De același autor
Una din povestirile antologice ale creației lui Mircea Cărtărescu se intitulează „Cu urechile pe spate” și a apărut prima dată în volumul De ce iubim femeile (2004). Genul de text care, odată parcurs, ștampilează memoria prin arta ajungerii la esențe. Eul cărtărescian se varsă aici într-o confesiune demnă să emoționeze un stâlp de telegraf - într-atât se ramifică la scara existențială amintirea unei biete feline, abandonată cândva, demult: (...) Am avut odată o pisicuță neobișnuit de delicată (amintirea ei mă chinuie poate cel mai tare), o văd și acum în fața ochilor: pieptișor alb, spatele tărcat cu gri evanescent, fața atentă și gravă. O adunasem de pe stradă când avea doar câteva săptămâni. Crescuse la noi în casă. Dacă ușa de la intrare era deschisă, nu îndrăznea să facă niciun pas afară. Avea vreo cinci luni când mi-a ros un colț de carte sau așa ceva, lucru care m-a scos din minți de furie. Am luat-o și, doar în papuci, am ieșit cu ea pe palier. Am chemat liftul. Când am intrat cu ea în lift, pisica a țipat sfâșietor, ca un copil înspăimântat. Dar asta nu mi-a schimbat hotărârea. Am mers cu ea în spatele blocului și i-am dat drumul pe jos. A rămas lipită de picioarele mele. Am bătut de mai multe ori din picioare ca s-o alung și abia atunci, mieunând disperat, s-a vârât sub o Dacie. M-am întors acasă tulburat, dar împietrit mai departe. Știam prea bine că ea, o pisicuță de apartament, n-avea nicio șansă să supraviețuiască afară și că, de fapt, era ca și cum aș fi omorât-o cu mâna mea. Dar ochii minții mele nu erau, pe atunci, deschiși încă. Acum, știu că doar o astfel de faptă e prea de ajuns ca să murdărească viața unui om. Pisica asta, pe care am căutat-o apoi cu săptămânile, dar pe care n-am mai găsit-o niciodată, e azi un cui însângerat bătut de-a dreptul în creierul meu. Și dacă ar fi numai ea! (...). De aici pornind, autorul extrapolează în planul relațiilor umane un act care, fără conștiința regretului, s-ar fi evaporat instantaneu. Faptul că o minoră frântură de memorie poate bulversa până la desfigurare viața interioară nu este întâmplător. Omul sensibil depozitează speranțe și regrete - succesive, alternative sau amestecate într-un nod gordian. Întotdeauna fertile propriei deveniri.
Tâlcul regretelor se clarifică atunci când nu trecem mecanic peste ele. Când argumentul comodității interioare nu stă în picioare, iar absența lor echivalează cu platitudinea acceptată orbește. Celebrul refren Non, je ne regrette rien, ni le mal qu’on m’a fait ni le bien ( ...) tout ça m’est bien egal e o figură de stil, o supapă simplistă. Sau, poate, rețeta hedonistă a clipei izolate de context. De propria poveste. Dacă mărunțim panoplia regretelor, ne va izbi bogăția ei. Capacitatea de a reconsidera fiecare pas, de a ne trezi eventual din amorțirea autocomplezentă nu poate fi decât de bun augur. E bine totuși să ne gândim că părerea de rău e o săgeată cu două vârfuri. Ea se poate răsfrânge asupra a ceea ce am greșit sau nu am (de)săvârșit în raport cu celălalt. Dincolo de meschinul eu. Simetric însă, ea ne poate îmboldi să regretăm tocmai ceea ce am dăruit, ce am jertfit în folosul altuia. Firește că regretul spornic e acela care ne desparte de egoism. Celălalt ne scufundă în egolatrie. Până și aici avem o alegere de făcut...
Periodic, ne va trezi din hibernare ecoul unei greșeli, al unui contratimp. Nu neapărat fatal, nu întotdeauna grav - dar suficient cât să provoace acea neliniște retroactivă a lipsei de inspirație, a pripei, a nebuniei. Personajul lui Cărtărescu se trezește hăituit de anodina amintire de la 26 de ani, după încă două decenii. Și, probabil, în continuare, după încă unul... Cu cât asemenea momente se acumulează în timp și cu cât ne coacem ca persoane, devine tot mai clar câte accidente de parcurs am fi putut evita. Și ce bine ar fi fost! Un auto-sfat plurivalent este de a nu acumula motive de regret care să ne căpușeze existența. Chiar dacă, în absolut, așa ceva e cu neputință, într-o anumită măsură reglajul e posibil, prin acordul fin al înțelepciunii. Și cum se procedează, mai exact? Simplu. Anticipând. Încercând să fim „vizionari” în raport cu propriile făptuiri, abordări. Pot preîntâmpina, azi, ceva care ar stârni altcândva păreri de rău, chiar suferință? Evident că da. Iar în acest sens, a nu-ți abandona animalul de companie e regula numărul unu.
Putem regreta deopotrivă ce am făcut și ce nu am făcut (îndeajuns) din ce ar fi trebuit. Tolba regretelor este întotdeauna secretă. Personalizată. Când ele fac saltul în spiritual, se convertesc în căință, iar atunci, dintro-dată, orizontul ferecat și sumbru al vinovăției, al culpei morale, se lasă irigat de nădejdea iertării. Un asemenea salt, pe care numai credința îl face posibil, transformă regretul în renaștere, așa cum se întâmplă chiar cu unii condamnați pentru fapte iremediabile. Deși ne interesează prea puțin această categorie stigmatizată, marginalizată, ea cuprinde și persoane capabile de convertire... În fond, cu toții suntem prizonierii unei cetăți asediate de tentații și pericole, datori să ținem piept asalturilor repetate și predispuși alunecărilor mai mult sau mai puțin abrupte. Disprețul față de cei schimonosiți, bunăoară, poate fi sursa unui sfâșietor regret atunci când timpul nu ne mai aparține. Când e prea târziu. Fiecare știe cel mai bine, dacă e capabil de sinceritate, ce schimbare să-și propună. Ce să (re)modeleze din el însuși, săptămâna viitoare, luna, ziua următoare, pentru a diminua balastul „regretabil” - care zace nu doar în acțiuni, ci și în gânduri sau impulsuri camuflate histrionic vederii altora. Ca la spectacol...
Cele mai crude păreri de rău sunt față de ființele „slabe”, neajutorate: necuvântătoarele, copiii, bătrânii, bolnavii, săracii etc. Față de cei fără apărare. Și fără glas. Aceia care nu pot protesta sau vocifera în urma unei nedreptăți administrate de vreunul din noi dobândesc în memorie o pondere insuportabilă. O piatră pe inimă - cum ne lamentăm adesea - resimțită uneori până la exacerbare. Regretul, ca piatră pe inimă, este aprig fiindcă nu dispare. Unicul remediu aflându-se, în cazul acesta, la Dumnezeu - milostiv și drept în același timp. Singurul care poate ridica bolovanul de pe suflet. Dacă privim spre El. Altminteri, cum să te ierți de unul singur pentru a fi vătămat, într-un fel sau altul, o ființă fără apărare? Sau pentru a îi fi pus...gând rău? În mod abuziv, creștinismul este „acuzat” că îndeamnă la culpabilizare, că îl împinge pe om să se considere vinovat. Lucrurile stau exact pe dos. Părerea de rău în versiune evanghelică este maxima formă de libertate, având dinainte Instanța care... judecă, iubind. Pătrunzând meandrele minții și ale sufletului. „Corecția” creștină vine din înțelegerea greșelii și din transfigurarea ei. Nimic de a face cu (auto)flagelarea, oricât de exemplară, desprinsă din registrul principiilor etice, de manual. Creștinismul oferă libertatea căinței și nădejdea iertării. Ceea ce tortura vinovăției strict morale... exclude.
Întru ce, regretele? Încotro? De ce o asemenea hrană lăuntrică ne stă la îndemână? Pesemne fiindcă, măcinați de ele, încercăm recuperarea ordinii, a armoniei distruse cu nesăbuință. O clară dovadă că așa este o aduce Poetul, de la înălțimea intuiției sale creatoare, atunci când forează straturile memoriei astfel: (...) Îți vei desface părul și vei privi cum vin, /din negrul lui, răsfrângeri de noapte îndepărtată/ și cum se-ntorc din ceață cărările napoi, / înfășurând mumia unei iubiri ucise,/cum viscolul pe stradă, prin arbori nalți și goi,/ deșteaptă sensul unor imagini unor vise...// Și-mi vei ierta păcatul de a-mi fi uitat un gest/ în gândul tău - sau poate în suflet o durere/ trecută-n timp. Din toate va rămâne acest/ destin al unor veșnic pierdute giuvaiere, /de nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat (...)1/ Răsturnând tolba în prag de an nou, plătim o datorie timpului nostru împuținat, recunoscând că i-am tulburat curgerea cu nimicuri, minciuni sau răutăți. Cât încă suntem în trup, nu e târziu să regretăm, să ne sfâșiem, la nevoie, hainele, demonstrând că am înțeles cât de prețios e darul vieții. Sau măcar, precum cățeii, să dăm urechile pe spate când o luăm pe arătură. //
1.
A.E. Baconsky – „Tu, care-ai fost”, din vol. Imn către zorii de zi, 1962
