nu de 7 ori“, ci de „70 de ori câte 7“ (Matei, 18, 22), el nu stabilește un cuantum, ci vrea de fapt să spună: ori de câte ori e nevoie. Extrapolând: așa cum un gen literar cu formă fixă, precum sonetul, bunăoară, poate distila perfect, de nenumărate de ori, conținuturi sensibile de maximă adâncime și diversitate, ritmul monahal (fixat idioritmic sau cenobitic) traduce spiritual raportul divergent, la prima vedere, între repetare și schimbare. Îndemnul fondator al Sf. Ap. Pavel: „Rugați-vă neîncetat“ (1, Tesaloniceni, 5, 17) nu este un tonomat și nu e nici autosugestie. Este o poruncă inspirată de har și „demonstrată“ de milioane de experiențe umane înlănțuite în timp. De altfel, versetul vecin celui aminit („Bucurați-vă pururea“) face legătura între efortul rugăciunilor re-re-re-rostite și starea de bucurie desăvârșită, adică de comuniune cu Dumnezeu. În vârful acestui munte al nevoinței creștine stă, desigur, rugăciunea inimii. De fapt, rugăciunea minții, coborâte în inimă. Pravila isihastă face din reiterarea asiduă a câtorva cuvinte („Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul“) calea regală spre Lumina Taborică. Lumina Schimbării la Față. Departe de a fi o simplă tehnică sau vreo formă de magie, rugăciunea inimii, tezaurizată în secole întregi de mari experiențe duhovnicești, își confirmă adevărul, proaspăt ca în prima zi, oricui i se deschide cu credință. Nu e semnificativ că la extremitatea „bună“ a recurenței se află însuși Dumnezeu? Iată ce spunea marele duhovnic Sofian Boghiu: „Rugăciunea lui Iisus eliberează spațiul inimii prin neîncetata chemare (...) Această chemare este o liturghie interiorizată, o necurmată comuniune cu Iisus, prezent în Numele Său. Când ne ajută Bunul Dumnezeu să atingem acest sfânt ideal de unire a minții cu inima, atunci lupta noastră cu noi înșine se ușurează, sfânta Rugăciune se rostește neîncetat în inimă, ziua și noaptea, după cuvântul din Cântarea Cântărilor, „Eu dorm, dar inima mea veghează“, iar bucuriile duhovnicești întrec orice bucurii pământești...“2.
Oricât de sceptici am fi, prefixul „re“ își găsește sensul major în viața spirituală. Dincoace de ea, rămâne accesibil planul etic. Ce chip iau recurențele, sub acest unghi privite? Ceea ce numeam la început șansa de a reveni, de a reface, de a recupera, de a revizui o faptă, o atitudine, o relație, o reacție, o creație... se poate fructifica sau irosi. Luând de la capăt orice „subcapitol“ de viață (care adesea ni se prezintă sub masca redundanței sterile) putem păși înainte sau rămâne pe loc. Când, aplecându-ne atent asupra situației respective, izbutim să transfigurăm ceea ce aparent se repetă, suntem din nou liberi. Eliberați din greșeală, din deznădejde sau plictis, gustăm bucuria de a fi depășit o criză, o micime, un obstacol. De a fi făcut o nouă alegere, mai bună. În schimb, când revenirea la „locul faptei“ ne lasă reci, când alarma lăuntrică nu ne împinge să intervenim în niciun fel, înseamnă că s-a născut cercul vicios. Puiul de viciu, hrănit la sânul indiferenței noastre. În proporție copleșitoare, viața fiecăruia se sprijină pe o țesătură de recurențe - biologice, sociale, profesionale, sentimentale, spirituale, cosmice. Toate aceste reîntoarceri, reîntâlniri, reveniri nu sunt niciodată fără folos. Ne descriu, în funcție de modul cum le tratăm. //
1. Convorbiri cu Cioran, Humanitas 2004, p. 37.
2. Arhim. Sofian Boghiu, Caut fața Domnului, Ed. Bizantină, 2018, p. 148.
